Acum câțiva ani, într-o primăvară pe când salcâmii băteau în geamuri cu degete delicate de flori, în trenul cu care făceam naveta am întâlnit un cuplu ieșit din comun. Imaginea lui mi-a rămas multă vreme în suflet… La începutul călătoriei, am remarcat o doamnă cu ochelari, calmă, foarte frumoasă, cu un aer visător… Stătea în dreptul ferestrei, dar fără să privească la peisajele primăverii: cascade de flori de salcâm, câmpuri verzi, un cer de cristal…
Lângă doamna frumoasă, trona maiestuos un câine de un alb imaculat. Am început să îi studiez cu atenție: doamna își mângâia însoțitorul cu mare dragoste şi mâinile ei făceau mici cârlionți în blana lucioasă. Înainte ca trenul să oprească în stație, câinele s-a ridicat hotărât, cu o atitudine responsabilă. Stăpâna lui s-a agățat cu mâinile de cadrul metalic atașat pe spatele animalului. Au coborât şi au plecat amândoi, printre oameni și printre mașini, câinele în față, doamna în spatele lui. Am înțeles imediat că era un „cățel-lumină”, care fusese antrenat să însoțească persoane nevăzătoare. Stăpâna lui nu îl văzuse niciodată cum arăta, nu își putea imagina blana lui sclipitoare sau ochii tiviți cu aur, dar își încredința viața înțelepciunii şi curajului acestui patruped salvator, extraordinar de sigur pe el!
Câinele cel alb ca zăpada era o bucurie care aducea mângâiere acolo unde lumina ochilor se stinsese! Pășea demn, cu privirea atentă, purtându-și stăpâna cu siguranță, printre țevile de eșapament, scrâșnetul tramvaielor și pașii grăbiți și nepăsători ai trecătorilor. Doamna îl urma cu pași siguri, zâmbind ușor…
De multe ori, când îmi bate primăvara în fereastră și văd la geam salcâmi înfloriți, rememorez cu nostalgie întâlnirea din tren. Doamna aceea atât de lovită de soartă și care-și aflase salvarea într-un suflet de animal.
CRISTINA MARDARE – Bruxelles
