Megaliții din Malta

– Acum 5000 de ani, Malta, micuța insulă medi­te­ra­nea­nă, a găz­duit o civilizație foarte avansată, ale cărei secrete nu au fost ni­cio­dată elucidate. Acolo au fost construite cele mai mari mo­nu­men­te din Europa, făcute dintr-un singur bloc de piatră –

Țăranii din Malta ar da orice de pe lume ca să scape de pietrele care acoperă insula pe care trăiesc. Nu există nici un loc pe pământ unde atât de mulți oameni să se înghesuie pe un te­ri­toriu așa de redus. Orașele și satele se con­fundă, spațiile din­­tre ele au dispărut. Pietrele jenează cir­cu­lația pes­te tot. Ele sunt așa de vo­luminoase, în­cât rod pă­mân­turile fertile ale ță­ranilor. Dar tot ele ascund și cel mai mare mis­ter al insulei.

Malta are 27 de kilometri lun­gime și 14 ki­lo­­metri lă­țime. Aici locuiesc cei mai harnici țărani din re­giu­nea me­di­teraneană. Pe insulă se gă­sesc nenu­mărate câmpuri mici, încon­ju­rate de pereți joși, de piatră, cele mai frumoase capre, cei mai frumoși măgari și cea mai bună miere din Europa. Arhi­pelagul Mal­tei – insu­lele Malta, Gozo, Comino și Filfola – este ceea ce a mai ră­mas din străvechea limbă de pă­mânt care lega cândva Africa de Italia. Aici au fost descoperite scheletele unor elefanți dintr-o rasă dispărută de mult, fosile de hipopotami și foarte multe specii de cerbi. La zece kilometri de capitala insulei, La Valletta, au fost găsiți opt dinți omenești, împreună cu fosilele unui hipopotam din­tr-o rasă dispărută de mult. Este foarte posibil ca oa­me­nii să fi trăit acolo de acum 100.000 de ani. Cert este că locuitorii Maltei au asistat la o catas­trofă în­gro­­zi­toare, în ziua când lim­ba de pământ care îi lega de con­tinent s-a scu­fundat. Dar tot ei au trăit un eve­ni­ment creștin de ex­cep­ție: Malta este insula pe care a eșuat barca ce trebuia să-l ducă pe apostolul Pavel la Roma. „O dată scăpați, am aflat că insula se nu­mea Malta”, se spune în scri­­e­rile apostolilor. Și as­tăzi se co­me­­mo­rează cu mare fast ziua în care Sfân­tul Pavel a ajuns pe insulă.

Dar perioada cea mai in­teresantă din istoria Mal­tei ține de epoca bronzului (anii 4100 – 2500 î.Hr.), când pe insulă s-a dezvoltat o bizară cultură nu­mită „a Templului Megalitic”. Deși originea ei rămâne obs­cu­ră, ea pare legată in­di­rect de ve­chile culturi din Bal­cani. E vor­ba de niște tem­ple uriașe, cons­tru­ite cu mari bolovani de piatră, nu­­miți megaliți. La fel ca și pi­ramidele din Egipt, ele ri­­dică întrebări le­ga­te de fe­lul în care au fost cons­truite, cu mijloacele ru­dimen­tare de atunci. Dar templele din Malta sunt mai vechi decât civi­li­zația egipteană! Mai vechi de­cât cultura cretană, pe care au inspirat-o. Și atunci, de unde a răsărit? Cum a fost edificată o arhitectură așa de monumentală, în­tr-un timp considerat pri­mi­tiv? Cu siguranță că în ca­uză a fost ori o intervenție exterioară (extraterestră?), ori o cre­dință locală care… muta munții din loc. Nici o ex­plicație vero­si­milă nu poate elucida până astăzi „mi­­nunea” care a făcut ca o populație puțin nu­me­roasă și cu cunoștințe rudimentare în materie de teh­no­logie, să întreprindă asemenea gesturi herculeene, într-o izolare aproape totală de restul lumii.

Misterul pietrelor

Un megalit este o piatră de dimensiuni mari, iar o construcție megalitică este un ansamblu arhitec­tural compus din blocuri enorme de piatră. Chiar dacă nu vom ști poate niciodată de ce oamenii din Antichitate au construit, în timpuri preistorice, megaliți, merită să în­cer­căm, totuși, să facem puțină lumină în acest mister.

Pe 20 iulie 1915, Themistocle Zammit, istoric și ar­heolog maltez, a început să exploreze megaliții din apro­pierea satului Tarxien, aflat la trei kilometri nord de La Valletta. Doi ani mai târziu, erau scoase la lu­mina zilei vestigiile epocii celei mai glorioase a lo­cui­torilor necunoscuți ai acestei insu­le. Dacă privim cu un ochi superficial îngrămădirea enormă de pietre, cu greu putem recunoaște un plan or­ganizat. Cu toate acestea, fiecare piatră a fost pusă la locul ei cu bună știință. Două camere de formă ovală sunt dispuse în așa fel încât axele lor să urmeze două linii paralele. Aceste camere sunt legate la mijloc de un culoar. Pentru a ne reprezenta mai bine planul unei astfel de construcții, trebuie să ne gândim la doi „D” majusculi le­gați între ei prin linii drepte. Intrarea duce la culoa­rul care leagă cele două camere ovale. Pereții sunt fă­cuți din dale imense de piatră, la fel și po­dea­ua. Totul este încon­jurat de pereți exteriori.

Mult timp s-a con­siderat că aceste camere au fost construite de către fenicieni. Într-ade­văr, fenicienii au fost pe insulă în jurul anului 160 î. Hr. și au fondat o co­lonie pe care au pier­dut-o în anul 736, în be­neficiul gre­cilor. Dar megaliții din Malta au fost construiți în vre­muri mult mai înde­părtate.

Arheologii s-au întrebat dacă aceste cons­trucții re­pre­zintă locuințe, palate, monumente funerare, sanc­tuare. În toate construcțiile au fost găsite insta­lații care indică faptul că erau fo­losite în scopul unui cult. Marele culoar cen­tral du­cea la o nișă situată în partea din spate a cons­truc­ției. Ea pare să fi fost locul cel mai im­por­tant din întreaga cons­trucție, com­parabilă cu al­tarul din bisericile noastre. Alte nișe de di­mensiuni diferite, mese de piatră, recipiente în care erau puse oase de animale indică folosirea incintei în scopul unui cult. S-au găsit dale de piatră sculptate în așa fel încât să culeagă apa de ploaie sau pentru a servi drept cup­tor. Sub câteva blocuri de piatră au fost des­co­­perite cioburi ale unor vase, unel­te din os sau din pia­­tră, mulaje, pietre adu­nate cu grijă de mâna omului. Toa­te aces­­tea par să do­ve­dească faptul că me­galiții ovali nu erau nici lo­cu­ințe și nici pa­la­te, ci niște sanc­­tua­re. Omul a ac­­ționat întot­dea­una sub impul­sul mo­ti­velor re­li­gioase, atunci când a trebuit să cons­tru­iască cele mai fru­moase mo­numente de pe Pământ, să strălucească atât ca artist, cât și ca individ cre­din­cios. Astfel, megaliții erau des­tinați cul­tu­lui zeilor.

Zidurile exterioare sunt aco­pe­rite cu vagi baso­re­liefuri ce re­pre­zintă elemente ve­getale și animale, dar și sim­bo­luri greu de interpretat. În partea estică a tem­plului, a supraviețuit statuia gigantică a unei fe­mei (mai ales partea inferioară) despre care se spune că ar fi o zeitate a mării. Ea stă așezată pe un bloc de piatră or­nat cu reliefuri. De asemenea, s-a descoperit o can­ti­ta­te mare de statuete din argilă și din piatră, ma­jo­ritatea reprezentând fe­mei, care avuseseră, și ele, tot o semnificație reli­gi­oasă. Se știe, de altfel, că oamenii preistorici venerau, în Malta, o divinitate fe­minină. Cercetări recente au do­vedit că în sanc­tua­rele din Malta, cu mult înainte de Grecia și Egipt, existau oracole.

În interiorul mai multor temple, au fost gă­site, în­castrate în pământ, blocuri de piatră pă­trate, de 3,5 pe 3,5 metri, înconjurate de pereți pe trei părți și înca­drate într-o dală de piatră. În bloc se găseau cinci gă­uri, iar în colțul drept al dalei era ame­na­jată o a șasea. În fața dalei se afla un recipient în formă de butoi, săpat pe di­recția lungimii sale. Cer­ce­tătorii au lansat ipo­te­za că în acele găuri putea fi depozitată făină de pâi­ne, destinată uzului tem­plului. De ase­menea, es­te posibil ca acest bloc de piatră să aibă o le­gătură cu ne­număratele bile, făcute tot din pia­tră, ce au fost desco­pe­rite câțiva metri mai de­par­te. Este foarte posibil să fi fost vor­ba despre un oracol. Bilele de piatră poate că erau aruncate de la o anumită distanță în acele găuri, iar re­par­ti­ția lor constituia oracolul.

Dar majoritatea încăperilor din templele mal­teze, nișele și ferestrele lor i-au făcut pe cer­ce­tători să ajungă la concluzia că sanctuarele me­galitice ser­veau pentru rituri bazate pe sacrificii. Nu au fost găsite schelete omenești, ci oseminte de ani­male domestice, mai ales de bivoli și de oi. Se presu­pune că este vorba de resturi de animale ce erau sacri­ficate. Pe blocurile de piatră au fost desenate foarte multe capre, folosite și ele pentru sacrificii aduse zeilor.

Templul ecoului – Hipogeul

În 1902, în apropiere de ruinele de la Tarscien, a fost descoperit Hipogeul, o capodoperă de arhitec­tură construită dintr-o singură piatră, tăiată în stâncă. Este vorba despre un labirint subteran de galerii, de săli și de coridoare al căror nivel inferior atinge 12 metri. Pentru a fi scos la lumină Hipogeul, a fost ne­voie să se sape un puț de 10 metri adâncime, cu aju­torul căruia a putut fi evacuat pământul din aceste ca­ta­combe de origine misterioasă. Mai târziu a fost ins­talată lumină electrică, ceea ce a permis vizitarea lor fără nici un fel de dificultate.

Se pare că și Hipogeul a fost un sanctuar. Aceas­tă con­cluzie a decurs din faptul că pe pla­fonul uneia din­tre aceste grote se află niște spirale pictate cu culoare gal­benă – simbolul cultural arhi­cunoscut al preis­toriei. Exploratorul italian Luigi Ugolini a fost primul care a afirmat că această ca­meră a avut rol de ora­col. Dacă vorbești cu voce tare în apropierea une­ia din­tre nișe, ecoul trimite cu­vintele din perete în perete, atât de bine, încât este auzit în întreaga grotă. O ade­vă­rată minune! Hipogeul din Hal-Saflieni și tem­plele din Tarscien sunt mai vechi decât toate ora­co­lele cu­nos­cute până în pre­zent. „Ele umplu vi­zitatorii de un sen­ti­ment religios și îi fac sen­sibili la misterul și pu­terea spi­ritelor invizibile. Grotele din Hal-Sa­flieni și Tars­cien au atras oameni din toa­te col­țu­rile lumii, care au crezut în pu­terea acestui ora­col”, spune istoria insulei.

La sfârșitul epocii de piatră, Hi­­po­geul era utilizat drept criptă. Camerele dispuse pe do­uă etaje erau umplute cu pământ de cu­loare roșiatică. În interior s-au găsit 7000 de schelete omenești. Ma­jo­ritatea ce­lor decedați nu fuseseră îngropați imediat în acel loc. Ei au fost deshumați din altă parte și au fost trans­por­tați apoi în Hipogeu. Această concluzie a fost trasă din cauza faptului că nu au fost descoperite oase lungi. Obiceiul de a îngropa morții în altă parte și de a le cu­lege ose­mintele după ce s-au descompus a fost cons­tatat în mai multe țări mediteraneene.

De asemenea, în Hipogeu au fost descoperite frag­mente de statuete și recipiente. Statuile din argilă pur­tau haine în formă de clopot, pliate în­tr-un fel ciu­dat. Una dintre ele re­prezintă o femeie ce stă culcată pe burtă, într-un pat, iar o alta doarme pe o parte. Aceas­tă femeie cor­polentă este una din­­tre cele mai fru­moa­se sculp­turi din epoca neolitică. Sculp­­torii din Malta, care au trăit cu 4 sau 5 mii de ani înaintea erei noastre, îi depășeau în dome­niul artei plas­tice pe toți cei­lalți ar­tiști din Occi­dentul me­ditera­nean.

Dispoziția ge­ne­rală a Hipogeu­lui, fe­lul în care erau săpate camerele și tavanele sunt rea­li­zări cu to­tul remar­ca­bile. Oamenii ca­re au putut construi astfel de minunății constituiau fără îndoială niște comu­ni­tăți foarte bine organizate și care aveau un nivel cul­tural greu de explicat.

Construcții la limita imposibilului

Se știe că în Malta îi erau sacrificate animale lui Dumnezeu sau mai multor zei. Se știe, de asemenea, că ele erau omorâte și arse în fața unei imagini sculp­tate în piatră. Se practicau ritualuri profetice com­pli­cate, interpretându-se limbajul mut al pietrelor. Ca­me­rele și figurinele din Hal-Saflieni au permis chiar să se stabilească faptul că se interpretau vise de ori­gine divină, se practicau viziuni eidetice (prin că­dere în transă), dar și preziceri legate de viața de zi cu zi. În sensul acesta, în câteva legende locale se spune că pentru a se afla sexul unui copil ce urma să se nas­că, se umplea un pahar cu apă neîncepută (ca în prac­ticile magice românești), peste care se turna puțin unt­de­lemn. Dacă pata de grăsime rămânea netedă, urma să se nască un băiat, dacă grăsimea se frag­menta, urma să se nască o fată. Pe megaliții din Mal­ta există, însă, și simboluri în formă de spirală, care ser­veau la pre­ziceri legate de starea recoltelor, a ano­timpurilor, dar și legate de boală. Ritualul consta în concentrarea atât de puternică pe desenul spi­ralei, până când se intra într-o stare de semihip­noză, care fa­­cilita co­mu­nicarea cu lumea spiritelor. S-au găsit munți întregi de re­cipiente de­di­cate pre­zi­­cerilor vi­zionare, mai ales în sanc­tu­arul din Mnaidra, care se com­pune, și el, din do­uă clă­diri im­pu­nătoare de for­mă ovală. Acest mi­ra­col de pia­tră sea­­mănă, văzut din cer, cu o ju­cărie de uri­­aș care a fost răs­tur­­nată pe pă­mânt. Nici în zi­ua de azi nu i-au fost des­co­­perite toate se­cre­tele.

Aceeași sen­za­ție o ai și când privești Gi­gan­tea: este vor­­ba despre ruinele a do­uă temple ce au fost cons­­truite pe insula Gozo. Blo­curile de pia­­tră și da­lele au fost aduse de la o dis­­tanță de mai mulți kilo­metri, lucru de mare mi­rare, pentru teh­nicile de trans­port ale acelui timp. Mai multe blo­curi din Gi­gan­­tea au 5 metri înăl­țime, aproa­pe 8 metri lungime și 4 metri lățime, și zeci de tone greu­tate! Le-or fi trans­portat cu spinările? O glu­mă, desigur, având în vedere că în zi­lele noastre, în ciu­da tu­turor mij­loa­celor teh­nice mo­­der­ne, o astfel de în­căr­că­tură nu poa­te fi trans­portată nici măcar pe un va­gon de tren. Nu se poate explica în nici un fel, deci, o ast­fel de per­for­man­­­ță acum 5000 de ani. Presupu­ne­rea că la aceste pro­iecte ar fi participat armate de mun­citori trăgând bo­lo­vanii cu hamuri, ajutându-se de leviere și de trun­chiuri de copaci, ră­mâ­ne, desigur, o naivitate. Asta nu exclude posibi­li­tatea ca maltezii pre­istorici să fi des­coperit roata. Multe urme de „că­ruțe” șer­pu­iesc și azi în linii si­nuoa­se, pe kilometri în­tregi, săpate în solul calcaros. Ele ne povestesc poate chiar istoria pri­melor roți de pia­tră, în fapt niște bolo­vani rotun­jiți. Pentru că s-au des­coperit în ruinele me­ga­litice din Malta ast­fel de pie­tre, care probabil că au ser­vit la trans­por­tarea re­coltelor. Este interesant de cons­tatat și fap­tul că lo­cui­torii Mal­tei cunoșteau, cu sigu­ranță, ar­­ta na­vi­gației. Ci­­vi­li­zația neolitică din Malta în­tre­ți­nea relații cu aproa­pe toate civilizațiile lumii. Această ipoteză a fost dedusă din faptul că pe insulă au fost găsite, da­tând din vre­muri foarte vechi, obiec­te făcute din chih­lim­bar și ne­frită, materiale care nu se găsesc pe insulă.

Din păcate, la fel ca și în cazul civilizației dacice, po­­porul maltez, care a știut să construiască monu­men­te extraordinare, nu a lăsat în urma sa texte scri­se, tradiții orale, sculpturi sau picturi reprezentând por­­tre­te. Forma craniilor și a osemintelor găsite nu per­mite nici o deducție în ceea ce privește aspectul și ra­sa acestor oameni. De pe urma lor au rămas doar câte­va construcții uriașe de piatră. Dar care a fost sem­ni­ficația lor? Ce limbă vorbeau acei oameni? Să fi fost cumva niște zei? Doar pietrele cunosc răs­punsul.

LIVIU ȘUTEU