Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FLAVIA GIURGIU (actriță a Teatrului Național din București): „Plănuiesc să rezist!”

„Tot ce ține de mine am făcut”

Foto: Cătălin Asanache (2)

– Flavia, cum ai petrecut pandemia?

– Încă o petrec. Eu chiar sunt în carantină acum. Am avut o săptămână grea. Nu trag de mine. Tot ce ține de mine am făcut. Tot ce am putut lucra, am lucrat. Am făcut teatru, am fil­mat, am lucrat pentru un radio, am dansat, am ex­perimentat diverse forme de exprimare online, am scris, am aplicat la proiecte, am făcut tot ce s-a putut. În lockdown am stat acasă la părinții mei și mă bucur. Pandemia asta a venit și cu lu­cruri bune, dar mai ales cu multe greutăți.

– Ce îți lipsește cel mai mult acum, când teatrele din București sunt închise?

– Statutul artistului. Statutul meu. Am con­sumat deja niște ani, încercând să-mi fac rost și loc. Când am plecat de acasă, am plecat să mă ocup cu arta, nu să mă iau la trântă cu sistemul. Nu vreau să mă risipesc. Nu am chef să mai sufăr pentru niște lipsuri și neputințe care nu îmi apar­țin. În fiecare spectacol pun ceva. Mă reprezintă. Dar comunicarea asta are nevoie de oameni. Dacă spectacolele nu se joacă e rău.

– Ți s-au schimbat prioritățile?

– Normal. A trecut un an de când toate s-au schimbat, indiferent cu ce ne păcălim că func­ționăm normal. Sunt mult mai atentă la mine. Am descoperit că suntem foarte fragili.

Tricourile ștampilate cu fragi

– Ai copilărit în Ardeal. Te ajută moral experiența anilor de atunci?

În ”Trei surori”, regia Radu Afrim (Foto: Claudia Gâdea)

– Am copilărit pe malul Mureșului, pe strada Gării, în Unirea, o comună din județul Alba. Aici îmi place să zic că am copilărit, fiindcă literalmente am copilărit. Aici au locuit bunicii mei. Am avut o copilărie frumoasă. Cu perioada asta pot să mă conectez cel mai ușor. Bicicleta Pegas, bățul pentru pescuit din trestie al tatălui meu, aerul, tricourile ștampi­late cu fragi, ceaiul din zahăr caramelizat, mușețelul și toată bunătatea de care nu m-am mai desprins.

– Ai terminat facultatea la Cluj. Cum ai ajuns la Națio­nalul din București?

– La Teatrul Național din București am mers la un cas­ting, împreună cu zeci de bă­ieți care dădeau probe pentru „Pădurea Spânzura­ților”, în regia lui Radu Afrim. Eram singura fată. Se cerea clar în anunț băieți. Dar eu știu de ce sunt în stare și mă gândeam că sigur se va ajunge în punctul în care Radu va vrea să inventeze ceva, și atunci poate voi fi de folos. Așa că am mers. A fost un gest care m-a surprins plăcut. Și frica trebuie antrenată.

„Nu mai știam să-mi sărut partenerul de film”

– Știu că ai filmat de curând într-un proiect interesant. Despre ce e vorba?

– Despre „Dictator Junior”. Acesta este titlul de lucru. Este un film regizat și scris de Andy Lupu, despre regimul comunist și soții Ceaușescu. Eu am jucat-o pe Elena Ceau­șescu.

– Cum te-ai apropiat de personajul Elena Ceaușescu?

– Ea s-a apropiat de mine. Nu am încercat să o înțeleg, chiar nu suntem compatibile. Sunt ac­triță, am jucat-o, asta e treaba mea. Nu sunt com­patibilă nici cu acest regim. Încă suntem vai de noi, după atâția ani de minciună. Au lăsat în urma lor atât de multă nepu­tință, handicap și incultură.

– Filmările n-au fost blo­cate de pandemie?

– Am mers pe foarte repede înainte. Am filmat iarna scene de vară. Pandemia nu ne-a ajutat deloc. Nu mai știam să îl sărut pe Vlad, partenerul meu în film, Vlad Bîrzanu, cel care îl joacă pe Nicu Ceaușescu. Am tras câteva duble și Vlad striga la mine că îmi strâng bu­zele când urmează să îl sărut. Mă tâmpise pandemia. A fost foarte frig. Mân­cam afară, în picioare, de nebună, să nu mă contaminez. Am scăpat, totuși, cu bine, toți. Eu știam două cuvinte: ușa și masca. Ușa fiindcă era frig și masca fiindcă era Covid. Andy, regi­zorul, este un om extraordinar. Și-a dorit foarte mult ca filmul ăsta să se întâmple. Nu i-a fost ușor. Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp cu el. Aș vrea să ne mai întâlnim. Am rămas în relații bune și cu fetele de la machiaj, costume, oameni tineri de pe platou, oameni cu care am trăit o lună întreagă în pandemie și nu ne-a fost ușor deloc.

– A venit primăvara. Ce planuri ai?

– Plănuiesc să nu cedez. Să rezist. Plănuiesc să fiu uti­lă. Plănuiesc să fac față la ce mă așteap­tă. Încă nu s-a terminat pandemia.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian