Arta din curtea casei: Fenomenul Hărman

– De vorbă cu NICOLAE VRÂNCEAN, mare colecționar de pictură românească contemporană –

În luna februarie a acestui an, am des­co­perit în București o splendidă expoziție românească de pictură. Cei mai buni artiști ai penelului fuseseră adunați într-o „antologie” de nivel european. Tablourile aveau o frumusețe rară și unitară. Picturi care încântau ochiul. „Fe­nomenul Hărman” se numea expo­ziția. Curând, aveam să înțeleg și de ce. Colecția aceea de clasă europeană era o parte din lucrările strânse în ta­băra organizată în satul Hărman, de avocatul bra­șovean Nicolae Vrâncean. Curios să aflu ce legă­tură există între un as al baroului și pictură, l-am invitat să-și spună povestea de la început.

Statuile din curtea casei

– Aș vrea să știu mai întâi cum a început pentru dvs. pasiunea pentru arta picturii? Cum s-a îndrăgostit de culori un avocat serios și sobru, din Braşov?

– Totul a început în 2003. Pe atunci eram consilier al preşedintelui Consiliului Judeţean Brașov care, împreună cu regiunea Torino, din Italia, au hotărât să facă un parteneriat. Printre altele, au căutat o comună repre­zen­tativă, căreia să i se facă re­clamă, o zonă importantă turistic, la poalele Munţilor Ciucaş. A fost aleasă Vama Buzăului, o comună fru­moasă, iar pentru că eu eram din Vama Buzăului, am ajuns preşedintele acestei asociaţii româno-italiene. Ei, bine, una dintre laturile dezvoltării comunei a fost şi arta. Italienii ne-au sugerat că ar trebui să facem și ceva cultural. Drept urmare, am inițiat un simpozion de sculptură monumentală, cu artiști cunoscuți. Prima edi­ţie a fost de sculptură în lemn, iar a treia ediţie, de ferecătură de metal cu lemn. Lucrări frumoase, câteva pot fi văzute și azi la Vama Buzăului. Dar după asta a venit un nou primar, care nu și-a mai dorit sculpturi în comună, pe motiv că erau prea „moderniste”. Și atunci m-am supărat, mi-am luat lucrările şi le-am adus la Hărman. Iar asta era în 2006.

– De ce la Hărman?

– Pentru că la Hărman locuiam eu, așa că mi-am adus statuile acasă, în curte. După o vre­me, am făcut expoziții cu mozaic, iar din 2015, în taberele mele s-a întronat pictura. Mo­mentul de cotitură l-am făcut atunci când am luat legă­tura cu toate filialele din ţară ale Uniunii Artiş­tilor Plastici, solicitând să-mi trimită ei un re­prezentant care să facă mozaic, pentru început. Astfel am ajuns la artiști mozaicari talentați din Deva, din Bacău, din Râmnicu Vâlcea. Iar când am trecut pe pictură, am avut noroc să aduc încă de la început nişte artişti valoroşi, cum au fost Marin Gherasim, Leon Vreme sau Gheorghe Di­can. Tot de la început a venit și Corneliu Vasiles­cu și așa s-a creat o adevărată emulaţie la Hăr­man. Acum, pot să-mi aleg dintr-o pleiadă de ar­tişti foarte buni.

Artiștii de la Cetatea din Hărman

– Sunteți și Mecena acestor evenimente?

– Eu susţin absolut toate evenimentele.

– Înseamnă că aveţi pasiune mare pentru pictură! Arde rău!

– Da, am o dragoste mare, sunt împătimit de pictura contemporană. Și îmi permit să aduc în jur de 15 artişti într-un simpozion. Organizez două pe an, deci, în jur de 30 de oameni trec anual pe la mine. Și fiecare îmi lasă câte două picturi. Eu le dau şi un premiu. Nu e vorba de contravaloarea lucrării, pentru că este mic, e vor­ba de echivalentul a 200 Euro. Iar o lucrare înseamnă cu mult mai mult. Dar, dincolo de ceea ce fac, artiștii care vin în tabăra de la Hărman vor să se cunoască și să schimbe idei.

– În expoziția de la București am văzut și multe lucrări abstracte realizate de artiștii care vin în tabăra de la Hărman, o zonă mai pre­tențioasă a picturii…

– Am avut noroc că începutul a fost bun. Cei valoroşi despre care am vorbit, Gherasim, Va­silescu, Vreme şi Dican, Maria Balea, Miron Duca, au adus şi au recomandat artişti de acelaşi gen și valoare. Chiar dacă au venit din străină­tate, recomandările au fost în direcţia asta: artă contemporană abstractă. Nu peisaje, nu grafică. Şi atunci, în primele două ediţii, am reuşit să formez un nucleu, la Hărman. După care am dezvoltat această direcție şi nu m-am abătut de la ea.

– Vecinătatea Brașovului și a bătrânei biserici săsești din Hărman, cred că sunt de bun augur pentru pictori… Evul Mediu este o sursă pu­ternică de inspirație.

– Principala problemă a artistului este ca locul în care va picta să fie cât mai dens în frumuseți și în nostalgii is­torice. Așa cum este Bra­şo­vul. Iar tabăra de la Hărman se află la 8 kilometri de Braşov, e ca şi cum ai fi în Braşov. Bra­şovul istoric, cu parfumul său inegalabil. Apoi, este aceas­tă cetate din Hărman, cu biserica ei săsească de o fru­musețe fără seamăn. O chin­tesenţă a bisericilor fortificate din Ţara Bârsei. Umbra și far­mecul bătrânei cetăți îi înso­țesc per­manent pe artiști când pic­tează și se strecoară în culorile lor. Visez la o expo­ziție de pictură între zidurile ei vechi. Și mai este un lucru important la Hărman. Pictorii care au venit aici au format o familie de artişti indestruc­tibilă. La fel ca cetatea.

Superlative la Bruckenthal

– V-ați impus repede drept unul dintre marii colecționari de pictură ai țării…

– Ceea ce a atras atenția spre Hărman și spre colecția mea a fost expoziţia pe care am făcut-o la Brukenthal, în 2019. Atunci mi-a crescut mie cota de colecționar. La Brukenthal, ei expun doar pictură interbelică, cu pictori consacraţi, încât a fost pentru toată lumea un şoc faptul că am venit cu artă contemporană abstractă. Am avut o co­laborare excelentă cu directorul Muzeului, d-l Sabin Adrian Luca.

– Colecţia dumnea­voastră de pictură este mobilă. Faceți turnee cu ea. Ați expus-o în mai toate orașele mari ale țării…

– În prima fază, am aranjat o galerie la mine, în Hărman, care are 40 de lucrări. După care mi-am dat seama că la Hărman e, totuși, un pic „la margine”, şi am ales să administrez o galerie împreună cu primăria Braşov, la Filarmonica din Braşov, în plin cen­trul orașului. Acolo am organizat expoziții în fiecare lună, cu 60 de lucrări. Iar înainte de Co­vid, a fost cât pe-aci să mai obţin o galerie foarte mare, de 600 de metri pătraţi. În Braşov s-a făcut o construcţie nouă, pe fonduri euro­pene, care are o sală de expoziţii uriașă. Am apu­cat să fac acolo doar do­uă expoziții, după ca­re a venit Covidul, și ga­ta. Acum, în sala aceea uriașă, s-a organizat chiar un Centru Covid pentru vaccinări. Dar au rămas acolo expuse lucrări de mozaic din colecția mea. Încât locul acela este printre pu­ţinele centre de vaccinare Covid împănate şi cu artă.

– Ați depus armele?

– Nu! Văzând cum ne blochează pandemia, am mai făcut o galerie, chiar la Hărman. În ea încap 60 de lucrări, fără nicio problemă.

Publicul și extratereștrii

– Cât de aproape mai este pictura de sufletul oamenilor?

– Eu zic că-i încă aproape, este iubită și în­țeleasă, deși pictura abstractă, care mă pasio­nează pe mine, poate că e mai puțin populară. Dacă aş face expoziţii cu peisaje și cu repre­zentări realiste, sigur că aş avea succes mai mare. Aparițiile acelea, să le zic extraterestre, de pe pânzele pictorilor mei, trebuie explicate. Și eu de multe ori nu ştiu să explic. Dar artistul poate să explice ce a vrut să exprime pe o pânză. Reve­nind la întrebare, părerea mea e că există un nu­cleu de iubitori de pictură. I-aţi văzut prin gale­riile noastre de artă. La vernisaje se strâng și 50 de oameni. „Nucleul dur”, să-i spun aşa. Cunos­cătorii, care revin şi peste două zile, să mai vadă o dată, să înțeleagă pictura în profunzimile ei. Unii dintre ei sunt prieteni ai artiştilor. În afara simpozioanelor, îi invit uneori la mine, stau vreo două-trei zile, şi atunci discutăm depre artă în răsfăț.

– De vândut, vindeți bine?

– Până acum, eu nu am vândut lucrări. Plec de la ideea că mai întâi trebuie să am o colecţie şi abia după aceea să mă gândesc dacă vând o parte din ea sau mai fac schimburi. Sunt artişti pe care i-aş vrea în colecţie şi nu-i am. Dar nu mă plâng. Am, deja, trei-patru artişti veniți din Ger­mania şi care au creat la noi. Unul din ei e atât de bun, încât are lucrări la Vatican. Se nu­mește Lucian Christian Hamsea. Nu mai vorbesc de Suzana Fântânariu, de la Timișoara, care e un nume, sau de Maria Balea, de la Arad. Dar sunt mulţi alții foarte buni, care mi-au scăpat. Așa cum a fost Horia Cucerzan, de pildă, un mare pic­tor, care s-a stins de curând. Anul trecut a fost pe afişul taberei, dar nu a putut veni, pentru că era deja cam bolnav.

Școală pentru toți. O revistă de artă

– Ați scos și o remarcabilă revistă de artă, Vector AVV, în redacția căreia ați chemat in­te­lectuali români de rasă, din alte zări ale lumii.

– Așa este. I-am invitat să scrie pe Dan Baciu, din Elveţia, şi pe Aurel Codobanu, profesor uni­versitar în Statele Unite. Amândoi au fost cândva în redacția prestigioasei reviste clujene „Echi­nox”. Și pentru că mereu învățăm ceva, am gân­dit această revistă ca pe o școală pentru toți. Lu­mea s-a schimbat, artele s-au îndepărtat unele de altele, sunt din ce în ce mai sectare, mai ame­nin­țate de superficialitate. Dar ele rămân gânduri adre­sate tuturor. La fel cum e și această nouă re­vistă. Va fi o revistă cu două numere pe an, pen­tru început. Problema este că mi-a mai venit o idee. Să scoatem între cele două numere nişte su­pli­mente. Primul este deja dedicat unei artiste care a murit de curând. A lucrat în Germania, foar­te mult în Africa de Sud, s-a întors în Ro­mâ­nia. O artistă foarte, foarte bună. O cheamă Imola Feldberg Popescu. Suplimentul se va numi „Me­mo­ria”, cu artişti care nu mai sunt. Unul mai va­lo­ros decât celălalt, în frunte cu regretatul Marin Gherasim.

„Colegii” de prin Monaco

– Vă pun o întrebare puțin mai delicată: pa­siunea dvs. artistică nu vă ruinează venitul de avocat?

– Mie nu-mi pare deloc rău de banii care mi se duc spre artă. Ba dimpotrivă, fac un lucru util pentru viitor, şi asta mă mulţumește profund. Puţini fac asta. Marea majoritate a colegilor mei sunt prin Monaco, pe la poker și ruletă. Mie, însă, ar­tiştii mi-au dat o no­uă viaţă. Relaţiile cu ei, at­mosfera care se cre­ează prin venirea lor la Hăr­man, prin dis­cuţiile pe care le a­vem, sunt în­cân­tătoare. Și, să re­cu­noaştem: spre bătrâneţe, cu ser­vi­ciul o cam ter­mini, iu­bitele te-au mai pă­răsit… Rămân copiii, ca­re nu sunt foarte in­te­resați de preocupă­ri­le noastre, ale părin­ţi­lor. Spun asta din pro­prie experienţă, pentru că am un fiu care e a­vo­cat la Viena şi unul care e in­formatician. Cel care e in­for­ma­ti­cian a încercat la un mo­ment dat să de­se­­neze, avea ceva talent, dar a ajuns la conclu­zia că arta nu e pentru el. Mie, însă, dialogul per­manent cu artiştii îmi dă o satisfacţie de­osebită şi mă face chiar mai activ, acum, că am făcut şi eu 66 de ani.

– Mulţi colecţionari obişnuiesc să-și doneze, la un moment dat, co­lecţiile, unui muzeu sau statului. Ce viitor vedeţi pentru colecţia dvs.?

– Eu mizez pe faptul că strămoșii mei au trăit toți peste 90 de ani. Așa că îmi dau încă 10 ani de activitate plină, ca să am grijă de colecţia mea. Și sunt preocupat ca să am și cui să o transmit mai departe. Am acte de naștere pentru fiecare lucrare, toate tablourile mele sunt inventariate, nu le-am lăsat la grămadă. Sper ca în curând să creez și un muzeu cu acte în regulă. Așa că aceas­tă colecţie va rămâne în „Muzeul Vrâncean”. Fiind avocat, o să gândesc şi un act care să ducă această colecţie în direcţia bună, şi nu să o las la mila Domnului. Vreau să fac acest muzeu și pentru că nu aș vrea ca alte muzee să se trezească peste noapte cu un fond de lucrări de la mine. Sigur că la Brukenthal mi-ar plăcea să fiu, dar nu mă duc aşa departe cu gândul. Și poate că aş do­na și Muzeului de artă din Brașov vreo 200 de lu­crări. Dar întâi de toate, visez la noul muzeu, de sub patronajul și cu numele meu. Vă spun foar­te sin­cer că am avut foarte multe oferte ten­tante de a vinde, chiar și de la Artmark. Dar nu mă pot des­părți de tablouri. Mi-e dor permanent de ele, tră­iesc o bucurie uriașă când le contemplu în li­niș­te. Parcă mi s-ar rupe ceva în suflet da­că aş vinde o lucrare. Toată munca și avuția mea sunt în sluj­ba artei din „curtea” mea. Arta care mi-a schimbat viața și care m-a făcut cu adevărat fericit.