Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vine, vine, primăvara! – Oare mai aduce cu ea bucurii?

IOAN T. MORAR

„Ați auzit vreodată cum plesnesc mugurii?”

Deși îmi place foarte mult Ar­ghezi, pentru care „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moar­te”, în proble­ma anotim­pu­rilor m-aș des­părți, pu­țin, de marele nostru poet. Asta pentru că mie mi se pare că „Niciodată primă­vara nu fu mai generoasă sufletului nos­tru bucuros de via­ță”. Cu toate ne­vrozele ei, cu toate aste­niile, pri­mă­vara este rezer­vo­rul uriaș care ne ali­men­tează cu fluidul vita­li­tății, ca pe niște avioa­ne de cursă lun­gă, în zbor. Sunt născut primăvara și, poate de aceea, sunt mai sensibil la ples­nitul mu­gurilor. Ați auzit, mă­car o dată, cum plesnesc mu­gurii, cum se stre­coară frunzele afară din ei? Fa­ceți-vă puțin timp și pentru asta, merită! Mer­geți într-o liva­dă, într-o pădure, în­tr-un crâng și încordați-vă auzul: „Verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud”. Cele mai fru­moa­se vise ale mele sunt acelea în care văd iarbă, un covor ne­sfâr­șit și pri­mă­vă­ra­tec, mă plimb în iarbă ca într-un ritual izbă­vi­tor.

Ioan T. Morar
Ioan T. Morar

De fiecare dată, primăvara îmi re­fac proiectele, îmi reeșa­lo­nez speran­țele, îmi canalizez ener­­giile. De fiecare dată, în acest răstimp al anului, mă încearcă sentimentul ciudat că, deși îmbă­trânim, primăvara ne dă o șansă pentru a putea uita asta, pentru a șterge din minte nu­mărul ce ne socotește vâr­sta. Da, de fiecare dată, primăvara îmi refac proiec­tele. De fapt, îmi refac ace­lași pro­­iect: să pot să mă așez la masa de scris, să nesocotesc tot ce m-ar putea întrerupe și să scriu, să res­titui energia pe care tocmai am primit-o. Și, de fiecare dată, îmi dau seama că dacă n-am scris eu visatele pagini nemu­ri­toare, în­tr-o complicitate tăcută, a fă­cut-o primăvara în locul meu.

NICU ALIFANTIS

„Mă bucur de iarba verde, ca un copil”

Nicu Alifantis (Foto: Petru Ivu)

După părerea mea, primă­va­ra și toamna sunt cele mai frumoase anotimpuri. Păcat că de-o vreme-ncoace, ele nu mai au in-tensitatea de altădată. Îmi este foar­te greu să răspund punc­­tual la întreba­rea: „De ce mă bucur de primăvară?”, pen­tru că pentru mine, tot ce este legat de acest ano­timp în­seamnă trăire, înseamnă o energie care nu poate avea cuvin­te. Și to­tuși, de ce primăvara? Pen­tru că totul se naște, capătă viață, prin­de contur, începe să miște, să prindă culoare, să aibă arome, să frea­me­te, să mur­­mu­re, în­tr-un cu­vânt: să trăiască! Ce poa­te fi mai emo­țio­nant, de­cât să vezi cum prin­de viață ceva anu­me, in­di­fe­rent ce? Pri­mă­va­ra e­mană o ener­gie mo­lip­si­toare, pli­nă de sen­suri po­zitive, care te fac parcă să vrei și mai tare să tră­iești. Pe mine, viața mă fasci­nea­ză, cu atât mai mult cu cât de fiecare dată, pri­mă­vara, simt că-mi vine să trăiesc și mai intens. Îmi mai vine să iubesc, să umblu hai-hui, să dau frâu liber gându­ri­lor, să slobod ima­ginația, să-mi do­resc să-mi crească pulsul și numărul bătăilor de inimă, să las ochii să va­dă tot frumosul din jur, să las nările să plesnească de mi­rosuri, care de care mai proas­pete, să mă las dus de melancolii, pe cine știe unde… Dar cel mai tare îmi vi­ne să-mi amin­tesc și, de fapt, chiar îmi amintesc de co­pilărie și ado­les­­­cen­ță, aceste do­uă elemente e­sen­țiale na­tu­rii uma­ne, ele în­se­le fiind, după min­­tea mea, pri­mă­vara fiecă­ru­ia din­tre noi. Și atunci, mă bu­cur de iarba verde ca un co­pil, de toa­te aminti­ri­le mele, și în­cerc să-mi trag din ele seva pen­tru a prin­de puteri pen­­­tru tot ce va urma.

PARASCA FĂT

„Primăvara, eu mă bucur cel mai mult de urzici”

Despre neamul urzicilor și rostul lor

Foto: Shutterstock

După alaiul florilor de pri­mă­vară – ghiocei, brândușe, păscuțe și viorele –, peste lu­me se-ntin­de nă­val­nicul neam al urzicilor, primele plante verzi bune de mâncat. Ai zice că ți se urcă sin­gure-n farfu­rie, dând roată casei, curții și gardului.

Credința populară spune că urzicile înnoiesc sân­gele. Da­că sângele se înnoiește, omul întine­rește și viața lui va fi lungă. A­ceastă credință este ilustrată de următoarea le­gen­dă creștină: „Pă Iisus l-or bătut pe obraz cu urzici și i-o dat să bea fiere (hrean) cu oțet când l-o dus pe Golgota. Dip­tacee (din cauza aceea), la acela om care mănâncă ur­zici de șepte ori în Postu Mare i se vor ierta tăte păcatele”.

Bătaia cu urzici este cea mai rea dintre toate, pentru că mân­cărimea pielii este mai groaznică decât du­re­rea și persistă multă vreme, după ce au încetat lovi­turi­le. Împotriva ei nu există leac.

Țăranii de pe Mara și Iza cred că urzicile cresc după cum cade postul.

„Postul Paș­te­lui îi de șapte săptă­mâni, și în tătă săp­tămâna cresc ur­zici. Că-i mai de­vreme, că-i mai târziu, urzicile să țin du­pă el ca soa­rele după lună”.

Iată o rețetă de preparare a lor, culeasă de la o femeie din Breb: „Bu­nicu meu le zolé (freca) cu sare, le toca bine cu cuțâtu, puné pă ele oloi și oțet și așe le mânca. Nefierte. Zicé că mare dar de la Dumnezău are acela om care face așé. Da nime din casă n-o putut face ca el. Noi le mân­cam numa fierte, iar apa n-o aruncam. Ne lim­pezeam pe cap cu ié. Crește păru”.

Rugăciune pentru urzici

În Maramureș, țăranii nu și-au pier­­­dut venerația pen­tru natură, pe care o consideră vie, o facere a lui Dum­nezeu. Orice vătămare pe care i-o aduc e însoțită de rugăciuni.

„Când culeg urzici prima oară, mă scol dimineață bună, mă spăl pă obraz afară, cât îs încă stele pă cer, și zic așe: «Mulțumescu-ți, Doamne, că din somn m-ai trezit, din pat m-ai ridicat, ochii mei, bu­zele mele le-ai deschis, ca să mă pot închina bunului Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Amin. Ș-apoi ieu ciurul și culeg urzicile până nu să ie roua, că ude nu pișcă la mână. Se cu­leg în ciur, să se scuture de nisipul din ele și de tăt ce nu-i bun: rele, boli.”

În gândirea populară româ­neas­că, tot ce crește pe pâmânt este viu și tre­buie să avem îndu­rare și milă pentru viața tăcută ce ne înconjoară. Așa se face că plan­tele înțeleg pe deplin in­tențiile ce îl aduc pe om la ele. Este o apropiere pli­nă de gin­gășie, o remi­nis­cență din­tr-o epocă de aur a spi­ri­tului uman, când tai­nele lumii ne erau revelate prin­tr-o comunicare pro­fun­dă cu uni­ver­sul. Înainte să ru­pă pri­ma urzică de primăvară, femeia din Maramureș își cere iertare plantei în gând:

„Iartă-mă, urzicuță mnicu­ță, de te ieu numa pe tiniucă (alint pentru „tine”)/ Nu te smulg din rădăcinucă/ N-am zinit (venit) să-ți fac durere/ Am zinit să-mi dai putere”.

Se consideră un păcat să smulgi din rădăcină plantele, pen­tru că se împuținează și dis­par de tot.

Urzicilor li se atribuie și va­len­țe magice. Se spune că sunt pur­­tătoare de noroc și spor. Nu sunt consi­derate ca o „rușine” pe lângă casă, ca în alte părți, ba dimpo­tri­vă: „Vai de casa lân­gă care nu cresc urzici. Nici no­rocul nu creș­te în pragul iei”. De altfel, ur­zi­cile sunt fo­losite în Mara­mureș la spălatul ritual din ziua de Paști.

Primul mâncat de urzici. Credințe

* Când mănânci prima dată ur­zici, spune în gând: „Mâncare nouă în gură veche”. Urzica nouă va întineri gura și trupul celui care-și aduce amin­te.

* Prima oară când mănânci ur­zici, gân­dește-te la oarece. Pu­ne-ți o dorin­ță în minte și țî să pliné (împlinește).

* Pentru orice fel de mâncare nouă de primă­va­ră, se spune „Ta­tăl Nostru” și se adaugă: „Mulțu­mes­cu-ți, Doam­ne, că am ajuns să mă­­nânc mâncare nouă”. Și-ți faci sem­nul Sfintei Cruci.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian