Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU (Teolog, etnolog, antropolog): „Mă întăresc gândindu-mă la cei pe care-i iubesc. Atunci mi se luminează și mi se încălzește sufletul!”

„Vremurile de restriște sunt mai incitante și mai propice creației, decât cele de liniște și pace”

Cu pălăria galbenă, dăruită lui Constantin Flondor

– Sunteți scriitor, teolog, etnolog și antro­po­log, un om cu preocupări preponderent intelec­tuale. Pot fi „meseriile minții” amenințate de pandemie?

– Există o teorie care susține că vremurile de restriște sunt mai incitante și mai propice creației, decât cele de liniște și pace. Perioade dure din istoria omenirii sau din istoria personală, războaie, revoluții prelungite, dictaturi sufocante, ani de temniță îndelungată au generat opere artistice sau științifice care au ja­lonat remarcabil par­cur­sul istoriei culturii. Perioada de aspre re­stricții pe care le-a presupus și le pre­su­pune în continuare pan­demia actuală se înscrie în aceleași co­ordonate. În prin­cipiu, „meseriile min­ții”, așa cum le nu­miți, n-ar trebui să fie amenințate. Dim­po­trivă, ele pot găsi noi surse de inspirație, noi câmpuri de cerce­tare. Într-un fel sau altul, fiecare dintre cele pe care mi le atri­buiți se ocupă direct cu omul, cu reacțiile sale sociale sau sufle­tești, cu raportarea intimă sau socială la contingent sau/și la transcendent. Ele au fost puse în fața unor provocări noi, nebă­nuite cu puțin timp înainte.

De altfel, istoria culturii ne arată cum importante opere lite­ra­re au ca temă perioade de mare dificultate „sanitară”. Decameronul lui Boccaccio, Ciuma lui Albert Camus, Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez sunt numai câteva titluri, din cele mai evidente. Un alt exemplu: numeroase ctitorii religioase au apărut ca mulțumire adusă lui Dumnezeu, la ieșirea dintr-o perioadă de criză cauzată de o epidemie. Și acum au fost unii care, încă din primele zile, au început să-și afișeze producțiile mai mult sau mai puțin „intelectuale” pe internet. Inclusiv din zona oamenilor Bisericii. Discursuri, cuvântări, bloguri, jurnale, învăță­turi, pamflete, teorii etc. Chiar și Editura Hu­manitas l-a lansat pe Isus-ul domnului Ga­briel Liiceanu, în perioada stării de urgență. Prie­tenului meu, pictorul Mihai Sârbulescu, tocmai i-a ieșit din tipografie o carte de excelente inter­viuri pe care Maria Pașc le-a făcut cu el, în cea mai mare parte, tot în timpul stării de urgență. Un alt prieten de-al meu, Horea Paștina, a avut în pri­mă­vară două expoziții de pictură excepționale. Vreau să spun că mulți s-au străduit să profite de „oportunitate”, unii producând lucruri mai bizare, alții cu noimă. Vor apărea la un moment dat studii interesante referitoare la producția culturală din pandemie.

În ceea ce mă privește, preocupările mele în ultimul an n-au fost deloc „eminamente intelec­tuale”. Până la urmă, niciunul dintre veșmintele pe care mi le-ați atri­buit și pe care, ce-i drept, le-am îmbrăcat din când în când, nu-mi este cu ade­vă­rat propriu. Preocu­pă­rile mele intelec­tua­le s-au manifestat mai mult prin con­sum, în extrem de mică mă­sură prin „pro­duc­ție”, doar din când în când, când am fost solicitat anu­me.

„Cele mai bune gânduri bune sunt cele din rugăciuni”

– Gândurile noas­tre sunt bune, în măsura în care dau roade. Dvs. ce roade ați adunat în anul acesta așa de greu?

– Cum să eva­luezi roadele gân­durilor bune? Sigur, ce­le mai bune gân­duri bune sunt cele din rugăciuni. E greu de stabilit cu precizie relația dintre un gând bun intens și desfășurarea favorabilă a unui eveniment sau îmbunătățirea unei stări, dar ea există cu sigu­ranță. Roadele mele? Cele de dincolo de gânduri? Nu au prea fost. Am fost mulțumit să văd că, după trei luni și jumătate, Alma, nepoata mea de 3 ani jumătate din Germania, a recăpătat o română foarte bună pentru vârsta ei, cu parfum, cu nuanțe și foarte bine articulată. O bucurie a fost și evo­carea lui Horia Bernea, din luna septembrie, pusă la cale de Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” și asociația Eleon, ambele din Alba Iulia, cu pri­lejul a 20 de ani de la plecarea lui la Domnul și 30 de ani de la (re)înființarea Muzeului Țăranului Român. A fost o expoziție la Muzeul Țăranului, a fost o serie de trei seri de evocare. La una din ele, organizatorii m-au implicat direct și pe mine. Am trăit momente de mare intensitate sufletească, cu gândul la marele pictor, ctitor cultural, om al Bisericii și minunat prieten. Puțin mai târziu, la Timișoara, în luna noiembrie, la „Galeria 23”, s-a organizat o mică expoziție Horia Bernea, cu cele câteva lucrări pe care le avem eu și soția mea. Dar dacă ar fi vorba să contabilizez nu roadele pe care le-am produs, ci pe acelea de primirea cărora m-am bucurat, apoi ar fi mai mult de enumerat. Am avut un contact prelung și apropiat, de zi cu zi, cu Alma, nepoțica mea din Germania. Au fost clipe de o duioșie nesfârșită, au fost exprimări mișcătoare, a fost bucuria unui contact, și fizic, de o curăție absolută. Să ții în brațe un copil, să-l dezmierzi, să-l săruți este ceva adesea amețitor, care vine dintr-o lume de mai sus.

„Legătura dintre nepoți și bunici poate fi una cu totul miraculoasă”

– Aveți doi copii, amândoi stabiliți în Ger­mania, și o ceată de nepoți pe care mergeați frecvent să-i vedeți. Cum mai țineți legătura cu ei, la vreme de pandemie? Știrile din Germania sunt mai bune sau la fel de rele ca în România?

Familia extinsă, nu completă (lipsesc doi nepoți)

– Da, am doi copii, dar nu amândoi în Ger­mania. Din fericire, băiatul este la București, nu­mai fata trăiește într-o mică localitate din Bavaria. Ceata de nepoți este compusă din patru în Ger­mania și doi la București. Cel mai mare are de-acum aproape 19 ani. De fiecare parte, fetele au venit la urmă; una are 10 ani, cealaltă 4 și jumătate. Fetele au un farmec aparte, o delicatețe irezistibilă. Cu ele am relația cea mai apropiată. De o mare, mare tandrețe. Legătura dintre nepoți și bunici poate fi una cu totul miraculoasă. E mult mai intensă și mai apropiată când copiii sunt mici. Atunci ai senzația acută că adesea Însuși Dum­nezeu ți se adresează prietenos prin mijlocirea lor. Din punct de vedere al pandemiei, știrile din Germania au fost când mai bune, când mai rele, în raport cu cele din România. La început erau net mai bune. A fost unul din motivele pentru care am rămas acolo, căci începutul pandemiei m-a surprins în Germania. Mă dusesem pentru zece zile și am rămas cu puțin peste o sută, până s-au repornit zborurile. Acum, în vremea de pe urmă, nemții au stat mai prost. Dar cât am stat în Ger­mania, am avut un contact mai apropiat decât altă­dată cu natura. În Germania, stând undeva „la țară”, am privit de-aproape tot parcursul primă­verii trecute. Am simțit-o cu toate simțurile. Câm­pul, pădurea, grădina, pomii înmugurind și în­florind, florile în șirul uimitor al deschiderii lor, gâ­zele, păsările de tot felul cu trilurile lor în dife­ritele momente ale zilei, lumina cu toate trecerile ei, reacțiile oamenilor la acești stimuli an­ces­trali… În mai multe momente ale zilei, la ore fixe, era bătaia clopotelor peste întinderi. Sunt mai multe biserici în satele dimprejur. Când iz­buc­neau aproape simultan, lăsau impresia că se află într-o colegială dialogare.

„Chipul omului are o frumusețe de sorginte divină”

– V-ați adaptat la restricții? Cum vă împăcați cu masca și izolarea? Vă mai vedeți prietenii?

Cu Ambrozia (iulie 2020)

– M-am adaptat de voie, de nevoie. Nu sunt o fire rebelă și sunt dispus să înțeleg rațiunea unor situații și a măsurilor pe care le impun. Cred că în orice domeniu e bine să se dea credit specia­liștilor, în cazul acesta, medicilor. Problema este aceea de a adopta restricții echilibrate și eficiente. Masca mă deranjează, ea nu este în firescul omu­lui, dar nu am reacții ideologice furibunde, de tipul acelora pe care le au cei care manifestă zgo­motos prin piețe. Nu dezvolt o reacție maniacală față de ea. O port ca să-i protejez pe cei din jur, dar și ca semn de solidaritate și de respect. Chipul omului are o frumusețe de sorginte divină. În lipsa chipurilor, în comunicările zilnice, am încercat să profit prin a-i privi mai mult pe ceilalți în ochi. Poți dobândi astfel comunicări pe care altădată le ignorai, poți avea revelații încurajatoare și emoții intense. În Germania, n-am avut parte de izolarea mai dură din timpul stării de urgență de la noi. Am făcut diverse lucrări în ograda casei (chiar mi-am desemnat un „ogor” de vreo 15 mp, pe care l-am semănat cu flori de câmp, care au înflorit după plecarea mea), am dus doruri. La început, am fost foarte supărat. Mă supăra incertitudinea privind durata șederii. După, mi-am dat seama că a fost o experiență de viață aparte, folositoare spiritual. De curând, prietenul meu bun Grigore, care trăiește la Paris, mi-a spus: „Costion, bucură-te de casă!” Are dreptate. Casa mea, și prin grija Ma­riei, soția mea, arată foarte prietenos. Am început să fiu mai atent la detalii, să redescopăr însoțirile poetice dintre obiecte și detalii cu care mă obiș­nuisem și pe lângă care treceam neatent. Și să fiu mai cu luare-aminte la lu­mina fiecărui moment al zi­lei. Cu prietenii ne-am văzut extrem de rar. Aici a fost într-adevăr o lovitură. Dar le duc dorul, și dorul mi se pare o stare pozitivă.

„E pe planetă o hărmălaie de nedescris”

– Are experiența Covid vreun sens mai adânc decât lupta cu boala? Ce pier­dem? Ce câștigăm?

– Are. Pe mine mă atrag mai mult micile sensuri ul­time din preajmă, mai puțin mă preocupă probleme „apo­caliptice” de genul: sfârșitul lumii, mânia lui Dumnezeu, conspirația bine orchestrată a Ocultei mondiale. Nu cred că pandemia aceasta poate fi socotită nenorocirea cea mai mare în viața omenirii. Dar e nenorocirea noastră, a acestui timp, o trăim „pe pielea noas­tră”, și asta la nivel absolut global. E pe planetă o hărmălaie de nedescris. Se bate mult apa-n piuă. Poate că ceva mai multă tăcere și atenție la cele esențiale ale vieții n-ar strica. De pierdut pierdem ceva din firescul vieții noastre de zi cu zi. Un firesc care, ce-i drept, devenise în multe ale sale nefiresc, fusese deturnat. Putem trage un „ce profit”, dacă tratăm totul ca pe o încercare și ca pe o experiență de viață. Avem ocazia să desco­perim fragilitatea condiției noastre umane și so­cia­le și s-o ocrotim spiritual. Starea de pandemie, cu restricțiile ei multiple, acționează și ca un revelator. Ai prilejul să-i observi pe alții și să te observi pe tine. Și să descoperi mai apropiat câte ceva din misterul ființei și al existenței. În perioada la care ne referim, unii au lucrat mai mult, alții au trăit mai intens, alții, într-un fel sau altul, au disperat mai mult. Care au fost cei mai folosiți vă las să deduceți.

„Oricând și oriunde, rugăciunea este de ajutor”

– Cum vă întăriți min­tea și sufletul?

Horia Bernea și Costion Nicolescu (8 octombrie 2000)

– Mintea și sufletul, în perioada aceasta și mereu, mi le întăresc încercând o relație un pic mai concretă, mai intensă, mai continuă cu Dumnezeu. Oricând și oriunde, rugăciunea este de ajutor, dar cu atât mai mult în perioade de încercare. Sufletul fiecărui om strigă, în firescul lui, după ajutorul lui Dumnezeu. Plânge după iu­birea lui mângâietoare. Din păcate (chiar așa, la propriu: din păcate!) nu am mare spor la rugăciune. Sunt delă­sător și superficial. Mă concentrez ce­va mai ușor în atmosfera dintr-o bise­rică. O cântare cumsecade (de prefe­rință, psaltică), lumina puțină și filtrată, iconografia, întregul ambient, eventual și o infimă implicare la strană…, toate acestea mă pot ajuta un pic. În sfârșit, ceva mai ușor de împlinit și destul de plăcut este frecventarea prietenilor livrești. Livrești, dar cât de concreți, cât de credincioși, cât de disponibili! Stau răbdători pe rafturile bibliotecii și răspund prompt la orice chemare. Apelez în primul rând la poeți. Un poet bun are cel mai adesea un leac care să-ți oblojească aleanul. Dar poetici nu sunt numai poeții. Mi-a lipsit ceea ce numim arta spectacolului. Teatrul, con­certele, chiar și cinemaul. Nu le frecventez excesiv, dar, totuși, deloc e mult prea mult. „Online” nu echi­valează cu „pe viu”. Să­lile goale sunt dezo­lante.

Mi-au mai lipsit două călătorii de toamnă, de­ve­nite pentru mine tradi­țio­nale. Una este cea pe ca­re o fac cu prietenul meu vechi și bun Grigore, de la Paris, în căutarea unor cot­loane din țară adăpos­tind monumente istorice și artistice. În acest sens, sunt încă nenumărate „de­talii” de descoperit în țara noastră, ignorate de cei mai mulți. Mânăstirea Sta­vropoleos a publicat excelente albume, cu une­le din acestea. O altă călătorie este cea prevă­zută s-o fac cu Ambrozia și David (nepoții de la București) în vreun mare oraș european simpatic.

Poți să ai gândul, numai în parte consolator, că alții, în alte perioade istorice, au trecut prin nenorociri mai mari. (Deși, dacă ne gândim că Statele Unite au deja mai mulți morți din pandemie decât au avut, adunându-i, pe cei din primul și al doilea război mondial, din războiul din Vietnam și de la actul terorist din 11 septem­brie 2001… Tinde să fie cea mai mare catastrofă din istoria lor. Cutremurător!)

Mă întăresc gândindu-mă la cei pe care-i iu­besc. Atunci mi se luminează și mi se încălzește sufletul! De când am început să mă confrunt cu probleme de sănătate, am învățat că multe lucruri bune sau rele se petrec în trupul nostru, la nivel de celulă, că acolo se poate păstra binele sau de acolo poate pleca răul. Sunt lucruri care nu se observă, nu se simt un timp, dar care lucrează într-un sens sau altul. Cam tot așa se petrec lucrurile și la nivel spiritual. Sunt mișcări care se petrec la un nivel foarte intim și subtil, al căror efect se vădește mai târziu. Vreau să spun că nu te zidești neapărat numai prin acumulări spectaculoase și cu efect vizibil imediat. Mici lec­turi, mici gesturi, mici expri­mări, cuvinte bune și simple, priviri binevoitoare… Toate acestea ajută imperceptibil, dar decisiv ființa ta și ființa celui din preajma ta, să respire sănătos și să-și găsească, până la urmă, sensul tainei și un rost. Eu încerc să mă întăresc cât pot și pe aceste căi.

„Viitorul omenirii se prevestește a fi unul al împrăștierii și al risipirii de sine”

– Cum vă gândiți la viitor?

La mormântul lui Ioan Alexandru

– Viitorul meu este dat de vârstă, de starea de sănătate, de firea mea. Un viitor cu bătaie mai scurtă în timp. Uneori mi se pare pur și simplu incredibil că urmează să mor la un moment dat. Ideal ar fi dacă aș reuși să nu-mi rarefiez trăirea, să rămân cât mai mult implicat sufletește, să mai lucrez câte ceva, ceva care să fie și necesar. Viitorul celor mai tineri și al copiilor poate fi privit și pe termen mediu sau ceva mai lung. Îl văd destul de trist. Motive? Felul în care oamenii își petrec viața, începând cu copilăria, trecând prin maturitate și sfârșind cu senectutea, felul în care se construiesc acum relațiile sociale, relația cu natura, relația cu Dumnezeu. Toate îmi apar tot mai superficiale, într-o vădită disoluție. În ciuda unei comunicări formale excesive, constat o anumită izolare de fond a oamenilor, care devine endemică și e mai rea decât cea impusă de pandemie. Apoi, mă îngri­jorează mult relativismul tot mai accentuat, con­tinua devalorizare a valorilor. Viitorul omenirii se prevestește a fi unul al împrăștierii și al risipirii de sine. Speranța vine din faptul că mai sunt oameni care nu renunță la chipul lăuntric cu care au fost înzestrați de Dumnezeu. Sunt încă printre noi oa­meni pe cale de a deveni sfinți. Ei susțin nevăzut această lume povârnită, care stă să se prăvale.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian