Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Fenomenul „Las Fierbinți” – ANCA DUMITRA: „Îmi doresc ca Geanina să fie de neuitat”

„Împlinim zece ani”

– Rolul Geanina, pe care îl interpretezi în se­rialul „Las Fierbinți”, de la postul Pro TV, ți-a adus un succes extraordinar. Acest serial are cea mai mare audiență din România și o longevitate de invidiat: 9 ani! Îți mai amintești de începuturi?

– Ţin minte clar că primul episod a ieşit pe post pe 1 martie 2012, deci la anul se va împlini un de­ce­­niu de difuzare efectivă a seria­lului „Las Fier­binţi”. Îmi închipui c-o să-l sărbă­torim aşa cum şi merită! Dar noi, actorii şi echipa de pro­ducţie, sun­tem cu „Las Fier­binţi” încă de şi mai devreme, în­trucât episodul-pilot l-am filmat în vara anului 2010, când eu eram încă stu­dentă la Mas­terat. Aşadar, acest serial e o că­lă­torie care du­rează deja de peste zece ani! Sincer, când am început-o, ha­bar n-am avut c-avea să ne ducă atât de de­parte şi ca timp, şi ca noto­rie­tate, însă mă bucur enorm de par­cursul ăsta atât de fructuos şi sunt foarte fericită şi recunoscătoare că fac parte din proiectul ăsta! E ca un cadou să mă „joc” de-a Gea­nina de-atât de mult timp!

– Și iată că „Las Fierbinţi” a reuşit să meargă înainte chiar şi în vreme de pandemie! Cum v-aţi descurcat cu fil­mările în perioada asta?

– Anul trecut, când s-a intrat în lock­down, fil­mările s-au oprit şi la noi. În martie, aprilie şi până la jumătatea lui mai, cu toţii am stat pe la casele noastre, apoi, când ni s-a permis legal, ne-am în­tors la lucru, cu mare nerăb­da­re! În vară am mai avut o lu­nă de vacanţă şi, din august, iar am revenit la trea­bă şi-am ţinut-o şnur şi pe par­cursul lui sep­tembrie, şi în octombrie… Iar noi şi acum, când fa­cem interviul, suntem în fil­mări – sla­vă Domnului!

– Cum îţi explici tu succesul fantastic al se­rialului „Las Fierbinţi”?

La filmările unuia dintre episoadele serialului ”Las Fierbinți”

– Uite o întrebare la care nu am răspuns şi la care cred că nimeni nu are un răspuns sigur. Cu toţii putem să ne dăm cu părerea, însă cred că întot­deauna există şi ceva de dincolo de noi, de dincolo de putinţa noastră, care face posibilă… o magie! Clar, la bază e vorba de un scenariu foarte bine scris, de o regie foarte bună, de nişte actori care au venit cu toată deschiderea, cu tot elanul şi cu tot talentul de care dispune fiecare, e vorba de o muncă extraor­dinară de echipă, care îi implică atât pe cei din faţa camerelor de filmat, cât şi pe cei din spatele lor, toţi fiind la fel de dedicaţi, de concentraţi şi de entu­ziaşti. Însă, repet, ceea ce duce la traseul ăsta atât de longeviv şi cu atât de mult succes cred că e ceva care e dincolo de noi toţi. Cred că, pur şi simplu, e ceva ce s-a întâmplat într-un anumit fel şi ne-a lăsat şi pe noi… mască! (râde)

– Geanina, personajul pe care îl joci, este, în primul rând, o mare creație actoricească, așa cum sunt și celelalte personaje din serial. Cum te-ai identificat atât de bine cu ea?

– Cred că, într-o anumită măsură, şi în cazul Gea­ninei funcţionează acea misterioasă magie. Pentru că, atunci când am început lucrul, nu a exis­tat o hartă care să ne-o descrie, să ne-o contureze pas cu pas. Lucrurile au pornit de la situaţii bune, convingătoare şi, pe parcurs, tuturor personajelor li s-au tot oferit diferite tuşe, printr-o muncă sus­ţinută, dusă la bun sfârșit de scenarist, regizor şi fiecare actor în parte. Geanina a evoluat enorm de-a lungul anilor. Practic, personajul meu aproape că nu mai are nicio legătură cu ce a fost poate la început de tot, în episodul pilot. Ceea ce e foarte frumos! Pe de o parte, eu, ca actriţă, lucrând de atâţia ani la același personaj, remarc aceste modi­ficări, această evoluţie, şi asta mă ţine mereu în priză, nu-mi dă voie să mă plictisesc. Iar pe de altă parte, şi spectatorii re­marcă evoluţia şi nici ei nu se plictisesc de personajul meu. Cu Geanina s-a pornit de la ideea de nai­vi­tate, iar o doză din acea nai­vitate s-a păstrat, dar e mi­nu­nat că am exploatat şi con­tinuăm să exploatăm şi alte zone care ţin de perso­na­litatea ei. Oricum însă, ceea ce mi-am dorit eu pentru Gea­ni­na, indiferent de amploa­rea prezenţei ei în puzzle-ul se­rialului, a fost ca ea să fie de neuitat, să-ţi fie drag s-o ur­măreşti şi să adu­că bucurie în su­fletele şi pe chipurile tele­spec­­tatorilor. Sper să fi reuşit asta, măcar un pic, şi sper ca şi de-aici încolo s-o fac pe Geanina să-i intrige pe oameni, într-un fel dră­guţ, şi, din când în când, chiar să-i facă să puf­nească în râs.

„Sunt îndrăgostită iremediabil de actorie”

– Pari îndrăgostită de me­seria de actriță. Se vede lu­crul ăsta din tot ce faci. Pe lân­gă talent, se simte și bucu­rie…

Roșu vioi, de ademenit primăvara

– Aşa e! Şi am un sen­ti­ment intens de grati­tudine! Să poţi să-ţi câştigi existenţa din profesia pe care o faci din su­flet, cu toată pa­siunea, e un mare dar. Eu sunt îndrăgostită iremediabil de actorie: îmi place camera de filmat la ne­bunie, îmi place scândura sce­nei de teatru la nebunie! Şi soarta a fost foarte bună cu mi­ne! Gândeşte-te că eu am ieşit de pe băncile UNATC-ului di­rect în pâine! Am terminat fa­cultatea în 2011 şi în 2012 deja repetam la Teatrul de Co­me­die, alături de nume mari – Vla­dimir Găitan (Dumnezeu să-l odihnească!), Car­men Tănase, Emilia Po­pes­cu… –, într-o piesă mare: „Pescăruşul”, de Cehov, în regia lui Claudiu Goga. Foarte curând a început să crească şi povestea asta frumoasă cu „Las Fier­binţi”, prin intermediul căreia am putut să ajung la şi mai mulţi oameni. Am făcut şi film… În România nu e deloc uşor să-ţi practici meseria: sunt foarte mulţi tineri talentaţi care termină facultatea şi pen­tru care drumul în profesie e foarte anevoios. Deci eu n-am cum să nu fiu foarte recunoscătoare pentru toate şansele care mi s-au oferit şi mi se oferă în continuare şi-i mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. Şi cu atât mai mult de un an încoace: eu și în pandemie am avut de lucru, şi cu sănătatea am fost ferită – ce-i drept, am luat coronavirusul ăsta nou, dar am făcut o formă uşoară, Dumnezeu mi-a ţinut şi familia sănătoasă… Şi apropo de pan­demie: sim­plu nu a fost şi nu este pentru nimeni, dar contează şi cum treci peste perioade din astea foarte grele, contează calitatea umană, contează cum ţii piept fricii, cum îţi hrăneşti speranţa… Iar eu mă bucur enorm că am în jurul meu oameni care, deşi foarte încercaţi, nu fac rabat de la ceea ce ţine de calitatea umană, au recunoştinţă pentru binele din vieţile lor şi şi-au păstrat speranţa în ziua de mâine.

– Psihic, pandemia nu te-a marcat deloc? De­presiile fac ravagii în toată lumea…

– A fost o situaţie foarte complicată din punct de vedere psihologic şi emoţional. Starea asta de pandemie a fost şi, într-o anume măsură, încă mai e o ecuaţie necunoscută. Cu atât mai mult cu cât, brusc, am văzut cum nu doar oraşul meu sau breas­la mea sau munca mea au intrat în stand-by, ci, prac­tic, întreaga lume „s-a pus pe piua”. Auzeam din stânga şi din dreapta tot felul de informaţii, adesea contradictorii, auzeam că un om a murit şi altul a trăit, auzeam că pare-se virusul le e mai dă­unător celor în vârstă, dar… stai!… nu e chiar aşa… Acest mare necunoscut a creat în mine şi cred că în noi, toţi, nu doar frică, ci un întreg amalgam de sen­timente. Iar faptul că problema nu e tangibilă a acutizat temerile şi a multiplicat întrebările. Că – uite! – eu am fobie de şerpi, deci ştiu că trebuie să mă feresc de ei. E ceva concret, pe care ştiu cum să-l evit. Dar virusul ăsta nu e concret, nu-l vezi! Însă, mai presus de temerile astea generale, de te­merile legate de profesia mea şi de mine, au fost şi sunt temerile legate de familia mea. Ca orice copil cu familie, până să mă gândesc la mine, eu mă gân­desc la părinţii mei, care au o anume vârstă, la fa­milia mea… Slavă Domnului că ai mei sunt bine! Da’ uite că încă nu s-a terminat cu pandemia, deci încă e greu şi încă sunt temeri, dar… trag nădejde că, încetul cu încetul, lucrurile se vor îndrepta. Pentru noi toţi!

– Pe ce îţi sprijini această nădejde?

Vara, marea și Anca

– Dintotdeauna am fost o persoană credincioasă, aşa că, în primul rând, nădejdea mi-o sprijin pe credinţă. Pe credinţa în acel cineva inexprimabil în cuvinte, în acea forţă de mai presus de noi şi de puterea noastră, care ne iubește și ne ajută.

– În pandemie, una dintre cele mai afectate bresle este cea a actorilor. Mai ai încredere în viitorul tău profesional? Te-ai gândit ca măcar să începi să-ţi construieşti un plan B?

– Într-adevăr, domeniul nostru a fost lovit din plin. Uite că şi acum, suntem aproape de finele lui martie, şi teatrele sunt din nou închise. Noi, de pildă, la Teatrul de Comedie, unde sunt eu angajată, n-am mai fost de un an şi o lună în faţa publicului. Acum repetăm la o piesă foarte frumoasă, dar habar n-avem când va putea fi jucată în faţa publicului spectator, în ce fel va putea fi jucată… Aşa că gân­durile astea legate de un potenţial plan B profe­sional sunt fireşti şi probabil că toţi actorii le-au cernut în minte, mai mult sau mai puţin. Anul trecut, tuturor ne-a fost dat să înţelegem că nimic nu ne este asigurat. Chiar dacă ai impresia că ţi-ai găsit drumul şi că vezi clar orizontul, iată că oricând e posibil să se lase o ceaţă care să-ţi ascundă ori­zontul, să te facă incapabil să-ţi mai dibui drumul, ba chiar uneori să te oblige s-o iei pe o altă cărare. Eu, personal, însă nu pot să spun că, în anul care a trecut, mi-a devenit clară vreo altă direcţie. Pentru că, practic, tot mapa­mondul a fost în­chis. Vorbeam cu prie­teni, care lu­crea­ză în alte domenii, şi toţi stăteau în ca­să, se adaptau cum pu­teau. Deci ce altă cărare aş fi putut eu să găsesc?! Toate drumurile erau închi­se, nu doar dru­murile din branşa mea. Aşa că, pentru mine, serialul a fost o salvare.

„Dintr-a șasea, visez la Oscar”

– Anca, e momentul să spui cum s-a ivit în tine pasiunea aceasta pentru actorie. Ştiu că te-ai născut în Cra­iova. Moștenești pe cineva din familie, vreun oltean talentat?

Filmare la un episod special din ”Las Fierbinți”

– Dacă te-ai întâlni cu mama mea, cu tata sau cu celelalte neamuri – cum se zice la noi, la olteni –, toţi ţi-ar spune că Anca, încă de micuţă, asta voia să se facă: actriţă. La 5 ani, pe mine nu m-a dus nimeni la teatru, să văd un actor pe o scenă, însă la televizor se dădea se­rialul „Dallas”, iar mama nu doar că îmi citea subtitrările, dar îmi şi explica, pe înţelesul meu, că oamenii aceia, din televizor, erau nişte actori care jucau un rol, dar că, în viaţa de zi cu zi, pe ei îi chema altfel şi erau alt fel de persoane. Probabil că datorită acestor explicaţii ale mamei, imaginaţia mea a început să zboare, s-a creat un miraj, al actorului, şi de-atunci am decis că „eu, când o să fiu mare, vreau să mă fac actriţă”. Şi chiar şi acum tot asta îmi doresc, doar că am răsucit puţin cuvintele: vreau să mă fac actriţă mare şi bună! (râde) În orice caz, de-atunci, de foarte mică, mi-am făcut un plan „de luptă”, de care m-am ţinut cu stricteţe. În clasa a II-a, când mi s-a introdus în program prima limbă străină, s-a întâmplat ca limba aceea să fie franceza. Ceea ce m-a întristat tare, că eu voiam să învăţ en­gleza, ca să mă fac actriţă în America şi să iau Os­carul. Apoi, în clasa a VI-a, când mi s-a introdus a doua limbă străină, am picat la germană. Ei, atunci am zis că nu se mai poate: m-am dus la mama, i-am spus că eu vreau engleză, ca să merg în America şi să iau Oscarul (până atunci păstrasem planul se­cret), iar mama mea cea bună m-a ajutat. M-a mutat de la şcoala mea de cartier tocmai la Colegiul Na­ţional din centrul Craiovei, ca să studieze fata en­gleza. După aceea, în clasa a VIII-a, când am în­ceput să facem geometrie în spaţiu, brusc, din­tr-un elev mediu spre bun la matematică, m-am transformat într-un as, prin urmare, profesoara a chemat-o pe mama la şcoală şi, pentru că urmau capacitatea şi admiterea la liceu, i-a spus să mă îndrepte către profilul real, fiindcă eram foarte bună la matematică! Dar mama i-a retezat elanul. I-a comunicat că fiica ei vrea să facă actorie, deci va merge la uman. În clasa a IX-a, proaspăta noastră dirigintă, pro­fesoară de limba franceză, a venit la prima oră şi ne-a cerut să ne prezentăm, fiecare în parte, şi să-i spunem ce vrem să facem în viitor. Când mi-a venit rândul, dintre toţi co­legii eu am fost singura care am declarat răspicat că voiam să devin actriţă. După încheierea orei, doam­na dirigintă m-a chemat la catedră – m-am cam speriat! – şi mi-a mărturisit că şi dânsa avu­sese acelaşi vis şi că, dacă eu doream, dânsa pu­tea să înfiinţeze o trupă de teatru a liceului. I-am răspuns c-aş fi fost foarte fericită şi uite-aşa s-a înfiinţat trupa de teatru „Millenium”. Aşa că, pe tot parcursul acelor patru ani, am făcut şi teatru, am participat la tot felul de festivaluri de poezie, am prezentat zilele şcolii… Finalmente, după ba­ca­laureat, tot cu mama de mână, am ajuns la Bucu­reşti, ca să dau admitere la UNATC, pătrun­zând într-o lume total necunoscută, dar splendidă.

„Mama și tata mă iubesc necondiționat”

– În povestea asta există două personaje prin­cipale: hotărârea ta de a-ţi urma visul şi mama ta, care pare să-ţi fi fost marele aliat.

Pe scena Teatrului de Comedie, în piesa ”Pescărușul”

– O, da, mama a fost alături de mine pas cu pas! Tata n-a fost nici el departe, dar el, cadru militar, co­­mandant de unitate, era puţin mai sceptic, mai pru­dent. În clasa a XII-a, când au văzut că nu-mi dis­păruse obsesia cu actoria, ai mei – dar în special tata – m-au rugat ca totuşi să dau admitere şi la Drept, ca să am şi o variantă „mai sigură” la dis­poziţie, în caz că eşuam cu actoria. Ceea ce am şi făcut. Şi am fost admisă şi la Drept. Dar, spre marea mea fericire, am intrat la actorie, deci n-am mai avut nevoie de varianta „mai sigură”. Am zis „spre marea mea fericire”, dar s-o fi văzut pe mama, când a răspuns la telefonul prin care ni s-a comunicat că intrasem la UNATC: mama mea, la propriu, a în­ceput să sară în sus prin casă de fericire! (râde) Pă­rinţii mei sunt nişte oameni foarte puternici, foarte cerebrali, extrem de ancoraţi în realitate şi cu o co­loană vertebrală solidă şi neclintită, care m-au în­văţat că întotdeauna, prin muncă dreaptă, n-ai cum să nu reuşeşti. Iar mamei, şi acum, dacă-i spun că vreau… orice, atitudinea ei este că „nu există nu se poate”. Şi mama, şi tata mă iubesc necondiţionat şi, indiferent de situaţie, sunt alături de mine, să mă susţină şi să-mi ofere o încredere nemaipomenită. Uite, un alt „lu­cru” pentru care sunt extraordinar de recu­noscătoare!

– Să vorbim şi despre prezentul vieţii tale de dincolo de profesie: când nu filmezi la serial şi nu repeţi la teatru, ce faci?

– O să râzi, dar încep răspunsul cu ceva legat tot de profesie: tocmai am terminat fil­mările la un lungmetraj, „Complet necu­nos­cuţi”, în regia lui Octavian Strunilă. Sce­na­riul e probabil ştiut de multă lume, în forma originală, adică aceea din filmul italienesc „Perfetti sconosciuti”, regizat de Paolo Ge­novese. Drepturile pentru acest scenariu au fost cumpărate în foarte multe ţări şi po­ves­tea a fost ecranizată în foarte multe limbi, iar acum am preluat-o şi noi, în România. Sper ca varianta noastră să ajungă să vadă lumina cinematografelor cât mai curând, oamenii să se bucure cât mai curând de acest film. Aşa că, pentru mine, anul ăsta a în­ceput cu muncă multă şi frumoasă – filmări la lungmetraj, filmări la serial, repetiţii la teatru –, la care am visat intens anul trecut. În rest, adică atunci când am o zi liberă, mă bucur de căsuţa mea, într-un fel foarte obiş­nuit: lâncezesc pe canapea, văd un film, mai intru în bucătărie… Deşi, în afara reţetelor clasice, nu mă pricep la prea multe – dar experimentez! Ideea e că mă simt foarte bine în căsuţa mea, pe care mi-am aranjat-o cu mult drag, anul trecut. A fost o aventură foarte frumoasă: să gândesc amenajarea până în cel mai îngust colţişor. Din fericire, rezultatul e pe măsura aşteptărilor: azi am o căsuţă deschisă, luminoasă şi caldă, exact aşa cum mi-am dorit-o. Ca om născut pe 31 august, iubesc lumina şi căldura! Deci iubesc şi vara, şi marea. Abia aştept să se încălzească vremea, să încep să-mi port rochiile pe care mi le-am tot cumpărat on-line în lunile din urmă! (râde) Şi aştept cu nerăbdare să vină vara, în adevăratul sens al cu­vântului, ca să ajung din nou la mare: s-o aud, să-i văd sclipirea în soare, să stau la plajă pe malul ei… Ah, ador vara!

Foto: PRO TV (1)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian