Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANDREI VLĂDĂREANU, jurnalist: „În Postul Mare, să aducem cât mai multă bucurie în jurul nostru”

Avocat de profesie, jurnalist de televi­ziune și presă scrisă, Andrei Vlă­dă­reanu este, înainte de toate, un creștin îndrăgostit de ortodoxie, pe care a căutat-o pretu­tindeni în lume. În așteptarea Sfin­telor Paști, a căror lumină începe deja să biruie lumea, l-am „ispitit” să vorbească despre lunga în­cercare a pos­tului, așa cum l-a cunoscut în peregrinările lui.

Peregrin, cu o candelă aprinsă

– Suntem în Postul Mare și aș vrea să îi înțelegem în profunzime semnificația. Dvs. cum ați în­ceput să postiți?

– Cred că totul s-a datorat bunicii din partea tatălui, la care eu am crescut până am mers la școală. Locuia în Plo­iești, a fost casnică și s-a în­gri­jit mai întâi de copiii ei și apoi de nepoți. Pentru că ea ținea toate posturile, automat, în zilele de post, exista doar mâncare de post în casă. Și cred că, undeva, spre sfârșitul școlii generale, am hotărât că și eu trebuie să țin post. Bunica nu mi-a impus nimic. Îmi cerea doar ca în Postul Sfintelor Paști și în Postul Crăciu­nului, să țin trei zile de post, ca să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Asta era, să zic așa, obliga­toriu. În rest, copil fiind, n-am avut restricții. Dar, la un moment dat, fără ca cineva să-mi ceară, am ținut singur tot postul Paștelui. Începusem să îndrăgesc mânăstirile și îmi făcea plăcere să mă duc în pelerinaje. Mi-aduc aminte că pe la 18-19 ani, am început să fac și primele drumuri singur, în Moldova, la Sihăstria, la Putna…

– Există vreun post anume, care să-ți fi ră­mas în minte prin ceva diferit?

După ceremonia Sfintei Lumini de la Ierusalim

– Cu ani în urmă, am stat în Postul Mare la Ierusalim. Pe atunci, era părinte superior actualul episcop vicar patriarhal, Preasfințitul Ieronim Sinaitul. Cu multă dragoste, mi-a dat o cămăruță la „Așezământul Românesc de la Ierusalim”. Di­mineața plecam prin Sfânta Cetate, pe la locurile sfinte și umblam tot timpul. Am făcut cred că zeci de kilometri pe jos. Așa fac oriunde merg. Pe tot pământul acesta, atât cât am reușit să îl străbat, nu am fost niciodată împlinit sufletește dacă nu am mers pe jos. Dacă aș putea să merg și desculț, și mai bine. Atunci simt că intru în legătură cu acel loc. Trebuie să merg, să simt, să miros, acela e contactul adevărat. De aceea, eu evit cât pot ma­șina. De aceea, chiar și în savana africană, unde nu ai voie să cobori din mașină, pentru că sunt lei și alte animale periculoase, nu am avut liniște până nu am ajuns într-un parc natural, unde am avut voie să merg pe jos. Am mers pe jos cinci zile la rând prin savană, chiar și 30 de kilometri pe zi. La fel am mers și atunci, prin Sfânta Cetate de la Ierusalim, doar pe jos, săptă­mâni în șir, în tot Postul Mare. Nu prea apucam să mănânc nimic, până seara, când mă opream la Poarta Damascului și cumpăram de acolo humu­sul acela extraordinar, pe care numai arabii pot să-l facă. Atunci am rămas chiar și de Paști la Ierusalim și am făcut ceea ce nu am mai făcut apoi niciodată în viață: în noaptea de Înviere, după ce a venit Sfânta Lumină în Sâmbăta Mare, m-am dus la liturghia de la „Așezământul Românesc”. În bise­rică era o aglomerație de nedescris, veniseră ro­mâni de peste tot, era o căldură insuportabilă, toată lumea avea lumânările aprinse în mâini și stăteam toți înghesuiți, iar slujba mergea foarte, foarte pe îndelete. Așa că pe la ora unu și jumătate n-am mai avut răb­dare să stau la slujbă, și atunci mi-a trecut prin minte să plec de la Utrenie cu o candelă aprinsă și să înconjor toată Cetatea Sfântă. Gândindu-mă acum, cred că a fost o ușoară nebu­nie. Nici măcar nu știam câți kilometri au zidurile cetății Ierusalimului. Habar nu aveam cât mi-ar lua să le înconjor, dar m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc prea mult. Când am ieșit din biserică era o noap­te adâncă, cerul era senin. Îmi amintesc liniștea desă­vârșită a orașului și pustie­tatea teribilă. Pe tot drumul nu-mi amintesc să fi întâlnit niciun om. M-am rugat cu rugăciunea lui Iisus. Eram cu desăvârșire singur, nu am intrat deloc în cetate, am fost tot timpul în afara zidurilor ei. Mă gân­deam, folosindu-mi și imaginația, cum Mân­tuitorul a înviat chiar într-o noapte ca asta, chiar în cetatea pe care o înconjuram. Tot dru­mul m-a stăpânit o mare, mare bucurie sufle­tească. Can­dela nu mi s-a stins niciodată, și pen­tru mine, flacăra aceea era forma de mărturisire a Învierii, într-un oraș care acum este majoritar necreștin. La sfârșitul pelerinajului, când m-am întors la biserică, începuse Sfânta Liturghie. Eram foarte obosit, dar fericit. Oboseala trupului ajută mult duhovnicește.

Postul Paștelui pe Muntele Athos

– Pe urmele ortodoxiei, ați străbătut toată lu­mea, din Africa de Sud, până la Cercul Polar, și din Islanda până în Nepal. Există un loc care să vă fi rămas în inimă, prin slujbele ți­nute în biserică, în pe­rioada postului mare?

Cu starețul Mânăstirii Vatoped, Arhim. Efrem

– Dacă mă întrebați de Postul Sfintelor Paști, cu adevărat cred că cel mai puternic am trăit Postul Sfintelor Paști în Sfântul Munte, la Mânăstirea Vatoped. Atunci, în anul 2000, nu era așa o aglomerație în Sfântul Munte, cum este acum; nu era o pro­blemă să merg la Vato­ped și să zăbovesc acolo mai mult timp. Am stat, cred, chiar și cinci săp­tămâni încheiate în Sfân­tul Mun­te. Nu era o problemă cu cazarea, să-ți faci re­zer­vări, sau să te roage monahii, ca acum, să-ți restrângi perioada de vizită, pentru că sunt mulți alții care vor să vină. Atunci am stat acolo pe în­delete, m-am încadrat, cumva, în modul de viață al mânăstirii și am putut trăi slujbele din Postul Sfintelor Paști la maximum, pot să spun.

– Ce au slujbele din Sfântul Munte atât de special?

– Pe mine mă deranjează orice nu e în regulă în biserică. E chiar o ispită pentru mine asta, să mă duc într-o biserică și să observ lucruri în nere­gulă, legate de tipic, de cântare, sau poate ceva care nu este estetic. Noi avem un dar să așezăm în bisericile noastre lucruri care bat spre kitsch, îmi pare rău s-o spun. Nu am pace când văd astfel de nereguli. Ei, lucrul acesta nu se întâmplă în Vatoped, sau în alte mânăstiri din Sfântul Munte. Acolo totul e desăvârșit, totul e atât de frumos, nu am reușit să găsesc nimic care să mă tulbure. Pornind de la tipicul de slujbă, care este respectat cu rigurozitate; cântarea psaltică, care este așa cum trebuie să fie; preotul, care nu se mișcă cu nimic în plus față de cât ar trebui, candelele sunt toate aprinse, cu untdelemnul așe­zat la nivelul care trebuie; nu găsești o frescă murală, pictată realist, în culori țipătoare, care să te deranjeze; nu găsești o ferecătură de icoană din tablă, nu găsești un cui bătut în fresca de secol XV, pentru că s-a gândit cineva să bată un cui acolo, ca să agațe un difuzor, un ceas, sau alte obiecte care apar în bisericile noastre. Deci, am această slăbiciune, a perfecțiunii bisericii, și de aceea în Sfântul Munte m-am simțit extraordinar de bine. Și apoi e și felul în care părinții athoniți slujesc. Niciodată ei nu vor face o slujbă prescur­tată în viteză, sau departe de rânduieli. Pe mine lucrul acesta mă odihnește foarte mult.

Post negru la Sihăstria

Cu duhovnicul său Arhim. Ioanichie Bălan

– Magia postului mare crește pe măsura apropierii de noaptea Învierii, amplificată mult prin deniile rânduite în fiecare zi a ultimei săp­tămâni dinainte de Paști. Vă amintiți de primele denii la care ați participat?

– Da, mă ducea la ele bunica. Deniile erau, poate, de importanța Sfintei Litur­ghii din zilele de sărbători sau de du­mi­nică. Îmi aduc aminte de slujba Proho­dului, care pentru mine a fost o reve­lație, când am început să-i înțeleg cuvintele, me­sajul pe care îl transmite, nu numai partea de cântare, care e atât de frumoasă. La un moment dat, am început să înțeleg această rugăciune, și pentru mine a fost fascinantă. Am avut această descoperire chiar în Biserica Sfântul Andrei de la Ploiești, și am trăit-o, într-adevăr, din tot sufletul.

– În timpul pelerinajelor dvs. la mâ­năstiri, ați ținut o rânduială a postului mai aspră? Ați ținut vreodată post negru?

Cu masaii din Tanzania, ianuarie 2018

– Mergeam la Sihăstria îndeosebi în perioada Crăciunului. Trăiau pe atunci Părintele Cleopa și Părintele Ioanichie Bălan, și acolo am avut o în­cercare de a ține un post mai aspru. Părintele Ioani­chie, care îmi era duhovnic, nu m-a în­dem­nat în sensul acesta, am încercat eu să fac, așa, un exercițiu, și mi-am zis: „Uite, mai sunt trei zile până la Crăciun, gata, țin post ne­gru!” Dar postul acesta negru n-a fost ușor de ținut, pentru că era extraordinar de frig, era un ger teribil și gerul acela, practic, îți trăgea toată vlaga, toată energia, pentru mine a fost un mare efort. Dar m-am încăpățânat, voiam neapărat să țin post negru trei zile, înainte de praznicul Nașterii Dom­nului. Și am și reușit, până în Ajunul Crăciunului, când Părintele Ioanichie ne-a luat și am mers să-l colin­dăm pe Părintele Victorin, starețul de atunci al Mânăstirii Sihăstria; și după ce l-am colindat, părintele ne-a dat tuturor cozonac de post și vin fiert. Am avut ascultare să mănânc, și au fost cel mai bun cozonac și cel mai bun pahar de vin din viața mea.

Copilul cu nume de Dumnezeu

– Ați încălcat vreodată un post fără să vă pară rău?

În Rwanda, 2017

– Da, a fost într-un context special. Cu câțiva ani în urmă, am fost invitat la o tabără a tinerilor ortodocși din Uganda. Tabăra a fost pusă în Postul Crăciunului și n-am putut să nu mă duc, deși îmi propusesem să nu mai călătoresc în post, tocmai pentru că voiam să îl țin cât de cât după rânduială. Nu am putut să refuz, pentru că m-au invitat să le povestesc din viețile sfinților. Aveam un rol acolo, eram implicat direct. Și s-a întâmplat ca mâncarea să fie extraordinar de slabă. Şi atunci am făcut un fel de pogorământ – i-am luat pe toţi apro­piaţii mei din tabără (nu pe toţi tinerii, pentru că erau foarte mulţi) şi le-am zis: „Să fie asu­pra mea păcatul! Haideți să mâncăm nişte friptură de pui”. Şi am mers şi am mâncat friptură de pui. Ar trebui să știți că niciunul dintre tinerii aceia nu îşi permiteau să îşi cum­pere prea des o bucată de carne. Africanii, în general, postesc cam tot timpul, de nevoie. A mânca o friptură în Africa e un moment de sărbătoare. Nici produse lactate nu prea au, și nici ouă. Așa că mănâncă mâncăruri de post cam tot timpul anu­lui: orez, fasole, un fel de spanac, mămăligă… Iată de ce le-am zis că, dacă tot avem câteva zile împreună, atunci să ne și bucurăm împreună. Mă mustră un pic conştiinţa şi acum, pentru că am făcut lucrul ăsta dar, pe de altă parte, ne-am bucurat foarte mult, am fost cu totul şi cu totul ca într-o fa­milie. La masa aceea ni s-a şi în­tâmplat și un lu­cru impre­sionant. A venit la noi un copi­laş, un copil al străzii. Era mur­dar, rupt și desculţ, iar noi mâncam friptură de pui. Şi a venit la noi, aşa, cu o privire foarte ga­leşă şi a întins mâ­nuţa ca să îi dăm ceva. În mâ­na cealaltă avea o pungă cu un di­luant, cam cum e aurolacul nostru. Am aflat mai târ­ziu că fără acel diluant, pe care îl inhala, nu putea dormi de frig, afa­ră, pe calda­râm. Deci, se dro­ga ca să poată a­dormi, să nu sim­tă frigul peste noap­te, pen­tru că în Africa, noaptea e destul de răcoa­re. Şi am făcut un târg cu el, i-am zis: „Uite, ne dai nouă diluantul, iar noi îţi dăm ceva de mân­ca­re”. După care ne-am împrietenit cu el. A doua zi l-am căutat din nou. Am mers tot grupul şi l-am căutat. L-am găsit, şi până la urmă unul dintre tinerii din Ugan­da, care era în tabără, l-a adoptat. L-a luat la el acasă, iar acum face şcoală în capi­tală, în Kampala, are masă, are casă, are și hăi­nuţe. Însă cel mai interesant lucru cu acel copil l-am realizat mult mai târziu. Când ne-am întâlnit întâia dată, copilul ne-a spus că purta numele de Kato, un nume care se dă acolo, de obicei, copiilor gemeni, așa că noi ne-am gândit că are un frate geamăn. Am aflat mult mai târziu, abia după ce a fost adoptat că, de fapt, Kato era o prescurtare. Numele lui întreg era Katonda. Katonda este un nume foarte rar folosit în Uganda, pentru că în­seamnă chiar Dumnezeu. Așadar, un copilaș sărac și orfan, care dor­mea pe străzi, pe nume Dumnezeu, a venit în Ajunul Nașterii Dom­nului și ne-a cerut de mâncare.

– Domnule An­drei Vlădărea­nu, am ascultat mulţi părinţi spu­nându-ne cum tre­buie să pos­teşti; sunt curios ce spune un laic, care a străbătut toată ortodoxia la pas. Care credeţi că e esenţa postu­lui?

În Malawi, 2009

– E o contra­dic­ţie în mine între riguro­zitatea pos­tu­lui, pe care am înţeles-o şi mi-am însuşit-o din tra­diţia Sihăstriei, de exem­plu, o rigu­rozitate absolută, şi dorinţa de a a­du­ce bucurii, pen­tru că, uneori, a­cestea intră puţin în contradicţie, aşa cum a fost exem­plul pe care vi l-am dat. În post, sau în afara postului, eu cred că noi trebuie să ne străduim în a aduce bucurii în jurul nostru. Cu cât aducem mai multă bucurie în jurul nostru, cu atât cred că timpul acela este câştigat.

Fotografii din arhiva lui Andrei Vlădăreanu

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian