Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ÎPS SERAFIM JOANTĂ, Mitropolitul Europei Centrale și de Nord: „Românii au credința că în biserică Dumnezeu te apără mai mult”

Înaltpreasfințitul Serafim Joantă slujește alta­rului de aproape 50 de ani, din care 31 de ani ca arhiereu. Când, în 1994, a fost ales să îi păstorească pe românii ortodocși din Europa Occi­dentală, a pornit la drum în condiții foarte modeste. Nu avea, așa cum aveau episcopii din țară, o cate­drală și o reședință. A clădit totul de la zero. Com­patrioții noștri erau puțini, risipiți și dez­binați. Cu grijă și smerenie, căutându-i pe oriunde se aflau, a reușit să ridice una din­tre cele mai vii mi­tro­polii ortodoxe din occi­dent, cu parohii tinere, pline de viață, care știu să grijească nu numai de sufletele enoriașilor, ci și de nevoile lor concrete. Peste această păstorire de decenii a venit apoi marea migrație a românilor spre vest, mai ales după anul 2007, iar Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și de Nord, cu sediul la Nürnberg, a putut să îi primească având brațele larg deschise. Românii știau că du­mi­nica, la liturghie, nu află doar un colț de cer, ci și un petec de pământ românesc. Că dorul de casă nu își poate găsi leac, dar are alean. Pandemia a găsit aceste comunități ortodoxe românești pregătite să înfrunte izolarea și condițiile severe de carantină. De aceea, îndemnul pe care Înaltprea­sfin­țitul Serafim mi l-a repe­tat mereu pe par­cursul acestui interviu a fost acela de a nu ne teme. Pentru că sun­tem cu Hristos.

„Vin mai mulți creștini la slujbă decât înainte de pandemie”

– Înaltpreasfinția Voastră, aveți în ur­mă o îndelungată slujire a altarului. Îna­inte să fiți ierarh, ați slujit mai bine de un deceniu sub comunism. Nu sunteți, așa­dar, străin de greutăți. Din acest punct de vedere, aș vrea să știu cât de dificilă a fost pentru dumneavoastră și pentru credin­cioșii români din Germania încercarea aceasta a pandemiei?

– A fost și este încă o perioadă cu totul excepțională, pe care niciunul dintre noi n-am mai trăit-o și care a presupus din par­tea noastră, a slujitorilor bisericii, o serie de măsuri prin care să avem totuși acces la credin­cioșii noștri, care în pri­măvara anului trecut, în pri­mele trei luni, n-au mai avut voie să vină la biserică. Asta s-a întâmplat chiar de Sfintele Paști, când bise­ricile au fost închi­se cu totul. După aceea, după cum știți, lucrurile s-au mai relaxat, s-a revenit cu restric­ții mai dure, care apoi iar s-au relaxat. E o situație care continuă și acum, nesigură, însă noi am încer­cat să nu pier­dem contactul cu credincioșii noștri, ci să luăm legătura cu ei prin mijloacele moderne, pentru că altfel nu aveam cum, în primul rând prin tele­fon, sunându-i pur și simplu. Aici, în diaspora, pasto­rația noastră se realizează foarte mult și prin tele­foane. Atât preoții, cât și noi, episcopii, îi su­năm pe credincioși și îi întrebăm de sănătate, ce mai fac și ce probleme au. Și când facem asta, să știți că oamenii se simt foarte bine. Se bucură că epis­copul sau preotul se interesează de viața lor. Așa că aș zice că telefonul este un mijloc de pasto­rație absolut necesar aici în diaspora. Sigur, după el vin și celelalte canale media, în primul rând Face­book. În perioada de carantină severă, eu am slujit în fie­care seară un acatist al Mântuitorului sau al Maicii Domnului sau al unui sfânt, după care am citit din evanghelie, iar la sfârșit, am făcut dezle­gări, atât de iubite de credincioșii noștri – dezlegări de păcate, de alungarea demonilor – urmate de un scurt cuvânt de învățătură. Și, seară de seară, am transmis aceas­tă slujbă în direct, pe Facebook, și am avut surpriza să am alături de mine, în fiecare zi, mai mult de două mii de urmăritori. Dacă soco­tim că în fiecare familie erau doi, poate trei laolaltă, care să urmă­rească slujba, înseamnă că poate peste patru mii de oameni au ascultat și ascultă și acum aceste rugă­ciuni, seară de seară. Ceea ce, pentru mine, e un lucru îmbucurător. Și nu numai eu am făcut asta. Confruntați cu carantina severă, am avut anul trecut diferite întruniri cu preoții și am decis ca, atunci când nu au unde să slujească, să oficieze liturghia chiar la ei acasă, împreună cu familia, iar slujba să fie transmisă pe internet. Foarte mulți creștini au urmărit slujbele acestea și, prin aceste mijloace mo­derne, am reușit să păstrăm contactul cu credin­cioșii noștri, iar ei au putut să-și țină, să-și întăreas­că credința. Pentru că am constatat că, după ce restricțiile s-au mai relaxat și am putut să slujim din nou împreună la biserică, sigur, cu distanțarea fizică necesară, cu mască, au venit mai mulți creștini la slujbe decât veneau înainte de pandemie.

„Oamenii s-au atașat și mai mult de biserică”

– Credeți, așadar, că pandemia a avut și un impact pozitiv?

– Să știți că, din tot răul, Dumnezeu scoate și ceva bun. Acum oamenii s-au atașat, cred eu, și mai mult de biserică în urma pandemiei. De pildă, anul trecut, chiar de Paști, noi n-am avut voie să ținem slujba Învierii în mod normal – am putut oficia numai noi, clericii, singuri în altare, fără credincioși. Dar începând cu Joia Mare, am împărțit paștile, iar credincioșii au venit unul câte unul la biserică, le-au luat și apoi s-au întors acasă, fără să stea la slujbe, pentru că nu aveau voie. La final, am constatat cu surprindere că am împărțit mai multe plicuri cu paști decât în anii normali, de dinainte de pandemie, când credincioșii veneau nestingheriți la slujba de Înviere. Peste 3000 de creștini au venit să primească paștile în toate aceste zile premergătoare Învierii. Repet, mult mai mulți decât veneau de obicei la slujbă în anii normali, ceea ce a fost, pentru noi, o mare și plăcută surpriză. Așadar, cred eu că această încercare i-a mobilizat pe oa­meni și i-a ajutat să se apropie și mai mult unii de alții. Știu că în țară s-a făcut în vara trecută un studiu din care a rezultat că ro­mânii, obligați să rămână mai mult aca­să, s-au rugat mai mult, și după perioada de interdicție de a ieși din casă, au so­cializat un pic mai mult decât înainte. Deci, trebuie să vedem partea pozitivă în tot ce este rău. Așa spune vorba din popor, că Dumnezeu poate face binele și dintr-un rău, poate transforma răul în bine. Din punctul de vedere al credinței, este foarte normal lucrul acesta. Dumnezeu face mi­nuni, și trebuie să credem în minunile lui Dumne­zeu.

„În Germania, numărul românilor s-a înmulțit atât de mult, încât este nevoie de tineri teologi”

– Dumneavoastră cum i-ați simțit pe credin­cioși în perioada aceea? Cum au reacționat la o astfel de încercare?

– Unii, puțini, s-au temut, s-au speriat, și chiar dacă s-a ridicat carantina, n-au revenit deloc la bise­rică, din frica de a nu lua acest virus. Le-am și dat telefon, i-am întrebat de ce nu vin la biserică, ne-au răspuns că le e frică să nu se contamineze. Sigur că nu e ușor să-i convingi pe oameni să nu se mai tea­mă de boală și să vină totuși la biserică. Le spui, dar, până la urmă, omul e liber și face ce gândește el. Însă marea majoritate a credincioșilor au venit în continuare la slujbe, fără să se sperie că se vor îmbolnăvi. Românii au credința că în biserică Dum­nezeu te apără mai mult decât în altă parte și că rugăciunea ne susține împotriva oricărei boli și a oricărui necaz. La noi, aici, la Centrul Eparhial, așa cum v-am spus, n-am văzut nicio împuținare a cre­dincioșilor privind participarea lor. Noi facem și acum în fiecare duminică două Liturghii, și asta contează, una dimineața la 7:30, iar alta la ora 10, și oamenii se pot împărți și pot veni ori la pri­ma, ori la a doua Liturghie. Și am constatat că, în pande­mie, la prima Liturghie vin foarte mulți credincioși, cu mulți copii. O experiență ex­traordinară, pe care n-am fi avut-o dacă nu era si­tuația aceasta de criză. La 7:30 bi­se­rica este aproape plină! Deci, din punct de vedere spi­ritual, noi n-am simțit că sun­tem într-o perioadă de criză. Am respectat, bineîn­țeles, dis­­tanțarea socială, cu masca res­pectivă, cu spălatul pe mâini, dar, încă o dată, Îi mul­­țumim lui Dumnezeu că n-a fost mai rău.

Iar ca un paradox, ca o mi­nune a lui Dumnezeu, vreau să vă spun că anul tre­cut, anul pan­demiei, am hi­rotonit mai mulți diaconi și preoți decât în anii prece­denți. Foarte intere­sant! Ni i-o trimis Dumnezeu, că avem nevoie de foarte mulți preoți. În Germania, nu­mărul românilor s-a înmul­țit atât de mult, încât trebuie să deschi­dem parohii în tot locul și am ne­voie de tineri teologi. Și iată că Dumnezeu mi-a trimis anul trecut atâția tineri ab­sol­venți de teologie, încât am hirotonit 30 de preoți! Nu cred că am mai hirotonit 30 de slujitori ai alta­relor în toți anii pre­cedenți, ani normali, să le zicem așa. Și aces­ta a fost un semn de la Dumne­zeu, de încura­jare, ca să nu ne temem. Că frica e un păcat, un păcat prin care ne îmbolnăvim, pur și simplu. Fugi de boală, ți-e fri­că de boală, și tocmai de aceea te îmbolnăvești, pentru că ți-e frică. Tre­buie să fim curajoși – bineîn­țeles, apărându-ne și noi, respec­tând ceea ce reco­man­dă medicii, făcând ceea ce ține de noi să facem, cum zice vorba din po­por: „Apă­ră-te, ca și Dum­nezeu să te apere!”. Nu te lan­sa și nu crede că pan­demia asta nu înseamnă ni­mic, că e o făcătură, cum mai spun unii. Nu, e o realitate, e o durere, e o con­secință, fără îndoială, a pă­catelor oamenilor, fără să fie pedeapsa lui Dum­ne­zeu.

„Iubirea nu poate pedepsi!”

– Nu credeți, așadar, că pandemia este o pe­deap­să a Domnului pentru păcatele noastre?

În mijlocul credincioșilor

– Nu, pentru că Dumnezeu nu pedepsește nicio­dată pe nimeni, Dumnezeu este iubire absolută, iar iubirea nu poate pedepsi! Ne pedepsesc propriile noastre păcate, propriile noastre fărădelegi, patimi­le, răutățile noastre, ele însele se întorc asupra noas­tră. Iar asta se întâmplă, bineînțeles, cu îngăduința lui Dumnezeu. Dacă noi nu respectăm rânduielile lui Dumnezeu stabilite în Creația Sa, legile care guvernează universul, înscrise în firea lucrurilor, în sufletul și în trupul nostru, ele sigur că se răzbună și se întorc asupra noastră. Păcatul, spune Sfânta Scriptură, este călcarea Legii, adică a unei rânduieli pe care a pus-o Dumnezeu în firea lucrurilor, pentru ca omul să fie sănătos, să trăiască în armonie. Cos­mosul, în limba greacă, are sensul de armonie. Tot ce există în cosmos respectă legile imprimate de Dumnezeu de la început, și tocmai de aceea, pentru că universul respectă legile lui Dumnezeu, există armonie. Numai omul, care are și minte, și libertate, nu respectă aceste legi. Și dacă nu le respectă, sigur că are de suferit, și în loc să domnească armonia în sufletul nostru, în viața noastră, în relațiile sociale dintre noi, domnesc dizarmonia și răutatea, și din cauza asta suferim cu toții, pentru că nu respectăm rânduielile lui Dumnezeu. Nu trăim în comuniune, nu ne deschidem unii spre alții. Omul este o ființă so­cială, cum știm cu toții, și dacă nu se deschide înspre ceilalți, dacă se închide în sinea lui, dacă urăște pe semenul său, atunci se distruge, încetul cu încetul, pe el însuși.

„În pandemie, preoții noștri din Germania au vizitat și vizitează bolnavii de corona chiar acasă, cu toate interdicțiile”

– Înaltpreasfinția Voastră, ați spus că ați hiro­tonit mulți preoți în anul pandemic. Aș vrea să vă întreb: dincolo de spri­ji­nul duhovnicesc, preo­ții reu­șesc să-i ajute pe credin­cioși, prin parohie, și în alt fel? Din cauza acestei pan­de­mii sunt felurite cazuri sociale, amplificate. Pot ei să facă și altceva, în afa­ră de ajutorul pur spiritual?

Alături de viitorul bisericii

– Fără îndoială! Românii de aici apelează la preoți în toate necazurile pe care le au, inclusiv în cele de toate zilele, de boală, de șomaj sau de ori­ce nevoie are fiecare. Și preo­tul face ce poate să facă, bine­înțeles, că nici el nu poate să facă totul. Aici, în Ger­mania, din fericire, siste­mul social e foarte bine orga­ni­zat, iar so­cie­tatea vine în ajutorul oa­menilor care se află în di­ferite dificultăți. Dar, si­gur că spri­ji­nul preotului, în primul rând moral, duhov­ni­cesc, este foar­­te important. Fap­tul că te duci și vizitezi un bolnav de CO­VID 19, la spital sau aca­să, e foarte important. În pande­mie, preoții noștri din Germa­nia au vizitat și vizi­tează bolnavii de corona chiar aca­să, cu toate interdicțiile. Și eu merg la credin­cio­șii care sunt bol­navi de coronavirus. Si­gur că pur­­tăm mască și facem tot ceea ce reco­mandă auto­ritățile, dar tre­buie să mergem să ne vedem credin­cioșii în suferin­ță, pentru că prezența noastră este pentru ei o încu­rajare extraordinară. S-a întâmplat, de pildă, ca un credincios să vină aici, în Germania, din Italia. Un creștin care nu avea pe nimeni aici. Și s-a îmbol­năvit și am fost sunați de membrii fa­miliei și ne-am dus noi la spital, de-am ajutat cât am putut să aju­tăm. Sau chiar acum avem un caz al unei femei mai în vârstă, de la Sibiu, o femeie de 73 de ani, care este internată aici, într-un azil, aș zice, de bolnavi psihic, și care aproape că este se­ches­trată, în sensul că autoritățile n-o lasă să se întoarcă la familia sa (ea are două surori la Vie­na). Și acum intervenim noi, prin Mitropolie și ambasa­dă, ca să rezolvăm acest caz, foarte penibil, de neîn­țeles pentru noi. Sper să reușim. Dar pentru asta trebuie să ne depla­săm la sute de kilometri, să vor­bim cu factorii de decizie locali. Sunt probleme civice, bineînțeles, dar trebuie să ne angajăm și noi, slujitorii altarelor, și ne angajăm cu toată ființa, înțe­legând că trebuie să venim în sprijinul oamenilor și când au probleme de genul acesta, care nu sunt nea­părat probleme spirituale, duhovnicești, ci probleme de toate zilele.

– Înaltpreasfinția Voastră, nu v-a fost frică, atunci când ați mers la bolnavii de corona, să îi alinați duhovnicește?

– Vă spun că n-am simțit niciodată sentimentul acesta de teamă, de frică. Nu l-am simțit, pur și simplu. Asta nu înseamnă că nu mă puteam îmbol­năvi, sunt conștient că m-aș fi putut îmbolnăvi, dar uite că Dumnezeu m-a ferit. Dar m-am păzit și eu, nu m-am lansat oricum, fără să-mi iau măsurile ne­cesare, omenești. Și să știți că și credincioșii mei sunt sănătoși. Au fost foarte puțini bolnavi de CO­VID dintre românii ortodocși, cel puțin dintre cei de aici, din Nürnberg, unde e sediul Mitropoliei noastre, și unde trăiesc peste 20.000 de compatrioți care au o legătură cu biserica. N-am auzit de niciun român bolnav de COVID 19, care să fi murit. De alt­­fel, nici nu s-au prea îmbolnăvit de corona, au fost extrem de puțini, aș putea spune că îi numărăm pe degete. Ne-a apărat Dumnezeu! El știe cum, că nu putem noi să explicăm, eu cred că trebuie să cre­dem că Hristos ne apără, că Domnul ne ajută. Mai cu seamă, dacă nu ne temem!

(Urmarea în numărul viitor)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian