Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CĂTĂLIN MANOLE (Reporter „Formula AS”): „Primăvara își caută o dragoste pe măsură”

„Am vrut să mă trezesc dimineața într-o căsuţă de o sută de ani”

– Cătălin, ai părăsit Bucureștiul în urmă cu 10 ani, că să trăiești la țară. Mai precis, în Mesteacăn, un sat aproape pustiu, aflat pe un vârf de deal din Țara Hațegului. Ce te-a făcut să părăsești con­fortul orașului?

– În primul rând, am vrut să mă trezesc di­mineața într-o căsuţă de o sută de ani şi să încep ziua cu o rugăciune, privind cul­mile înzăpezite ale Retezatului. Să fiu între mi­lioane de fluturi, sub cerul plin de cân­tecul păsărilor nevăzute, știind că pe dealul din curtea mea merg agale, către izvor, cerbii. Dar am părăsit Bucureștiul și pentru că viața mă sleise cu loviturile ei și înce­pusem să nu mai am încredere în oameni. Îmi exersasem la Formula AS privirea, pentru a vedea doar ce este bun și pozitiv în jurul meu, dar realitatea mi-a dat un pumn în figură și mi-a reamintit că există o felie urâtă a lumii, pe care nu am cum să o ignor, e parte din întreg. Și mai era o parte, nici bună, nici rea – cea fără sens, suspendată printre noi. Mă săturasem de șmecheri și pițipoance, pentru care dacă nu ai ascultat ultima piesă hip-hop sau n-ai văzut ulti­mul film american, nu faci două parale („ah lovely, super-cool, you missed it? no way!”) Eram îm­bă­trânit înainte de vreme, expirat sau inadaptat, naiba știe. Dar începusem să simt cum îmi picură toată mizeria asta în oase, nu mai știam să mă apăr de ea, nu îi mai făceam față, oricât mă agățam de cele câ­teva prietenii și de cele câteva locuri cu oameni faini. Credite, carduri, cu ochii în afișele publicitare gigantice, să mai dau și eu un like pe facebook, să știe lumea că exist, să scriu într-o formulă anume, să fiu apă și să iau forma vasului, să stau cu ochii împăienjeniți către exterior pentru că acolo, undeva, se decid succesul și valoarea, fără perfecționism și performanță ești zero. Mai bei o sticlă de vin, mai uiți. Te afunzi în texte până în violetul nopții și îți spui că servești o cauză nobilă, dar în cele din urmă, iar te trezești bântuind singur prin apartament, cu lumina stinsă, încercând să dai un sens la tot ce ai trăit, nu îl găsești, încerci să dormi și tot la tine ajungi, te simți ca jockeul rătăcit în pădure al lui Magritte. Vrei să pui mâna pe tine și să te scuturi, să te extragi din lumea aia în care până la urmă și tu ești traficul, și tu ești mulțimea, și tu ești poluarea. Într-o zi, am zis stop acelui eu și am vrut un altul. Credeam că dacă mă voi lăsa privit de ochii nesfârșit de blânzi ai cerbilor din marginea pădurii de mesteceni, înțelepciunea va coborî brusc peste mine. Că voi avea revelații, imediat ce voi vedea libertatea veverițelor și bucuria bâzâită a albinelor și culorile pure & fragile ale florilor. Că între o liniște bucolică, o rugăciune și o contemplație, voi reuși să lipesc la loc partea din mine trimisă iscoadă reportericească în lume și copilul bătrân, rămas singur acasă.

„Schimbările interioare cer timp”

– Ți s-au împlinit așteptările?

În grădina casei

– O perioadă a fost bine. S-a făcut un pic de li­niște în jurul meu și în mine. M-am bucurat de traiul patriarhal, de natură, de vecinii întotdeauna bonomi și autentici în simplitatea lor – „Dumnezeii ei de vulpe, vecine, cinci găini mi-a gâtuit și n-a mâncat niciuna! Hai să bem o țuică!”. Dar schimbările inte­rioare cer timp, înțelesurile naturii trebuiesc traduse de suflet și asta nu se face imediat, mai ales după ani de betoane, injectați oră de oră în viața ta. M-am simțit un pic mai bine și iarăși m-am lăsat luat de val, de credința că iubirea poate schimba totul, că oamenii sunt fun­damental buni etc… etc. Și m-am trezit într-o altă surpare interioară. Știam soluțiile simple și banale, dar cum naiba să le aplici? Să îl iubești pe celălalt ca pe tine însuți, dar cum te iubești pe tine însuți? Cum scormonești în tine ca să ajungi la nucleul fierbinte și adevărat din inima ta? Și cum să îți bagi mâinile în lava de acolo, când tu știi doar să faci o proastă comedia dell’arte și să te sco­bești prin buzunare, ca să mai bagi o bere în car­tier, pe terasa „Total albastru”?

„Beau cu motanul și cu cățelul câte-un pahar cu vin”

– În prezent, locuiești la poalele Cetății Sar­mi­segetuza. De dragul cititorilor noș­tri, descrie locul în care tră­iești…

Cu ”bicla” mea

– Locuiesc în Orăștie, un oraș, e adevărat, cam ca un sat mai mare. Un oraș fără casă de cultură, fără cine­ma­tograf, fără o librărie. Vrei o carte, te duci la Deva sau Sibiu… Și când mă gândesc că aici au fost tipărite primele pagini din Biblie în limba română, că aici sașii făceau serate de muzică cla­sică în case boierești, evreii țineau un comerț înfloritor, maghiarii in­ves­teau averi în cercetarea istoriei neo­litice… Așa că locul în care trăiesc încă mai păstrează măreția de altădată. Un oraș ca o rochie de mireasă terfe­logită, îngălbenită de timp, pe care o privești cu nostalgie. Totuși e drăguț că e liniștit, mă plimb pe jos sau cu bicicleta prin cartierele de case vechi și admir magnoliile de la porți, grădinile îngrijite cu multă migală și îmi spun că se poate trăi și așa, în ritmul anotimpurilor sau al poștașului care aduce pensia. Căsuța în care locuiesc are o grădină mare în spate. Am o cățelușă, Luna, și un motan, Tom, și suntem pe flower-power, ne înțelegem bine toți trei. Mi-am luat un pick-up și ascult discuri cu Keith Jarrett, Miles Davis și multă muzică clasică, na, vechituri de-ale mele. Fac focul la sobă, câteodată beau cu motanul și cățeaua câte un pahar de vin și, uneori, am impresia că trăiesc total senil, alteori că e foarte bine.

„Când ești atât de aproape de rădăcinile poporului tău, lucrurile capătă o altă dimensiune”

– Trăiești în zona dacică a Munților Orăștie. Se simte adierea istoriei?

Reporter, pe-un vârf de munte

– Adie istoria pe aici, o nebunie! Sigur că foarte multe lucruri sunt legate de cetățile dacice din apropiere. Sunt mii de turiști care vin aici să le vadă, așa că dis­cuțiile sunt mai mereu legate de is­torie, de ce au făcut dacii, cum au trăit, ce mâncau și pe unde umblau pe dealu­rile din apropiere. Sunt multe povești despre aur și comori dacice. Amprenta acelei civilizații se simte încă, după 2000 de ani. Nu e puțin lucru. Și când ești atât de aproape de rădăcinile poporului tău, toate lucrurile capătă o altă dimensiune. Piatra nu mai e doar o piatră, e piatra pe care au călcat stră­mo­șii. Muntele nu mai e doar un munte, e un templu, e locul în care EI se rugau. Pădurea foș­nește a glasuri, în privirea unui țăran parcă vezi pri­virile celor ce au fost înaintea lui, fix pe același loc, cosind aceeași iarbă, arând la fel pământul. Dacă mai ai și norocul să auzi un fluieraș cântând, îți dai seama că sufletul vibrează tot ca atunci, cândva, și simți nu o adiere a istoriei, ci o legătură concretă cu trecutul. În zona asta simți și vezi mai bine istoria, așa cum pe Dumnezeu îl simți și îl vezi mai bine în biserică. Deși Dumnezeu este peste tot.

„Există o demnitate a omului de la munte, învățat cu nenorocirile istoriei”

– Cum se raportează la pandemie oamenii prin­tre care trăiești?E aceeași nebunie ca în Bucu­rești?

Cu Bogdan Lupescu, cel mai iubit coleg

– Unii înjură măsurile restrictive, alții le aprobă, dar toată lumea le respectă. Aici, fiind comunități mai restrânse, oamenii află de cazuri concrete mai ușor – o rudă, un vecin, un cunoscut ajuns la terapie intensivă sau doborât de boală. Și-atunci, pericolul este luat mai în serios. Altfel, oamenii își văd de munca pământului, de vite, au alte griji. Mai ales în sate, fiecare lucru are timpul lui – când cureți gră­dina, când o sapi, când cureți pomii și când trebuie să fete oile sau să pui cartofii în câmp. Nu ai cum să nu le faci, că le trece sorocul și apoi nu mai poți recupera. Toate au timpul lor și oamenii nu se preo­cupă de pandemie, că ea nu are un timp al ei în viața lor. Îi mai auzi vorbind despre asta la „un cafei” sau o bere, când discută despre „ce zic ăia la televizor”.

– În satele din zonă poartă măști și țăranii, păstrează distanța, sunt speriați sau încrezători?

– Țăranii poartă măști, păstrează distanța, dar nu sunt nici speriați, nici încrezători. Aș zice doar că îi privesc pe orășenii panicați de boală sau de moarte cu multă blândețe și compasiune. Ei trăiesc de ge­ne­rații izolați în satele și în munții lor, unii nici acum nu coboară cu lunile, mai ales iarna. Privirile lor sca­pără când aud de oameni dragi pierduți și de în­mormântări necreștinești, dar își păstrează o dem­ni­tate, o tărie a omului de munte, învățat cu neno­ro­ciri ale istoriei, căruia nu îi plac văicărelile și nici te­vatura prea mare pentru o boală care vine și trece, cum au trecut și alte catastrofe. După ce ai văzut în fas­cism și comunism ce le pot face oamenii altor oameni, te impresionează mai greu cruzimea unui virus.

„OMS ar trebui să recomande poezia ca tratament în pandemie – face minuni!”

– Tu cum te aperi de haosul pandemiei? Ești pe scut sau sub scut? Izbutești să ții angoasele și depresiile la poarta casei? Cu cine te mai poți întâlni?

Cu Sânziana Pop și Andrei Cheran, pe dealurile Mesteacănului

– Sport, broccoli cu grătar de pui, sport, pește, hai și-un grep, că e cu vitamina C, sport… și tot așa. Pâ­nă am dat jos vreo 12 kile! Apoi masca și dezin­fectantul. Dar astea au fost ușoare. Problema e cu pitpalacul, cu inima. Pe-aia cu ce dezinfectant o dai? Ce mască să îi pui? Că iei pastile, te vaccinezi și ești bine. Pe dinafară pari întreg. Dar înăuntru, cum rezolvi? Și așa am înființat secția de „Anes­tezie și Terapie Intensivă Sufletească”, un ATI domestic, unde băgam în mine oxigen din poezie. Zile la rând am citit tot ce mi-a picat în mână, am fost cu masca de versuri pe figură, cu perfuzii de strofe băgate direct în venă. OMS ar trebui să re­comande poezia ca tratament în pandemie – face minuni! Te aduce la adevărul ultim din tine, te dezgolește, te eliberează și te întoarce la ceea ce ești și crezi cu adevărat. Orice oraș în carantină ar trebui să aibă poeții liberi pe străzi, să citească la răspântii și pe holurile spitalelor și la intrările în cimitir. Am redescoperit poezia ca unul dintre puținele locuri în care astăzi mai poți respira aer curat, în care cu­vintele și-au păstrat toată pu­terea lor și oamenii sunt nor­mali, cu vulnerabilități, slă­bi­ciuni sau principii. Dacă sunt pe scut sau sub scut, nu știu. Cum pot fi, dacă oamenii mor în jurul meu, iar eu îndrăznesc să mă bucur de o magnolie înflorită? Cum sunt, dacă văd cum virusul ăsta se lățește, în­cercând să aco­pe­re tot ce e frumos în lume, dar eu mă bucur să fiu îndrăgostit? Unde sunt, când numărul morților de covid crește de la o zi la alta, băgați goi în saci de plas­tic și sigilaţi în coșciuge erme­tice, iar eu mă gândesc că e bine că nu sunt unul dintre ei și că mai pot să îmbrățișez o iubită și să beau o bere și să văd din nou păpă­dii­le înflorite pe marginea drumu­lui? Cel puțin cu un sindrom de vinovăție al supra­vie­ţuitorului tot o să rămân după pandemia asta. În rest, rezist… Mă văd cu băieții la „Con”, o câr­ciu­mă de cartier, unde ne uităm la meciuri de fot­bal, vorbim de tractoare, oi, pământ și „băm­văuri”. Unii mai bagă la păcănele, Bobi pare cel mai no­rocos. Și, câteodată, merg la „Radio Color”, o altă insulă de libertate pentru mine, sau pe dea­luri, cu „Arcașii Cetății”.

„De la mama am moștenit trăirismul sudist, și primăvara îl simt cel mai tare”

– Trăiești în Ardeal, dar lo­cul nașterii tale e Slobozia, ca­pi­tala Bără­ga­nului ialo­mi­țean. Cum vine primăvara în largul câmpiei? Ajung ade­me­ni­rile ei până la tine, sub munți?

Mic dejun pe autostradă

– Primul lucru ce îmi vine în minte când mă gândesc la pri­măvara din largul câmpiei este dulceața aerului. Simți cum vine primăvara după cum se îndulcește aerul. Îl tragi în piept, inima plutește în parfu­mul ăla suav de corcoduși în­floriți. Și tresaltă. Te întinzi pe pământ și pământul e încă rece, dar soarele îți încălzește sân­gele. Cu ochii închiși, călătorești de pe un fir de iar­bă pe altul și mirosurile de măghiran și pelin și mentă și urzică îți intră în piele, te scormonesc, trezesc în tine dorințe, te fac să uiți sau să nu îți mai pese de moarte. Umbrele păsărilor în zbor îți trec pes­te față și te cuprinde o liniște întinsă exact cât câm­pia, până la orizont. Probabil soarele e mai aproape în sud și asta face ca natura să revină brusc la viață cu o senzualitate violentă, aproape erotică. Văzduhul se umple de gâze amestecate cu petale de flori de cais, cu foș­netul mugurilor de salcie ivin­du-se, și cu mirosul de pământ proaspăt, săpat prin grădini. Asta îmi place cel mai mult la pri­măvara în câmpie, că simți fizic suflul vieții trecând prin tine. De la mama mea am moștenit trăirismul sudist, și pri­mă­vara îl simt cel mai tare. Primăvara ajunge până aici, sub munți, ca o vibrație foarte pu­ternică în ce­lulele mele. E o ademe­nire sau o nos­talgie a aban­do­nului în trăi­re. Pri­mă­vara ca un preludiu intens, ce își caută o dra­gos­te pe mă­sură.

Rezistența din grădini

– Dar reporterul care ești, cum s-a descurcat în interdicțiile impuse de pan­demie?

Acasă: Munții Orăștiei (Foto: Pantelimon Șușnea)

– Am scris foarte puțin în pandemie, dar cred că face parte din munca de reporter să te mai oprești din când în când și să te repoziționezi față de lume și de propriul scris. Au fost și momente dificile, în care nu am putut să scriu un rând. Scriam un cuvânt și speram ca el să le cheme pe celelalte. Câ­teo­dată funcționa. Câteodată mă simțeam doar un tran­zis­tor prin care trec poveștile oa­menilor, alteori sim­țeam că eu însumi sunt de fapt trecător prin tex­tele mele. Unul dintre cele mai mari riscuri ale me­seriei de reporter cred că este să vezi tot ce te încon­joa­ră ca un posibil subiect de scris. Transformând totul în cuvinte, poți ajun­ge foarte ușor ca re­gele Midas, din mi­tologie, care era să moa­­ră de foame și sete pentru că pre­schim­ba tot ce atingea în aur. Când am înțeles asta, mi-am dat seama că nu mai pot să scriu despre orice, oricând. Nici nu știu exact ce o să ur­meze, dar vorba unui a­mic, la care venise o bătrână să-i ghicească viitorul în palmă – La­să, mamaie, să fie sur­priză. Așa că m-am apu­cat din nou, dar alt­fel, să merg pe teren. Și primul subiect este des­pre semințele româ­nești, cele ce se păs­trea­ză încă din generație în generație și dau gră­di­nile fabuloase, pe care mi le aminteam din co­pi­lărie. În fața pan­de­miei și a globalizării am desco­perit cu ui­mi­re „re­zis­­tența din gră­dini” a țăranilor. Dacă înainte se as­cundeau în munți să reziste, acum s-au retras în gră­di­nile lor și cultivă cu încăpățânare aceleași so­iuri bă­trânești de le­gume. Au adevărate rețele în ca­re fac schimburi de semințe, se organizează în „piețe li­bere” și nu vor să cedeze în fața tăvălugului de stan­dardizare oc­cidentală. Au o solidaritate im­pre­sio­nan­tă, care cred că ne-ar putea servi ca model în mul­te alte lucruri și ar ridica foarte mult România. Nu în ultimul rând, am reușit să ne revedem noi, cei din echipa de teren a revistei. Cu bucurie că suntem toți bine, cu planuri multe, cu fericirea că suntem nu doar colegi, dar și prieteni ce se susțin reciproc. Ma­te­loți pe aceeași corabie, cu steagul Formulei As sus, pe catarg, deschidem larg pânzele, că vânticelul de primăvară pare să bată în direcția bună. Rom și tutun să fie!

– Ce presimțiri ai, legate de pandemie? Ne vom întoarce la ce-am fost odată? Ne vom regăsi liber­tatea pierdută, bucuria, îmbrățișările?

– E foarte bine că avem un vaccin, dar cred că soluția cu adevărat salvatoare o să fie un tratament. Logistic, o să fie mai simplu și nu va trebui să îl ia toată lumea. O să treacă pandemia, dar sper să nu ne mai întoarcem niciodată la ceea ce am fost. Ni se părea că sănătatea, o plimbare în parc sau o întâlnire cu prietenii ni se cuvin. Că e normal să mergi la cinema sau la teatru, să stai pe terasă cu o bere în față. Ne plictiseam la discuțiile mărunte cu rudele. Uite că nu ni se cuvin toate astea, nu sunt un drept sau un dat. Îmbrățișările să fie de foc, între noi, prietenia – sacrosanctă, întâlnirile cu familia – o bucurie enormă, o plimbare pe o alee în parc – o binecuvântare, un spectacol – un privilegiu. Măcar atât să înțelegem, cu prețul a mii de vieți.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian