ÎPS SERAFIM JOANTĂ, Mitropolitul Europei Centrale și de Nord (II): „Tratamentul tuturor bolilor și al tuturor încercărilor este rugăciunea”

Este printre cei mai importanți mitropoliți ai Patriarhiei Române, teolog și inte­lectual de elită, reprezentant strălucit al orto­doxiei în Occident. Cu toate astea, Înalt­prea­sfințitul Serafim Joantă, îndrumătorul spiritual al românilor ortodocși din Europa Centrală și de Nord, se consideră, înainte de toate, du­hovnic și preot, un om al rugăciunii con­tinue. Aceasta a fost principala sa armă și în pandemie. Seară de seară a îngenun­cheat împreună cu credincioșii săi, mii de ro­mâni i-au fost alături, rostind acatiste și rugăciuni. Într-o criză ca aceasta pe care o străbatem, să îți simți mitropolitul aproape, îngenunchind lângă tine, este un sprijin enorm. Să-i auzi glasul de la celălalt capăt al firului de telefon, întrebându-te dacă ești bine, dacă îți lipsește ceva, este un sprijin sufletesc și moral dătător de viață. Nu ești singur pe lume. Cineva de aceeași limbă și credință cu tine îți oferă ajutor. Omul nu trăiește doar cu apă și aer, și nici nu se vindecă doar cu medicamente și doctori, miezul nostru lăuntric are și el meandrele lui. Adânci, delicate, pe măsura alcătuirii sale. Dacă nu i le oferi, intră în negura umbrelor. Mai ales în condițiile actuale, de spaime și amenințări, de claustrare și lipsă de orizont, avem nevoie să ne hrănim cu rugăciune și dragoste, cu încredere în Dum­­nezeu. Un demers sufletesc pe care l-am rugat pe Înaltul părinte să ni-l deslu­șească, în perioada aceasta de tainică aș­teptare a Sfintelor Paști.

„Atunci când ți-e frică, împiedici lucrarea lui Dumnezeu în viață”

– Înaltpreasfinția Voastră, nu sunt semne sigure că pandemia s-ar opri în­tr-un orizont de timp foarte scurt. Spai­mele legate de ea planează pe mai departe asu­pra noastră. Ce sprijin ne oferă cre­dința?

– Eu aș zice să ne continuăm viața în modul cel mai normal posibil, în limitele date. Adică, respec­tând regulile care ni se impun, spre binele nostru, să ne continuăm viața în modul cel mai firesc, cel mai normal, să mun­cim, să ne rugăm, să mergem, cât putem, la biserică, să ținem postul, să ne pre­gătim pentru marea sărbătoare a Învierii Domnu­lui. Și, încă o dată, să nu ne fie teamă de nimic. Cum spune psalmistul: „de se va cutremura pă­mân­tul şi se vor muta munţii în inima mărilor”, eu una știu: nădăj­duiesc în Dumnezeu, îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu. Oricum, eu nu pot să mă apăr pe mine însumi decât atât cât e omenește posibil. Dum­nezeu ne apără, El ne dă viață, ne dă sănătate, ne scoate din necazuri. Noi ne încre­dințăm voii lui Dumnezeu, încercăm să facem voia lui Dum­ne­zeu și Îl lăsăm pe El să lucreze în viața noastră. Atunci când ți-e frică, atunci când te temi, împie­dici lucrarea lui Dumnezeu în viața ta. Dumnezeu nu mai poate lucra în sufletul tău, pentru că ți-e teamă, ți-e frică, pentru că nu mai faci totul în modul cel mai normal, cel mai firesc, și din cauza asta suferim și mai mult. Deci, să primim tot ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră, să facem ceea ce ține de noi să facem, și în rest să ne lăsăm în seama lui Lui.

„Să ne silim către o rugăciune fierbinte, care să ne unească mintea cu inima”

– Există o cale comună pe care putem s-o urmăm, chiar dacă frica sălăşluiește deja în noi?

– Tratamentul tuturor bolilor și al tuturor în­cercărilor pe care le avem fiecare este rugăciunea. Să știți că cine se roagă acela Îl are pe Dumnezeu în sufletul său, Îl simte pe Dumnezeu. Oricum, Dumnezeu este în sufletul nostru, numai că noi nu Îl simțim, nu Îl trăim, nu ne dăm seama în mod existențial de această realitate, că Dum­nezeu este viața mea, suflarea mea, totul este Dum­nezeu. Asta se întâmplă atunci când te rogi bine, pentru că poate să fie și o rugăciune superficială, din buze, numai cu mintea, intelectuală, rece. Noi trebuie să ne silim, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o rugă­ciune fierbinte, care să ne unească mintea cu inima, care să îngăduie minții să coboare în inimă, așa cum spun sfinții. Ce numim noi minte este o energie a inimii, pe care trebuie să o întoar­cem la inimă. Să nu confundăm mintea cu creierul, care este un organ, mintea este o energie a inimii, care se îm­prăștie în afara noastră, în tot universul. Iar ră­dăcina ei este inima. Și când omul se concen­trează la rugăciune, atunci, fără să-și dea seama, mintea lui coboară în inimă. Acolo ea se întâl­nește cu adevărat cu Dumnezeu și, încetul cu încetul, nu dintr-odată, începe să simtă. Simte o căldură, pur și simplu, o căldură fizică, care în­seamnă harul lui Dumnezeu, prezența Lui Însuși, și care îi dă sentimente de nădejde, de pace, de bucurie, oricât de singur ar fi. Dumnezeu ține locul tu­turor. Dar pentru aceasta trebuie să-L avem pe Dumnezeu, în modul cel mai real, în sufletul nos­tru. Sigur că trebuie să fim sprijiniți și de semenii noștri, fără nicio îndoială, pentru că toţi suntem slabi. Numai sihaștrii din pustie, care au ajuns la măsurile cele mai înalte ale rugăciunii, nu mai aveau nevoie de sprijinul semenilor, al celorlalți călugări, pentru că ei Îl aveau ca sprijin pe Unicul, pe Singurul Dum­nezeu. Dar aceștia au fost foarte rari. Însă și noi trebuie să ne îmbu­nătățim rugăciunea, să ne rugăm mai mult, să ne rugăm cum trebuie, nu cu o rugăciune superfi­cială, și atunci vom găsi în sufletul nostru resurse care vin de la Dumnezeu: de încurajare, de lumi­nare, de bucurie, de întă­rire. Totul vine de la Dumnezeu. Și dacă-L avem pe Dumnezeu per­ma­nent în rugăciunea și în inima noastră, n-am mai avea atât de multă ne­voie de ajutorul semenilor noștri. Asta nu în­seamnă că suntem egoiști sau individualiști; dimpotrivă, odată ce intrăm în inima noastră și Îl simțim pe Dumnezeu, împreună cu El îi sim­țim, îi trăim pe toți semenii noștri, ca pe noi în­șine. Avem o iubire așa de mare față de toți semenii noștri, încât ni-s dragi toți, și îi simțim că fac parte din noi înșine.

„Tot ce-a făcut Dumnezeu în jurul meu simt că trăiește în inima mea”

– Înaltpreasfinția Voastră îmi spuneți de rea­lități interioare la care puțini oameni ajung, poate doar unii dintre monahi.

– Nu este așa. Aș vrea să vă spun o întâmplare reală, cu o credincioasă de la Brăila, o femeie în vârstă, simplă, dar foarte evlavioasă, foarte rugă­toare. Am cunoscut-o și eu, trăiește încă, nepotul ei e doctor în teologie, preot aici, în Germania. Când acesta a întrebat-o: „Mamaie, văd că te rogi tot tim­pul, ce simți când te rogi?”. Știți ce a spus femeia aceasta foarte simplă? „Măi, copile, simt că îmi crește inima și parcă mi-s dragi toți oamenii, tot ce-o făcut Dumnezeu în jurul meu simt eu că tră­iește în inima mea!”. Extraordinar! Femeia aceasta nu l-a citit pe Sfântul Isaac Sirul, care spune lucrul acesta – că o inimă compătimitoare îi cuprinde în sine pe toți oamenii și se simte una cu toți oamenii – dar a experimentat acest adevăr în propria ei viață. Și numai o inimă com­pătimitoare va putea face cu adevărat bine semenilor săi. Noi, de multe ori, facem bine pentru că ne impunem să facem bine – facem o milostenie, ajutăm, ne impunem. Și e foarte bine că îți impui lucrul acesta. Dar omul lui Dumnezeu, care Îl are permanent pe Dumnezeu în inima sa, face binele în modul cel mai firesc, nici nu așteaptă ca cineva să vină să-i ceară ajutorul; el sesi­zează, simte că semenul său are nevoie de ceva și imediat se îndreaptă spre el, în modul cel mai firesc, cel mai normal. Dar acestea sunt, încă o dată, taine profunde ale credin­ței, ale rugăciunii. Iată de ce revin și accen­tuez că rugăciunea este rezolvarea tutu­ror necazurilor, a tuturor problemelor și durerilor vieții. Dar trebuie să ne rugăm cum se cuvine, cât mai bine posibil. Iar aici e vorba și de biserică. Rugăciunea bisericii este sursa, izvorul rugăciunii personale. „Mă rog acasă”, spun unii. Fiți siguri că aceștia nu se roagă acasă dacă nu se roagă și la biserică. Dacă nu ne rugăm la biserică, n-o să ne rugăm niciodată cum se cuvine și nu o să avem niciodată trăiri profunde în sufletul nostru, atunci când ne rugăm acasă, sau în orice altă parte. Deci, trebuie îmbinate rugăciu­nea și tainele bisericii, spovedania, Sfânta Împăr­tășanie, cu rugăciunea obștească din biserică, și apoi continuată, în modul cel mai firesc, cu rugă­ciunea personală, indivi­duală, acasă, pe stradă, la lucru, peste tot.

– Înaltpreasfinția Voastră, vă mulțumesc în numele cititorilor noștri, că v-ați rupt din timp, într-o perioadă atât de grea, și ne-ați acordat acest interviu plin de învățăminte.

– Doamne ajută, Domnul fie lăudat! Să știți că Dumnezeu face totul, ca să îl parafrazez pe Sfântul Apostol Pavel: „Nu am absolut nimic al meu, ci totul este darul lui Dumnezeu”. Totul este har, spun toți părinții și Sfânta Scriptură. Tot ceea ce avem bun fiecare este harul lui Dumnezeu; numai ceea ce este rău e al nostru propriu, nu e de la Dumne­zeu. Dar tot ce avem bun, tot gândul bun, tot cuvântul pozitiv, tot ce facem bun este darul, lucra­rea lui Dumnezeu în noi. Pentru că ne deschide spre această lucrare, nu e meritul nostru. Meritul nostru e acela de a te deschide în credință, a te deschide înspre lucrarea lui Dumnezeu, ca să Îl lași liber pe Dumnezeu să lucreze în sufletul tău. Asta e credința: mă deschid spre Dumnezeu: „Iată, vin să fac voia Ta, Doamne !”, spune psalmistul. Îm­plinește-Ți Tu voia Ta în viața mea. Și atunci Dum­nezeu face totul. Numai că păcatele mele, ale noas­tre, ale tuturor, împiedică lucrarea lui Dum­nezeu – și atunci suferim ceea ce suferim fiecare.

Înaltpreasfințitul Serafim Joantă, Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

(scurtă biografie)

ÎPS Serafim Joantă a venit pe lume pe 4 sep­tembrie, în anul 1948, la Boholț, un străvechi sat ardelean, din Făgăraș. A urmat liceul „Andrei Șa­guna” din Brașov și apoi Institutul Teologic Uni­versitar din Sibiu. Primul pas în slu­jirea alta­rului l-a făcut tot în Țara Făgărașului, în satul Pojorta, ca preot celibatar. A ur­mat apoi studiile de doctorat la Insti­tutul Teo­logic „St. Serge” din Paris, una dintre cele mai prestigioase fa­cultăți de teo­logie ortodoxă din lume. După absol­virea studiilor doctorale, ÎPS Serafim a predat ca lector în cadrul institutului. A intrat în Sinodul BOR în 1990, ca Epis­cop-vicar al Ar­hiepiscopiei Sibiu­lui. Trei ani mai târ­ziu, românii orto­docşi din Germania şi Europa Cen­trală, adu­nați la Aachen, și-l alegeau ca arhi­episcop de Berlin. Trebuia să îi strângă în fața altarelor pe românii noștri risipiți în 15 țări și avea la dispoziție doar nouă parohii în Ger­mania, două în Austria și trei în țările nordice. În trei decenii, a ridicat din nimic o mi­tro­polie, care astăzi păstorește milioane de ro­mâni. De la cele 14 pa­rohii din 1994, Mitropolia Euro­pei Cen­trale și de Nord a ajuns, în prezent, la peste 150, printre care și câteva mânăs­tiri. Operă uriașă, binecuvântată de Dumne­zeu.