Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ursarii de primăvară

În urmă cu 60-70 de ani, zăpada muntelui era mare, gerul era cumplit, lemnele uscate ale pădurii comunale ardeau în vetre, de dimineața până seara. În liniștea satului, în lunile martie și aprilie, bătea în toate zările sunetul trompetei ursarilor: „Vin ursarii! Vin cu urșii să joace pe bolnavii cu dureri de șale!”. Parcă-l văd pe ursarul de sub muntele Parâng, Lache Spoitoru, cu mâna pe cureaua de piele de la gâtul animalului, trecând prin sate zile la rând, însoțit de toboșarul Goriță și, uneori, de un lăutar, cum era faimosul Morâncel. Ursul nu juca fără muzica lor săltăreață. Tata Ilie, bunicul meu iubitor de tradiții, îi invita în curte, lângă pătulul plin cu po­rumb. După două-trei dansuri, ce păreau sârbe pădurești, blândul animal era lăsat să se odihnească. Tata Ilie venea cu ulcica de țuică fiartă, și „artiștii” se des­fătau. Apoi venea rândul „paginii medicale”. Erau de față destui vecini, ușor cocoșați sau cu mijlocul legat în brăcinare de lână, care plăteau cinci lei ursarului, cinci toboșarului și cinci lui Morâncel, să fie călcați de ursul din Polo­vragii Parângului. Animalul știa ce are de făcut. Se urca cu labele pe șalele omului întins pe un țol, și călca, după muzică, de la picioare spre gât, repetând jucătura acolo unde îi poruncea ursarul. Femeile mai curajoase, care acceptau tratamentul, țipau sub greutatea de peste 100 de kilograme a ursului, dar lăutarul și to­-boșarul „dădeau muzica mai tare”, să nu se sperie vecinii și trecătorii. Pe urmă, ursarii plecau în Albeni, unde venirea lor devenea, cu adevărat, sărbătoare. Erau primiți cu fală în curtea lui Gore Vergilă, cel mai bogat om din sat. Suflet bun, îi primea pe toți consătenii, des­chidea porțile, îi cinstea cu țuică fiartă, cât își așteptau rândul la „tratament”. Cânta toată lumea, cântau și copiii, lumea era „ca la urs” prin tot satul. Femeile erau îm­brăcate în costume naționale, bătrânele aveau șoarțe, iar bărbații, în frunte cu Vergilă, purtau ițari schilerești. După ce programul medical era terminat, oamenii se adunau la fântâna cu cumpănă și povestea fiecare ce trăise pe spinarea lui. Vioara lui Ilă nu tăcea o clipă. Do­da Maria, nevasta lui, cânta din cobză. Spre seară, ursarii ajungeau până în Cărbunești. Erau și acolo bolnavi de spate. Se adunau la Mandache Oablea, care vindea la târg boabele de porumb ale gos­podarilor. Om de încredere, cunoscut! Nu puteai duce ursarii oriunde. Călcatul șalelor, primăvara, deve­nise tra­diție în Gorj. Oamenii mai știau să se bucure, trans­formau prilejurile vieții în sărbători. Însoțit de muzică și de dans, călcatul ursului se transforma în magie, du­blându-și efec­tul. Astăzi, ne un­gem pe șale cu alifii. Ar fi bune, poate chiar minunate, dacă am crede în ele, cum credeau bătrânii în ursari.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian