Fata cu mielul în raniță

Era o dimineață de aprilie, cu doar câ­teva zile înainte de Sfântul Gheorghe. De-abia se topise neaua de printre case, iar dinspre crestele muntelui, tivite încă de omăt, ve­nea, din când în când, un suflu rece, asu­pra căruia soarele n-avea destulă putere. Pe dealuri, horbotele albe ale corcodușilor în­floriți păreau voaluri purtate de vânt. Primăvara era de-abia la început, oile încă nu urcaseră la munte și stăteau adunate ciopor prin ogrăzi și gră­dini. Niță a ieșit afară din casă, atunci când a auzit dulăii lătrând. Dincolo de gard era o fetișcană care purta în spate o raniță, în care era bă­gat un miel. Venise cu el la „doftor”, la „ve­terenar”, că era „cotonog”, nu mai putea sta în picioare. I-a vindecat Niță mielul, dar nu din­tr-odată, ci în vreo două săptămâni. Așa a aflat că fata e din satul vecin și că o cheamă Zinca. Și-a mai aflat ceva Niță, în zilele acelea: a aflat că, uneori, pri­măvara vine și în inima omului, odată ce te uiți adânc în doi ochi negri de fetișcană.

Fotografia de absolvire

Îl chema Ion, dar i se spunea Niță. Niță al Popii. Era cel dintâi născut în familia preotului din satul de munte unde se termina drumul. De-acolo îna­inte nu mai era decât muntele alb, de piatră seacă, pe care nu creștea niciun copac, ci doar smocuri de iarbă aspră, ici și colo, și numai după îndelungată vreme cu ploi.

Ca să-l dea pe Niță la învățătură, preotul a vân­dut douăzeci de oi unui măcelar din Bartolomeul Brașovului. Cu banii luați pe cinci dintre ele a cumpărat pânză și aba groasă, din care i-a făcut haine noi, „de deasupra”: ițari și căput, surtuc cu guler negru de bar­șon și cu bumbi de metal. Cu banii de pe ce­lelalte oi, strânși bine și legați într-o nă­fra­mă ascunsă în chimir, și-a pornit popa feciorul către Sibiu, la Înalta scoală de veterinari.

Doi ani a învățat a­co­lo Niță, despre bolile „itelor”, și după doi ani, s-a întors în sat, purtând în traistă o fotografie ma­re, de la absolvirea șco­lii. Fotografia a pus-o preotul pe perete, în camera cea bună, în care preoteasa își ospăta cunoscuții și neamurile, de Paști, de Crăciun și de Sfântul Ion. Toți mu­sa­firii care intrau în ca­să întârziau în fața fo­to­grafiei, mirându-se vre­me îndelungată de ea.

Am fotografia în față. A ajuns la mine prin­­tr-o întâmplare, împre­ună cu câteva amănunte despre viața lui Niță al Popii. Am cercetat-o în­delung, cu răbdare, până când am descoperit toa­te amănuntele pe care le-am legat în această po­veste. În picioare, în fața unui perete al școlii, sunt aliniați câțiva profesori mustăcioși, „siman­dicați”, și câțiva absolvenți. În spatele lor sunt agățate niște planșe cu anatomia vacilor și cailor, iar în mijloc, în fața celor înșirați ordonat, pe un rând, e o masă pe care se văd niște plămâni, o inimă și alte măruntaie de animale, mulaje din cauciuc. Unul dintre profesori a rămas în­cre­menit în fața foto­gra­fului, arătând cu bățul de lemn înspre ma­terialul di­dac­tic, mimând oare­cum surpriza, ca și cum fotograful ar fi fost acolo din în­tâmplare. Din tot grupul, doar patru absol­venți sunt îm­brăcați în straie țărănești, în con­trast cu redingotele sobre ale profe­so­rilor, dar şi cu costumele, parcă prea strâmte, în care ceilalţi absolvenţi de la oraș păreau foarte stingheri. Înalta școală de medicină veterinară de la Sibiu, nemurită pentru eter­nitate, în încre­menirea unei fotografii. Un singur absolvent, mai mărunțel de statură, are o umbră de zâmbet, furișat pe sub mustața cu colțurile ridicate, după moda drăgu­țului de împărat de la Viena, Franz Josef. Par toți bărbați trecuți de douăzeci, chiar treizeci de ani. Poate că și-au făcut școala după armată, și numai după ce-au prins cheag în gos­podărie, ca să-și poată plăti studiile supe­rioare. Alții, cum a fost și Niță al Popii, au avut poate noroc de-un părinte iubitor de învățătură, și de un rang mai înalt, în viață, pentru odras­la lor. Dintr-o în­sem­nare scrisă cu cer­nea­lă vio­letă și cu litere foarte cali­grafice pe spatele fotogra­fiei, am aflat că a fost făcută în 1908, în „luna lui Maiu”. Dacă mă uit cu atenție și mai mare, chiar pot să văd, în fe­reastra din dreap­ta fo­tografiei, cum se o­glin­dește în sticlă co­roa­na în­florită a unui copac, măr, ori tei, ori poate vre­un castan bătrân din Sibiul de altă­dată.

Inima de turtă dulce

În ce-l privește pe Niță al Popii, el privește se­meț din fotografie, a­proa­pe încruntat, mân­dru că a răzbit să-și facă o meserie bună. Fiind cel mai înalt din foto­grafie, pare, totodată, un om hotărât și dârz, gata să-și ducă soarta la bun sfârșit. Și cred că la fel de hotărât a fost și atunci când s-a întors de la un târg din Bran, cu o nă­fra­mă nouă, în care a în­fășurat o inimă de turtă dulce, pe care era lipită o oglinjoară, tăiată cam strâmb.

Cu inima de turtă dulce, Niță s-a dus a doua zi în satul vecin, Peștera, la Zinca, fata pe care nu mai putea să și-o scoată din minte de când îi venise la poartă, cu mielul în raniță. A căpătat cam greu îngăduința tatălui de-a se însura cu ea, pentru că era dintr-un neam mai scoborât în ave­re și nu prea școlit. Dar încă­pă­țânarea cu care Niță, ajuns veterinar în sat, și-a anun­țat părinții că altă femeie nu-i tre­bu­ie nici mort, și că o să se ducă în lume da­că nu-l îngăduie să se însoare cu Zin­ca, a dus până la urmă la împlinirea do­rin­ței lui. Nunta a fost la sfârșitul lui august, din același an.

Dragostea de dincolo de vorbe

Încerc să reconstitui viața lui Niță al Popii, din ceea ce am aflat despre el de la cei care l-au cu­noscut și care sunt astăzi foarte bătrâni. Dar cel mai bine se prezintă chiar Niță, din singura scrisoare pe care a trimis-o acasă, de pe front.

Sibiu, 9 Februarie 1915

Dorita Mia Nevastă şi copiliţe, Ma­riţa şi Vio­riţa, Suveniria Mia spre Iubirea Noas­tră. Eu acu­ma petrec pe câmpulu de luptă, spre amu apăra dulcea Ţara Mia. Astăzi, ordinulu au sositu, să fim gata şi am pornitu. Îţi scriu dragă suvenire, spre a mia dulce iubire. Acuma, la plecarea mia în luptă, n-amu dragă pe niminea, numa frunza şi iarba care este pe tătă lumia. N-am pe niminea cu doru, nu văd de cine mi-e doru, pe-alu meu drag puişoru. Deci, dragă nevasta mia, am trăit Zincuţă noi şiase ani şi optu zile. Îţi scriu, Zincuţă, ale mele dulci cuvinte, până la moarte, că întâlnire nu ştiu dacă va mai fi între noi. Aici e greu. Acuma sântu lupte grele, dar va fi în priimăvară lupte şi mai grele şi amare. Şi amu, dragă soţioară, cu doru de la ini­mioară, ţine dragă la copile, că ele suntu mititele şi mie mi-e doru de ele. Aicia sunt streinu ca pasăria, n-amu milă la niminea. Ţie dragă, orice aru fi, lu tale bine ţi-oi dori şi cu alu tale doru oi trăi, că-s o inimă pustie în ţara înstrăinată. Cu doru de voi, merg la bă­tălie. Asta dragă nevestică vă scriu cele de pe ur­mă cuvinte. Când va şti copiliţele carte, să le dai să citească acestea de la mine.

Te sărut, Zincuţă dragă, alu tău bărbăţelu, Ka­­po­ral Ion Ţeposu, la răsboi plecatu.

Niță al Popii s-a întors din război, a mai făcut șa­­se copii cu Zincuța și au mai trăit mulți ani îm­preună.