Pandemie fără frontiere

– Coronavirusul nu ține seama de geo­gra­fie. Coșmarul e pretutindeni același. În fața bolii suntem cu toții egali –

Matei Vişniec, dramaturg și jurnalist, Paris

„Virusul a umilit o întreagă civilizație, a făcut knock-out stilul de viață francez”

În momentul în care scriu aceste rânduri, un val de frig polar s-a abătut asupra Franţei. Zeci de mii de hectare de vii şi de pomi fructiferi au fost distruse de frig, la începutul lunii aprilie. În luna martie a fost prea cald şi natura s-a lăsat păcălită, a re­ac­ţionat prea re­pede, totul a în­mu­gurit. Iar în apri­lie a căzut în­ghe­ţul ca o ghi­lo­tină. Unii ex­perţi văd aici în­că un semn că lu­mea a deraiat.

De peste cinci luni, la Paris sunt închise res­tau­ran­tele, ca­fe­ne­lele, muzeele, tea­trele, cinematografele. Cafenelele îmi lipsesc cel mai mult, îmi dau seama de acest lucru în fiecare zi. Parisul fără cafenele parcă îşi pierde sufletul, parcă se sinucide. Sunt de altfel convins că, dacă s-ar face o anchetă de opinie, majoritatea pari­zienilor ar reacţiona ca mine. Observ, de altfel, în cartierul meu situat în arondismentul 13, cum oameni de diferite vârste şi condiţii sociale parcă dau târcoale cafenelelor, se opresc în faţa lor, vechii clienţi mai discută între ei pe trotuar… E ca şi cum ar vizita un bolnav la spital, pentru a-l încuraja să lupte cu boala.

În primăvara anului trecut, timp de o lună şi jumătate, carantina totală a fost o experienţă existenţială optimistă pentru toată lumea. Timp de două luni, am ţinut chiar un jurnal zilnic, mi s-a părut că acea pauză socială avea chiar ceva benefic, era ca şi cum întregii umanităţi i s-ar fi impus un moment de reflecţie. În fiecare seară, la ora opt, oamenii aplaudau, de la ferestre şi balcoane, eforturile medicilor şi ale infirmierilor, care se străduiau să salveze vieţi. La acea oră, oamenii îşi spuneau: „facem un sacrificiu, dar apoi ne vom regăsi normalitatea”. Norma­li­tatea însă întârzie să se întoarcă. Normalitatea a de­venit un fel de Godot. În fiecare seară, la tele­vizor, ni se spune că nu mai e mult, că toată lumea va fi vaccinată până la sfârşitul verii, că Godot va veni, fără îndoială, la toamnă… Nu este exclus însă ca timp de mulţi ani să trebuiască să acceptăm absenţa lui.

Un filozof francez foarte respectat, Edgar Morin, afirmă într-un articol că omenirea este confruntată cu un deficit de imaginaţie şi că vor trebui inventate de urgenţă noi maniere de a produce, de a consuma, de a călători, de a educa. Anul acesta, pe data de 8 iulie, Edgar Morin va îm­plini o sută de ani. Ceea ce spune el mi se pare foarte înţelept şi îmi confirmă propria mea percepţie: de la izbucnirea epidemiei, francezii nu au dat dovadă de prea multă imaginaţie pentru a surmonta această criză complexă, cu ramificaţii perfide. Mă aşteptam la mai mult de la o ţară în care s-au succedat avangardele, de unde au pornit atâtea revoluţii şi revolte, atâtea idei noi. M-aş fi aşteptat ca artiştii, de exemplu, să caute noi căi de apropiere de public, ca grupurile muzicale sau trupele de actori şi de dansatori să transforme în scenă spaţiul public, să joace pe străzi, în gări, în pieţe, în faţa imobilelor. Această revoltă, în sensul căutării unui nou raport cu publicul, nu s-a produs, artiştii francezi au preferat să ocupe tea­trul Odéon de la Paris şi zeci de alte teatre în alte oraşe, pentru a se răfui cu puterea, pentru a cere o dată precisă de redeschidere a sălilor de spec­tacole. Dar puterea face şi ea ce poate, acţionează în funcţie de numărul de contaminări zilnice şi nu poate promite nimic.

Valul de frig polar care a distrus viile şi pomii fructiferi în multe regiuni din Franţa parcă se resimte şi în suflete, şi în minţi. Fran­ce­zii nu s-au revoltat până acum din ca­uza restricţiilor im­puse, ceea ce i-a sur­prins pe mulţi observatori străini. Un fel de lasitudine generală pare să se fi instalat în spirite. Simt însă venind o revoltă din altă di­recţie, dinspre sen­za­ţia de umilinţă re­simţită de tot mai multă lume. Virusul a umilit o întreagă ci­vilizaţie, a făcut knock-out stilul de viaţă fran­cez.

Un domn mai în vârstă, vecin cu mine, care coboară zilnic să-şi cumpere bagheta, îmi poves­teşte la uşa imobilului că nu mai are curajul de a se plimba prin Paris… Motivul principal este că nu mai are unde să… urineze. Când erau cafe­nelele deschise, se instala pe câte o terasă şi pro­fita ca să meargă şi la toaletă. Toaletele publice însă i se par rare şi, deseori, trebuie să stea la coadă în faţa lor, mai ales în zilele cu soare, când parizienii ies în masă la plimbare. Acest tip de umilinţă, îmi spune vecinul meu, nu o poate suporta. Prin urmare, nu se mai îndepărtează de casă…

De peste un an, observ ce se întâmplă în jurul meu, dar mă şi auto-observ. Scriu aproape zilnic, de acasă, articole pentru „Radio France Inter­nationale”, dar o dată pe săptămână, mă deplasez şi la redacţie. Aceste „ieşiri” mă salvează, parcă îmi furnizează un surplus de oxigen, mă fac să reiau legătura cu mult regretata normalitate. La restaurantul de întreprindere însă, descopăr poate mai brutal decât oriunde că viaţa socială se modifică. Fiecare jurnalist mănâncă separat, sin­gur la masă. Iar atunci când, totuşi, doi jurna­lişti vor să mănânce împreună, se aşază la me­se­le special amenajate, faţă în faţă, dar separaţi de un paravan din sticlă.

Deseori, am impresia că retrăiesc la infinit aceeaşi zi, ca în filmul Groundhog Day cu Bill Murray. Îmi amintesc şi de ceea ce spunea Oscar Wilde, şi anume, că realitatea imită arta. Îi mul­ţumesc destinului că mi-a dat o soţie artistă şi cu simţul umorului. Cu Andra, am redescoperit în ulti­mul an cum pot fi construite planete amu­zan­te şi pline de viaţă cu numai doi locuitori.

Cezar Fântână, inginer IT, coordonator de echipă la IBM, Frankfurt

„În Germania, oamenii se ajută foarte mult între ei”

Unul dintre primele restaurante pe care le-am vizitat atunci când ne-am mutat în Frankfurt a rămas de atunci și unul din preferatele noastre: amenajat pe un vaporaș, ancorat la unul dintre picioarele numeroaselor poduri care traversează râul Main. Vaporașul e încă acolo… dar acum to­tul e pustiu. Dacă în urmă cu 6 ani ne plân­geam, mai mult din răsfăț, că stăm cam mult până prindem o masă, azi, chiar și noi, introvertiți cum suntem, parcă ne dorim să ne întoarcem la forfota de altădată. Zicem „altădată” de parcă ar fi trecut o viață.

Am trecut printr-un Cră­ciun, un Revelion și un Paște, fără să ie­șim din casă. Ca­to­licii și pro­testanții au ținut slujbele cu bi­sericile goale, ceea ce mi s-a pă­rut excepțional; m-am gândit că așa arată niște bise­rici ce res­pec­tă viețile oamenilor mai mult de­cât dogma sau cutiile lor cu donații.

Chiar dacă anularea „Oktober­fes­tului” a fost o tragedie națională, nemții sunt obiș­nuiți cu dis­ciplina și cu ascultarea auto­rită­ților. Majo­ritatea lor au respectat cu sfințenie restric­țiile. Focarele de infecție au explodat în cartiere de imigranți, ceea ce spune multe.

Problemele care s-au pus n-au fost, ca în alte părți, că „ne-am plictisit, nu mai putem, ne su­focă masca”, ci, mai degrabă, „cum să lucrăm la fel de eficient în noile condiții”, „cum să întărim eco­nomia”, „unde este nevoie de cel mai mult sprijin în mediul privat”, „cum să facem munca la dis­tanță eficientă”.

Aici, în Germania, oamenii se ajută foarte mult între ei. S-au făcut grupuri de voluntariat, care cumpără și livrează produse bătrânilor inca­pabili să se miște, s-au deschis grupuri de co­municare locale, în care poți intra fie și numai ca să cunoști niște vecini sau ca să-ți donezi aparatul de cafea, dacă nu-ți mai trebuie. În ce mă pri­vește, eu am continuat să lucrez, indiferent de nu­mărul infec­țiilor, chiar și atunci când străzile erau complet părăsite, ca în filmele post-apocaliptice. Să treci prin centrul Frankfurtului pustiu, într-o dimineață cețoasă, printre zgârie-nori, este o ex­periență stra­nie, ireală.

Să înșir activitățile de pande­mie este banal, dacă nu im­po­sibil. Sunt sigur că toți am avut și zile în care ne-am trezit dimi­nea­ța, am făcut „ceva” și s-a făcut brusc seară. Sau ne-am uitat în urmă și am realizat că n-am putea spune exact ce-am făcut săptă­mâ­na asta. Ne-am sunat mai des bu­nicii și părinții, ca să com­pen­săm faptul că nu i-am văzut de peste-un an. În familie, am în­cer­cat să ne fa­cem unul altuia viața mai ușoară, să ne sprijinim cât pu­tem și, oca­zio­nal, să ne mai facem și câte-o sur­priză plăcută. Am făcut ceva mai multe exerci­ții fizice, am mân­­cat ceva mai sănătos, am ie­șit la cum­părături mai rar… și-n rest, am investit cam toate resur­sele și timpul în copil.

Când ai copii, nu ai timp să-ți plângi de milă: trebuie să te dai peste cap, să le faci lor fiecare zi specială. Dacă reușești asta, fe­ricirea lor devine și a ta. Din punc­tul ăsta de vedere, nu mă pot plânge: am o fetiță veselă, nea­tin­să de starea lumii. Ieri, când am luat-o de la grădiniță, mi-a po­ves­tit supărată că i-au zis ceilalți copii (nemți) că are picioare scur­te. „Și tu ce le-ai răspuns, tati?”. „Le-am zis că am picioare scurte, dar mă­car sunt is­teață.”

În Germania am trăit cele mai fru­moa­se mo­mente ale vieții: primul meu job „în afară”, pri­mele săptămâni cu emoții într-o țară stră­ină, pri­mele plimbări cu soția, proaspăt căsătoriți, descoperind împreună cele mai interesante terase, cele mai gus­toase res­tau­rante, cele mai specta­culoase parcuri. De ieșirile astea ne e cel mai dor. Au urmat și primele vacanțe, în care am explorat din ce în ce mai departe de casă: Thuringia, Ba­varia, Austria sau Elveția. Apoi, câțiva ani mai târziu, am redescoperit totul prin ochii fetiței noastre, care la rândul ei a învățat să meargă, apoi să alerge, pe toate potecile landului, scotocind lumea cu uriașa curiozitate a copilăriei.

Când toată nebunia asta se va termina, veniți în­tr-o zi de vară în Frankfurt și căutați „Boots­haus Frau Rauscher auf dem Main”. Chiar dacă nu voi fi acolo cu o bere în față, urcați fără ezi­tare la restaurantul de pe vapor. Așezați între flori, privind valurile albăstrii ale râului, având în fundal Domul și turnurile centrului, veți în­țelege, poate, de ce m-am îndrăgostit de un ase­menea loc. Aceasta este lumea la care aștept să mă întorc.

Paul Gabor, scriitor, Tarragona, Spania

„Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!”

În Spania, m-am tamponat frontal cu boala: am fost bolnav eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sis­temul sanitar și care mi-au povestit la prima mână tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. De când m-am întâlnit eu însumi cu virusul, nu prea mai simt gustul sării. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a de­venit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Până mai „ieri”, îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani. Sunt sechele vizibile, dar aici nu e vorba doar despre mine, ci despre toată atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie.

Spaniolii aceștia, în mij­locul cărora trăiesc de 21 de ani, au învățat în ultimul an să trăiască și între patru pereți, ceva neverosimil pen­tru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jur. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi! Asta a reușit pandemia cu noi toți: să instaleze teama! Suntem mai sus­pi­cioși, mai furioși, mai recalcitranți. O imen­să vină o are și presa sen­zaționalistă, care do­reș­te doar sânge, morți, imagini cu sicrie și cote imen­se de audiență. Dar vina este și a noastră, pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre rațio­nale cu care să pri­mim informația. Un lucru e cert, Spania este obo­sită, irascibilă, economia mârâie în genunchi și oa­menii așteaptă vaccinarea în ma­să. Iar auto­ritățile bâjbâie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să câștige capital elec­toral din orice curbă statistică.

Cu Alfonsito m-am întâlnit zilele trecute, la coa­dă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său, care locuiește în Germania. Alfonso e anda­luz din Jerez de la Frontera. Mary, soția lui, e sco­țiancă, s-au cunoscut acum 30 de ani. Până să în­ceapă pandemia, Mary și Alfonso țineau un bar, din care trăiau amândoi onorabil. Anul trecut, au fost nevoiți să îl închidă. De atunci, merg amândoi de două ori pe săptămână la Crucea Roșie, unde primesc o masă caldă și pot face duș cald gratuit. E doar una din miile de tragedii de aici…

Stau la o terasă și mă uit la mulțimea de măști. Ca să treacă timpul, am inventat un joc: ghicesc ve­cinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Beau o gură de cafea, îmi trag cârpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, to­tul în regulă, își no­tează ceva pe un carnețel și demarează. De curând, s-a ins­ta­lat iarăși restric­ția conform că­reia nu te poți deplasa decât pe o rază de 15 km din loca­li­tatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau pa­tru­le și lumini albas­tre peste tot. Au fost și săp­­tămâni în care abia s-a putut ieși din casă.

Pe mine, unul, pandemia nu m-a schimbat prea mult, obiceiurile mi-au rămas ace­­leași: sunt un șoarece de inte­rior, nu mi-au plă­cut niciodată spațiile deschise, mulțimile, cu­ren­te­le de opinie răsărite de nicăieri. Statul acasă mi-a adus și lucruri bune. Am reușit să pu­blic al treilea volum de proză scurtă: „Medi­te­rana din mine”.

În rest, nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă con­ving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vâr­tej, înainte de a ne lovi un val de tulburări so­ciale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ie­șiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe, care împart rețete miraculoase și induc agitație în rândul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ti­că­loșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă.

Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gândit nimeni acum doi ani, dar până la urmă, vom trece și peste acest hop. Într-o zi, ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările, fără a mai simți elasticul după urechi.