Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Letca Nouă

Urmele de lacrimi se văd și acum pe obrazul Măicuței

• De aproape douăzeci de ani, o smerită icoană a Maicii Domnului plânge în satul Letca Nouă din Giurgiu. Fiecare izbucnire de la­crimi a fost legată de câte un preot al parohiei. Prima minune s-a petrecut lângă un părinte martir din anii comunismului, iar ultima a fost săvâr­șită anul acesta, la venirea unui nou slujitor în sat •

Martirul

Cu el a început totul: preot-martir Ștefan Coteanu

Părintele Ștefan Coteanu nu s-a putut împăca defel cu noua orânduire. Crescuse deasupra capului cu Dumnezeu și cu un rege pe care să-l slujească. Făcuse fa­cultatea de teologie la Bucu­rești, în perioada interbelică, cu profesori luminați, și nu înțelegea cum, în doar câțiva ani, țara încăpuse pe mâna bar­ba­rilor. Și pentru că nu înțe­legea, a luat con­deiul și a scris șase scrisori pe care le-a ex­pediat la diferite pu­blicații, prin­tre care „Scânteia”, „Ro­mânia liberă”, „Gazeta lite­ra­ră” și pe adre­sa radioului na­țional. „Arta comu­nistă este artă coman­dată şi contro­lată de politruci, făcută să tămâieze partidul, trac­torul, colectivul şi… înal­ta ştiinţă sovietică”, scria în­tr-una dintre ele. Toate acestea se petreceau la sfârșitul anilor ‘50. Pă­rintele Ștefan toc­mai fusese instalat în paro­hia Letca Nouă. Aici a aflat biserica de lemn, veche de două veacuri, a­proa­pe distrusă în bom­bar­da­men­tele din timpul războiului. Ca prin minune, scăpaseră neatinse o Sfân­tă Cruce și icoana Maicii Domnului. O icoană simplă, pic­tată de un meșter anonim, la început de secol XX. Una din miile de icoane care slujesc bisericuțele satelor noastre. Părintele Ștefan a luat odoarele și le-a adus în bise­rica de zid a satului, acolo unde săvârșea liturghia. Și pentru că nu avea unde să le așeze, le-a suit în cafas, unde cânta corul. Acolo, nevăzută de nimeni, fără niciun alt semn, icoana Prea­curatei a început să plângă. Șiroaie de lacrimi i-au curs din ochi, atât de multe și de nestă­vilite, încât s-au prelins de sus, din cafas, până jos, în bise­rică. Înfricoșat, părintele a luat-o pe Măicuța Domnului și a așe­zat-o la loc de cinste, pe o măsuță rotundă, chiar în fața catape­tes­mei. Nu după mult timp de la acest semn, părin­tele Ștefan Co­teanu avea să fie arestat. Scri­so­rile sale fuseseră citite… După un an de torturi și chinuri, în seara zilei de 9 aprilie 1959, trecea la Hristos, în temnița de la Gherla. Avea doar 47 de ani. Preacurata îi spălase drumul spre cer cu lacri­mile ei. După moartea părintelui, Maica Domnului nu a mai plâns. Lacrimile icoanei s-au uscat și peste înfricoșătoarea minune s-a așternut tăcerea. Cuvintele în­semnau, pe atunci, ani de temniță grea.

Un preot nou

Biserica de la Letca Nouă, în primăvară

A fost de mic un copil aparte, delicat și visător. Mai ales când mergea la biserică cu bunica, sau când spunea singur „Tatăl Nostru”. „Aveam niște stări de plutire, în care mă umplea o bucurie de negrăit. Știam în acele clipe că în viața mea va urma ceva nespus de frumos. Însă nu m-am gândit să mă fac preot”. Au trecut anii, a urmat fa­cultatea de matematică și primii ani ca profesor la țară, acolo unde și-a cu­noscut și soția. Soarta a făcut ca locuința sa de tânăr dascăl să fie chiar în fața bisericii satului. „Pe atunci mă rugam de multe ori: „Doamne, aju­tă-mă! Doamne, luminează-mă!”. Simțeam o che­mare greu de pus în cuvinte – îl căutam pe Dum­nezeu ca în copilărie și, treptat, în sufletul meu s-a născut dorința de a-L sluji. Așa am ajuns să dau examen la facultatea de teologie. M-a fascinat această fa­cultate. Doamne, ce bucurie a fost să aflu, ușor, ușor, tainele credinței…” Pentru tânărul Edmond Nicolae Popa, facultatea de teologie a fost totul. A renunțat la catedră, s-a mutat la oraș și se întreținea, ca student, dând meditații la matematică. Nu câști­ga suficient pentru a-și aduce familia cu el, așa că se vedea cu ai săi doar în weekend. Când i s-a năs­cut primul copil, nu l-a putut ține în brațe din primele clipe. Dar așa, după patru ani cu greutăți, a terminat teolo­gia. I-a spus atunci lui Iisus: „Doam­ne, ajută-mă să fiu un preot adevărat și să-ți slujesc cu credință!” Și Hristos l-a ajutat. Și-a depus dosarul de hiro­tonire pentru patru parohii. Nu știa unde sunt satele respective, nici măcar dacă va avea casă parohială sau nu, deși avea familie și un copil mic de cres­cut. Dorul său era un altar – ori­care, oriunde. Pe 15 august, chiar de Adormirea Maicii Dom­nului, Arhi­epis­copia Bucureștiului i-a trimis de­cizia de numire ca preot la parohia Letca Nouă. Hirotonirea a avut loc tot într-o zi de praznic, pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului. La sfâr­șitul lunii, pe 30 septembrie, părintele Nicolae îm­plinea 30 de ani. Fecioara Maria îl luase deja sub ocrotirea ei și avea să îi arate asta printr-un semn. Primul semn al puterii icoanei făcătoare de minuni, după cinci de­cenii de tăcere.

Mireasma de mir

Părintele Edmond Nicolae Popa, un matematician care l-a aflat pe Hristos

Biserica satului era de-acum goală. Liturghia se terminase și părintele Nicolae plecase spre casa parohială, cu preoții care slujiseră la slujba de instalarea sa în parohie. Rămasă singură, tușa Silvia, o fe­meie din sat, deretica prin sfântul locaș. Atunci a simțit mireasma, un parfum delicat, în care se ames­tecau toate florile câmpului. Îl știa, era parfumul Sfântului și marelui mir, cu care se ung lăcașele la sfin­țire și pruncii la botez. Mireasma venea din icoana Maicii Domnului. Tușa a făcut câțiva pași și apoi a înlemnit. În ochii Preacuratei lu­ceau două lacrimi. Au prins contur, ca niște picuri de rouă, apoi s-au scurs pe obrazul Preasfintei. Tușa Silvia a lăsat totul și a luat-o la fugă spre casa parohială. Părintele era primul care trebuia înștiințat. „Am fost foarte emoționat când am ajuns în fața icoanei. La început, nu am anunțat pe nimeni, dar miracolul s-a repe­tat. Icoana a plâns din nou, de Praznicul Sfinților Arhangheli, și de atunci mirul a continuat să izvo­rască. Lacrimile ajungeau până la marginea icoa­nei, apoi se opreau. Când icoana nu mai plângea, după un timp, lacrimile se uscau, lăsând doar două dâre pe obrazul Sfintei Fecioare”. Vestea s-a răs­pândit precum fulgerul. A venit presa, țara a vuit. Circumspectă, Patriarhia a trimis o comisie – un preot consilier venit de la București, împreună cu protopopul. Au șters cu atenție icoana de lacrimi, au încuiat biserica și au sigilat-o, apoi au așteptat. Când au rupt sigiliul și au pătruns înăuntru, icoana șiroia de lacrimi. A fost momentul când autoritățile bisericii au înțeles că se petrece un miracol adevă­rat. Pe părintele Nicolae minunea l-a răvășit. Abia fusese hirotonit, era prima lui parohie, primele litur­­ghii, primii credincioși și… prima minune. „Toate se derulau cu o repeziciune teribilă. Am avut un început de preoție cu o lucrare foarte mare. Am simțit că trebuie să ne rugăm, așa că făceam Para­clisul Maicii Domnului în fiecare zi, la ora 12 noap­tea, la început, apoi, la sfatul Preasfințitului, la ora 10 seara. Se simțea prezența Maicii Dom­nului… Aveam o bucurie a slujirii, nu numai eu, ci și crești­nii. După acele slujbe din fața icoanei simțeam cu toții o pace și o bucurie de nedescris. Îmi mărturiseau credincioșii că plecau de la biserica din Letca plu­tind și își doreau să revină. Adesea ve­neau cu mari probleme, cu suferințe adânci și, după ce se rugau în fața icoa­nei, plecau cu bucurie și nădejde. Cea mai mare bucurie pe care am avut-o la Letca a fost să îi văd pe oameni cum se schimbă prin harul Mai­cii Domnului. Mulți dintre cei care ve­neau erau oameni plini de cre­dință, dar erau și alții doar curioși, sau care nu credeau deloc, dar îi însoțeau pe cei care aveau credință. Se întâmpla ca soțul să își aducă soția cu mașina la biserică, dar să rămână afară, poate mai și fuma o țiga­ră cât timp ea se închina. Și aveam bucuria să văd cum astfel de bărbați indiferenți făceau, cu timpul, câte un pas de la poartă spre bise­rică. Intrau în curte, iar apoi din curte înăuntru și stă­teau la slujbe. Iar la slujbe se întâmpla ceva minunat! Pur și simplu, văzând trăi­rea celor din jur, ajun­geau să își doreas­că să fie și ei creștini. Și chiar ajungeau! Creștini cu fapta, nu doar cu numele. Maica Dom­nului schimba ceva, lucra ceva în sufle­tele lor. Veneau apoi la sluj­be cu toată familia, cu copii, cu tot”.

În timpul cât părintele Nicolae a slujit la Letca Nouă, icoana Maicii Domnului a plâns de multe ori. Uneori, chiar și zile la rând, așa cum s-a întâm­plat în Săptă­mâ­na Patimilor a anului 2004, când la­cri­mile au curs din Lunea Mare și s-au oprit doar la Înviere. În anul 2014, părin­tele Nicolae a fost numit directorul „Se­minarului Ortodox” din Giur­giu. Episco­pul Ambrozie îi încredința o misiune im­portantă – să vegheze la pregătirea viito­rilor preoți. A fost nevoit să plece de la Letca Nouă, pentru a se dedica noii slujiri. În bise­ricuța satului a fost înființat un schit, care a funcțio­nat până la începutul acestui an. „De câte ori mă întorc acolo, mă întorc acasă. Îmi e tare dor de toate slujbele, de bătrânele și de toți cei care sunt sau nu mai sunt. Au fost primii mei ani de preoție și nu aș fi crezut că voi pleca vreodată de acolo. Dar ăsta a fost planul lui Dumnezeu cu mine. Şi de când am plecat de la Letca Nouă și am venit să slujesc aici, la Giur­giu, am simțit în viața mea prezența Maicii Dom­nului. Eu simt că nu am plecat de acolo nicio­dată. Pentru mine, Letca este colțul de rai, așa îl numesc”.

Icoana

Soarele la apus, pe drumul meu către Letca Nouă. Nu-l voi uita niciodată. Imens, roșu, plutind peste câmpia vălurită, alunecând peste satele răsfi­ra­te pe apa Milcovățului. Un soare care lucea și în țărâna uscată, printre uluci, prin cerdacuri, pe chi­purile oamenilor și, mai ales, pe sufletele lor. Su­flete de oameni smeriți, mai mereu săraci, totdea­una cu un zâmbet șăgalnic pe buze, care-ți spune că viața asta nu e totul și nu se cuvine să-i iei neca­zu­rile în serios. Au mâinile crăpate de muncă și fețele încrețite de viață. Peste ei și peste sufletele lor a ales Maica Domnului să-și arunce lacrimile. Ca să ajungi la biserica unde se află icoana ei făcă­toare de minuni trebuie să părăsești drumul princi­pal, pe care fulgeră mașinile. Căsuțe frumoase și simple se ițesc din curțile înțesate de pomi. E liniște și e pri­măvară, într-o altă lume, aproape pe un alt tărâm. Câțiva copii trec spunându-mi „Bună ziua”, bătrânii stau liniștiți pe prispe. Timpul curge încet, aproape că s-a oprit. Intru în bisericuța pictată de Tattarescu. E slujba Sfântului Maslu, biserica e a­proape plină. În fața catapetesmei, îmbrăcată acum într-o ferecă­tură de argint, se află icoana făcătoare de minuni. Chipul Măicuței e pictat simplu, parcă anume spre a sta într-o biserică de sat, veghind cu blândețe sme­renia pe care orășenii au pierdut-o. Pe obrajii Prea­curatei încă se mai văd două dâre de lacrimi. Măi­cuța a plâns chiar la începutul acestui an, la venirea unui nou preot în sat – părintele Mi­hai Cristian Taraș. Simt în mine o bucurie deplină. Sunt, pur și simplu, fericit că am ajuns aici, că pot să stau și să privesc icoana. Îngenunchez și îi mulțumesc din inimă Fecioarei. Venisem cu griji, cu gânduri de împlinit, dar bucuria care mă cuprin­de le risipește, o pace sfântă îmi coboară în suflet. Un duh ce pare să vină din străfundurile timpului și din adâncul pământului, de parcă Sfânta Fecioară s-ar fi născut chiar în locul acesta, printre țărani. Le-a tămăduit bătrânelor palmele crăpate de mun­că, le-a legănat femeilor plecate la muncă pruncii, și-a pus palma pe fruntea oamenilor înainte de a muri, i-a strâns la rugăciune pe toți, în bisericuța satului, ca pe o familie mare, întărită în trudă și dra­goste.

Ultima lăcrimare

Părintele Mihai Taraș, noul paroh de la Letca Nouă

Părintele Mihai Cristian Taraș este preot la Letca Nouă din vara anului trecut, dar dragostea sa pentru icoana Maicii Domnului este veche. Era tânăr teolog, în anul 2006, când a ajuns aici, într-un pelerinaj. „N-am văzut atunci minunea cu ochii mei, pe viu. A trebuit să ajung preot în această sfân­tă biserică, pentru ca să o văd pe Maica Domnului lăcrimând. Prima dată s-a întâmplat într-o dimi­neață de miercuri, pe 17 februarie, când este cinstit un mare sfânt al bisericii – Sfântul Teodor Tiron. Un creștin foarte evlavios m-a sunat spunându-mi că icoana plânge. Nu eram în sat, am venit prea târ­ziu și nu am apucat să văd lacrimile icoanei aievea, dar duminică, a venit la noi chiar Preasfințitul Am­brozie, Episcopul Giurgiului, și am făcut o liturghie într-un mare sobor. A doua zi de dimineață, luni, icoana a plâns din nou. Am venit într-un suflet la biserică și, de data aceasta, am văzut cu ochii mei. Se vedeau lacrimile ca două boabe de rouă, cum cresc din ochii Măicuței. Creșteau, apoi, când lacri­mile erau grele, i se prelingeau pe obraz. Icoana plângea atât de tare, încât din ochiul drept s-au format două șiroaie de lacrimi. Am îngenuncheat și m-am închinat. Să știți că nu e ușor să stai față în față cu o minune. Preasfințitul Ambrozie a hotărât atunci să facem slujbe regulat în cinstea acestei noi minuni. Și, seară de seară, am făcut Paraclisul Maicii Domnului și am adăugat rugăciuni de sănă­tate. Au venit mulți oameni bolnavi”.

– Și s-a întâmplat ca vreunii dintre acești bol­navi să se vindece după ce s-au rugat în fața icoa­nei?

– Sunt multe cazuri de vindecări. Unul dintre ele este al fiicei părintelui Mihai Iordăchescu din Iași, care m-a rugat să îi trimit puțină vată cu care șter­sesem lacrimile Maicii Domnului de pe icoană. Tre­cea printr-un mare necaz. Fiica lui, An­dreea, în vârstă de 19 ani, avusese un acci­dent și era, de mai bine de două săptămâni, în comă. Toată familia se ruga pentru ea. Atunci când părintele a primit de la noi cutiuța, mi-a spus că vata răspândea o mireasmă de mir, ceea ce nu se întâmplase în Letca, atunci când am împachetat-o. Părintele Mihai m-a sunat să mă întrebe dacă am turnat mir peste lacrimile Prea­sfintei. Nu turnasem. Era un semn al Măi­cuței, pentru a-i da curaj. Părintele Mihai și-a însemnat fiica cu lacrimile Maicii Domnului și, la câteva zile, Andreea și-a revenit. Acum, fata se recuperează și sunt șanse foarte mari de a-și reveni complet.

O altă minune, tot întâmplată recent, s-a petrecut cu o doamnă în vârstă de 40 de ani, Nicoleta, care a fost lovită chiar pe trecerea de pietoni, de un șofer neatent. Impactul a fost devastator, iar medicii erau rezervați în privința șanselor ei de supra­viețuire. Distruși de suferință, părinții doam­nei au venit la Letca. Am îngenun­cheat împreună cu ei în fața icoanei, ne-am rugat, i-am cântat Măicuței. Au venit și următoarea duminică și ne-am rugat din nou. După rândul al doilea de rugăciuni, m-a sunat mama să-mi spună că fata ei și-a revenit din comă. Zilele trecute m-a sunat chiar Nicoleta… Iar acestea nu sunt sin­gurele minuni. Șirul lor este lung, dar nu avem răgaz, așa că voi încheia cu una pe care am trăit-o eu însumi. În decembrie, m-am îmbolnăvit de coronavirus și am avut simptome destul de severe. Am simțit că nu mai pot să respir, așa că m-am inter­nat, la Matei Balș. O săptămână întreagă, cât am stat internat, nu am făcut altceva decât să mă rog Maicii Domnului. M-am predat în mâinile ei și i-am spus: „Măi­cuță, tu ești viața și puterea mea. Ridică-mă din boala asta, că am trei copii acasă!”. Ei bine, la doar o zi după ce am ajuns în spital, Maica Domnului m-a ridicat din boală: a început să îmi crească foarte mult oxigenarea în sânge. După alte cinci zile, am și renunțat la masca de oxigen, pentru că nu mai aveam nevoie de ea. Saturația era normală, ca la un om sănătos – 98%. Pentru mine, asta a fost minunea Maicii Domnului, pentru că doar ei m-am rugat, doar la ea am strigat, pentru că slujesc în fața icoa­nei ei. După doar o săptămână eram acasă, sănătos, îm­preună cu soția și copiii. Și așa sunt și acum. Pen­tru mine și familia mea a fost o mare minune.

Foto: Cristian Curte, părintele Nicolae Edmond Popa și părintele Mihai Taraș

Mulțumim pe această cale Preasfințitului Am­brozie, Episcopul Giurgiului, pentru dragostea cu care a sprijinit publicarea acestui articol

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian