NATALIA GORDIENKO *Cântăreață, reprezentanta Republicii Moldova la „Eurovision”): „Sunt moldoveancă și am sânge clocotitor”

– Talentată, frumoasă, elegantă. O imagine perfectă, pentru un artist de valoare, care pune pariu cu succesul, la Eurovision –

Recapitulare în Grecia

– Bună ziua, Chişinău!..

– Bună ziua, Bucureşti! Îmi place salutul acesta pe model „Eurovision”, dar… nu sunt acasă. Vor­bim de la Atena, acolo unde repet pentru acest con­curs. O parte din echipa mea internaţională este greacă, aşa că ne-am reunit aici, pentru a mai pune lu­crurile la punct. Din păcate, este lockdown în Grecia, aşadar suntem blocaţi şi tot ce putem face e să repetăm şi să stăm prin camere de hotel. Nu tu o plim­bare, o masă în oraş, nimic. Foarte di­ficil, dar nu mă plâng, aceasta este si­tuaţia pentru toată lumea. Nimeni nu mai poate face tur­nee de promovare ca în anii prece­denţi; ne bazăm numai pe impactul reclamei online. Acum e greu să te întorci acasă, darămite să mai faci turnee internaţionale. Doam­ne ajută să se termine cu bine perioada Covid-ului şi să învăţăm să preţuim mai bine momentele frumoase pe care le aveam înainte. Parcă le luam ca ata­re, fără să le înţelegem profund valoa­rea.

– Suntem deja în al doilea an de pandemie… Cum v-aţi descurcat, atât tu, cât şi lumea artistică basara­bea­nă, în 2020?

– Anul trecut a început tot cu pregătiri pentru concursul „Eurovision”, dar după ce virusul acesta ne-a dat lovitura şi toată planeta s-a închis, eveni­mentul s-a amânat. A fost foarte greu, pentru că la noi, statul nu a ajutat cu nimic artiştii sau pe ceilalţi angajaţi ai acestei industrii. De un an şi jumătate, nu se întâmplă absolut nimic. În­ţelegem situaţia, dar nu putem să nu vedem că în Rusia, de exemplu, s-au menţinut totuşi evenimen­te­le, concertele, activitatea teatrelor, chiar dacă în număr limitat. Viaţa continuă parcă mai normal acolo. Sigur, sănătatea e cea mai importantă, şi toc­mai de aceea eu încă din martie anul trecut am atârnat muzica în cui şi m-am con­centrat asupra fa­miliei, adică am stat nesperat de mult cu Christian, bă­ieţelul meu de trei ani şi trei luni. Eu cred că pentru copii a fost cea mai fericită perioadă, mai ales pentru cei mici, ai căror părinţi, altminteri, mun­cesc zi lumină. La fel de fericită am fost şi eu, am primit pauza din carieră ca pe o po­sibilitate de a sta încontinuu cu fiul meu. Pe timpul verii, Turcia a fost deschisă pentru Republica Moldova, aşa că am fost amândoi la mare. Apoi, iar la muncă. Echipa s-a reunit pentru pregătirile „Eurovi­sion 2021”, o echipă de vis, inter­na­ţională: din Moldova, Rusia, Grecia (Philip Kirkorov, Dimitris Kontopoulos, Mihail Gutseriev şi alţii). Am realizat că piesa aleasă iniţial nu se mai potrivea, pentru că era lentă, dramatică, de altfel se şi numea „Prison” (închi­soare). Nu am vrut să adă­u­găm presiune pe o lume deja lipsită de liber­tăţile obişnuite, o lume stresată şi tristă. Astfel a apărut melodia „Sugar” (zahăr), una de o factură dia­metral opusă: veselă, colorată, dulce. Are şi o po­veste haioasă acest nume al pie­sei… Compozitorul era în căutarea unui titlu cu priză, pe care să-l înţeleagă toată lumea. Stăteam cu toţii la o cafenea, vorbeam despre asta, când chel­nerul ne-a adus zahăr pentru cafele. „Evricaaa!”, a strigat dintr-odată cole­gul nostru. „Sugar”, aşa se va nu­­mi piesa! Am lu­crat în­tâi varianta ru­seas­că, apoi ar­tista no­mi­­nalizată la „Grammy”, Sharon Voughn, ne-a a­dap­tat me­lodia la limba engleză. La ce visăm? La cea mai bună clasare a Mol­dovei din istorie, ba mai mult, ne dorim să câştigăm. Dacă nu munceşti cu gândul la victorie, la primul loc, e degeaba. Vrem mult de la noi, simţim presiu­nea aşteptărilor din partea ţării noastre, una de oameni atât de frumoşi şi talentaţi.

Buna școală rusească

– Am întrebat mai mulţi cântăreţi din Ba­sa­rabia cum se explică densitatea de talent pe me­tru pătrat și performanța profesională de excepție? Te întreb acelaşi lucru și pe tine: ești un artist dol­dora de studii, de premii, și cu multă experiență.

– Mulţumesc de compliment în numele meu şi al artiştilor moldoveni. Explicaţia… În primul rând, contează foarte mult faptul că avem o mare diver­sitate etnică în Republica Moldova. Adică, aici locuiesc români, ucraineni, ruşi, bulgari, polonezi, evrei… Peste tot în lume este dovedit: cu cât ames­tecul acesta este mai divers, cu atât oamenii sunt mai frumoşi şi mai talentaţi. În al doilea rând, sis­te­mul de studiu muzical şi de învăţământ, în gene­ral, este rusesc, adică unul foarte riguros, strict, chiar dur. Profesori în vârstă, exigenţi, până nu-ţi iese ceea ce ai de făcut, nu te ridici de la pian. Da, am primit şi noi democraţia aceasta nouă, în care faci tot ce vrei, dar sistemul de odinioară a dăinuit şi ne-a intrat în sânge. Eu am făcut şcoală româ­nească (la şcoală am învăţat limba română), una ceva mai liberă decât cea rusească, dar rigoarea era aceeaşi, clar inspirată din sistemul sovietic. Când eram elevă, nu aveam posibilitatea să am pian acasă. Primii doi ani, eu rămâneam în clasă după ore şi exersam acolo, la şcoală. Profesorii mă înţe­legeau şi-mi lăsau sala de pian, ca eu să-mi fac stu­diul individual. Profesorii noştri sunt foarte ini­moşi, pun suflet enorm, dar, în acelaşi timp, vor rezultate. Nu există jumătăţi de măsură. La partea vocală, la fel. În timp, a apărut o mică problemă la acest ca­pitol. Când carierele noastre de solişti vocali prind avânt internaţional, avem mari probleme să ne adaptăm la stilis­tica europeană. Noi cântăm deschis, larg, cu suflet, cu tehnici şi inflexiuni ruseşti. Ne concentrăm mult şi pe texte, pe semnificaţia cuvintelor cântate. Când ajungem pe mâna specialiştilor euro­peni, au de lucru cu noi, pentru că mu­zica occidentală se axează pe ritm, pe structuri moderne. Am luat lecţii de can­to la Bucureşti, tocmai pentru a mă adap­­ta acestui stil, iar profesoara mea îmi spunea mereu să renunţ la inflexiu­nile ruseşti, unele care par luate din ope­ră, nu din muzica pop. La fel îmi spune azi profesoara de canto din Gre­cia: „Cânţi ca toţi ruşii, ieşi din stilul acesta dra­matic, cântă modern, sexy!”. Ha! Ha! Acum, con­cluzionând, poate toc­mai combinaţia aceasta de şcoală rusească, îm­ple­ti­tă cu o mare dorinţă de a răsplăti eforturile profe­so­rilor şi ale părinţilor, îi face pe artiştii moldoveni atât de serioşi şi, implicit, foarte apreciaţi.

Cu bunica de mână

– Şi în cazul tău au făcut părinţii eforturi ca să poți studia?

– În cazul meu, bunica este stâlpul. Tot ce am făcut în viaţă i se datorează ei. M-a determinat să fiu perfecţionistă, cu ea de mână mergeam la cele mai bune şcoli, la profesori, la toate concursurile internaţionale. Mică fiind, nu-i înţelegeam tot tim­pul determinarea, pentru că eu tot ce voiam era să mă joc, să am o copilărie normală, dar nu am avut parte de aşa ceva. Numai muncă, studiu şi con­cursuri. Cu bunica de mână! Părinţii mei au divorţat când eu eram mică, iar bunica a ales să mă ia sub aripa ei, ca să-i lase timp mamei să muncească, să câştige bani pentru mine. Bunica a crezut foarte mult în talentul meu, nu concepea ca eu să-l irosesc. Eram energică, prietenoasă, îmi spune şi acum că a făcut tot posibilul să mă ţină mereu ocupată, ca să nu devin vreun „bandit”, sub influenţa unor tineri scăpaţi din mână de părinţi. Și uite aşa, sub su­pravegherea ei, am făcut opt ani de dans, în paralel cu şcoala de muzică şi cu Liceul Teoretic. Apoi, „Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice”. Foarte puternică femeie, bunica! Nu se plânge ni­ciodată, mereu îmi spune să merg înainte, orice ar fi. Eu sunt Foc, ea e Apă. Eu întâi fac, apoi gân­desc, pe când ea, întâi analizează totul până la cel mai mic amănunt şi abia apoi acţionează. E critică. Vorbim zilnic, chiar şi în prezent mă sună să mă mustre: „Ți-am văzut rochia! De ce te-ai îmbrăcat aşa, arăţi grasă! Și ce-i cu melodia asta? Nu-mi pla­ce, nu-ţi pune în valoare vocea!”. Ha! Ha! Dar eu ştiu că dacă ea mă sună şi mă critică, înseamnă că se simte bine, că e sănătoasă şi cu mintea ageră.

– Toată truda la care ai fost supusă de mică s-a dovedit de mare folos, ai ajuns artist emerit…

– Este adevărat. Atât de multe concursuri in­ternaţionale am câştigat, încât am devenit, la opt­sprezece ani, cel mai tânăr artist care să primească dis­tincţia de „Maestru în artă, artist emerit al Re­publicii Moldova”. Dar această onoare i se dato­rează ei, bunicii mele, care mă ducea peste tot. La competiţiile unde participam, copiii şi tinerii veneau însoţiţi de producători, de sponsori. Eu veneam cu bunica. Banii pentru clipuri şi deplasare îi obţineam de la oameni de afaceri locali, iar datoriile le plă­team din premiile câştigate. Au avut încredere în mine, m-au ajutat. Apoi, am primit distincţia de care vorbeai. Dar azi, când lumea mă prezintă „Maestru în arte…”, nu-mi place. Se pune o povară pe umerii mei, parcă mă obligă permanent să fiu mult mai bună decât alţii şi este foarte stresant.

„Iubesc Chişinăul. Niciodată nu m-am gândit să îl părăsesc”

– Natalia, ce limbă se vorbeşte în familia ta?

– Cei mai mulţi din familie, inclusiv bunica, sun­tem polonezi. O altă parte, ucraineni (familia ta­tălui meu). Din cauza regimului sovietic, în copi­lărie vorbeam rusă oficial, iar în familie, poloneză şi ucraineană. Am și crezut că spiritul acestor două etnii este şi al meu. Asta, până să-mi cunosc rudele poloneze. Mă înşelasem amarnic! Ei sunt atât de calmi, de liniştiţi, de calculaţi, pe când eu sunt moldoveancă cu sânge clocotitor. Cu cât trec mai mult prin viaţă, cu atât rea­lizez că firea mi-e de latin, cu sânge ca­re arde intens pentru orice. La şcoală am învăţat în limba română. Aşadar, în ciuda amestecului de neamuri din fa­milia mea, eu, înainte de toate, sunt mol­doveancă.

– Te-ai născut şi trăieşti în Chi­şinău, un oraș frumos, care nu și-a pierdut farmecul interbelic. Cum ara­tă acum, primăvara?

– Iubesc oraşul acesta. Mai ales stră­zile lui mici, cafenelele, parcurile au mult far­mec primăvara. Este un oraş verde Chişi­năul, iar în luna mai, e splen­did. Dar pei­sajul oraşului e com­pletat primăvara de fru­museţea deose­bită a femeilor. Sunt naturale, dar pun preţ pe cum arată şi cum se îm­bracă, şi ai spune că defilează la un concurs de eleganţă. În plus, Chişinăul este plin de copii, or, un oraş cu mulţi copii este un oraş viu, un oraş vesel. Da, iu­besc Chişinăul, îl iubesc atât de mult, încât nicio­dată nu am conceput să-l părăsesc, să locuiesc în al­tă parte. Mi-am dorit întotdeauna să trăiesc aici, ală­turi de familia mea, şi doar să călă­toresc în alte părţi. Până acum am reuşit să fac lu­crul acesta şi sunt extrem de fericită. Dar este greu, pentru că show-business-ul din Republica Moldova nu are nici show, nici business. Între toate oraşele, doar Chişinăul are două, trei săli, în rest, nimic. De ce am rămas aici? Pentru că am avut şi noroc, pe lângă mul­tă muncă. Am susţinut spectacole inter­na­ţio­nale, am cântat atât la Bucureşti, cât şi la Mos­cova. Nu am plecat de tot și pentru că bunicii mi-au ră­mas aici, şi pentru nimic în lume nu i-aş părăsi. Când nu ai pe nimeni, e uşor să închizi uşa şi să pleci, dar când viaţa ta, sufletul tău, oamenii pe care-i iubeşti sunt într-un loc, pur şi simplu nu poţi pleca definitiv. Sincer, spun cu toată inima că este o şansă enormă să am posibilitatea să rămân acasă şi, totuşi, să am o carieră de succes. Este varianta la care am visat şi iată că se împlineşte.

– Să mai zăbovim pe străzile Chișinăului, un oraș de care multor români plecați din Basarabia le e dor. Cum era adolescenta Natalia?

– Mă ademeneşti în acele vremuri şi îmi place. Academia de muzică nu e departe de casa mea şi îmi plăcea la nebunie să fiu studentă acolo, pentru că e într-o clădire specială. Nu e una din aceea pă­trată, de tip sovietic, ci una veche, elegantă, impe­rială. Cum o vedeam la capătul străzii, aveam plă­cerea aceasta estetică, bucuria să fiu parte din ea. Ieşeam cu colegii în parcul de lângă Academie, sim­ţeam că suntem speciali, aparte, faţă de alţi stu­denţi. Chiar mă mândresc cu faptul că am fost în­tr-o grupă de excepţie, majoritatea colegilor mei au ajuns artişti cunoscuţi şi apre­ciaţi. Eram muncitori, eu deja din facultate câştigam bani, cântând la evenimente. Am fost mereu foarte cuminte, am savurat viaţa de student prin prisma studiului, nu a distrac­ţiei. Nu ieşeam deloc în clu­buri, eram ascultătoare şi con­trolată în continuare de bu­nica. Apoi, la optsprezece ani, am primit cea mai cruntă lo­vitură a vieții: a murit mama. Transformarea mea din copil în adult s-a produs într-o sin­gură noapte. Dacă până atunci mama şi bunica erau respon­sabile de mine, din acea noap­te am de­venit eu cea care a tre­buit să aibă grijă de familie. M-am schim­bat radi­cal. În noaptea aceea am înţeles că dacă eu nu voi putea face anumite lucruri, nimeni nu le va face pentru mine. Nu m-am mai plâns niciodată de ni­mic, nu m-am codit în faţa niciunei responsabilităţi. Am mers înainte cu toată forţa, pentru a avea grijă de familia mea. Un timp am suferit că Dumnezeu mi-a luat prea mult, odată cu mama. Apoi am rea­lizat că în toate există un echilibru, că ce ți se ia ți se dă înapoi. Cred în energia de Sus care ne ghi­dează pe toţi, care face ca până la urmă lucrurile care ni se par dureroase să devină armonie.

– Îţi seamănă băiatul tău, Christian?

– Christian e foarte muzical. Mă uit la el şi mă văd pe mine. Sportiv, dinamic, îşi doreşte realizări dintr-o singură încercare. Săgetători amândoi, vrem să controlăm totul. Suntem de-a dreptul telepatici, dacă nu sunt lângă el şi am o zi mai grea, mă sună bo­na şi-mi spune: „Sigur nu sunteţi prea bine, pen­tru că nici lui Chris­tian nu-i intru în voie cu nimic”. Va în­văţa muzică, va face un instru­ment, pentru că din proprie ex­pe­rien­ţă ştiu că oamenii care au drag de artă văd altfel viaţa. Alte culori are lumea pentru aceşti oameni. Da, vreau ca băiatul meu să aibă parte de cât mai multă artă în viaţă, dar parcă nu mi-aş dori să urmeze o ca­rieră profesionistă în muzică. E prea greu. Prea multe sacrificii. Cel mai dificil este că nu poţi avea o viaţă de fa­milie, în ade­văratul sens al cuvân­tului.

Cu inima deschisă

– În afara copilului, mai este loc și pentru o altă iubire în viața ta?

– Inima mi-e deschisă, sunt un om care nu poate trăi fără iubire. Eu şi tatăl băia­tului meu ne-am des­părţit, dar dacă acum nu sunt în nicio relaţie sen­ti­men­tală, nu înseamnă că am re­nunţat la dragoste. În continuare îmi doresc o viaţă precum visul ame­rican: casă mare, familie nu­me­roa­să, copii şi nepoţi împreună, doi câini, curte cu iarbă şi flori. Eu cred sincer că lu­crul cel mai important pen­tru o femeie este să fie fericită ca… fe­meie. O nouă iubire, da­că va veni, este foarte bine primită în inima mea. Din ex­pe­rienţa de până acum, pot spune că în viaţă, lu­cru­rile cele mai fru­moa­se apar când nu ne aş­teptăm, iar nu atunci când tânjim după ele.

– Natalia, îţi urăm mult succes la Eu­ro­vision, la fel cum îi ţinem pumnii şi lui Roxen, reprezentanta României!

– Mulţumesc foarte frumos pentru urări şi pentru şansa pe care mi-aţi dat-o să mă prezint românilor. Iubesc foarte mult pu­bli­cul din România. Înainte de pandemie, am avut multe concerte prin ţară. Cât despre Eu­­rovision, cum românii nu au voie să vo­teze pentru Roxen, îi îndemn să-şi dea vo­tu­rile Re­pu­blicii Moldova. Cu siguranță, și noi, moldovenii, vom vota la fel pentru fra­ţii români. Nu avem alţi prieteni în această com­pe­tiţie, România şi Moldova au fost mereu singurele care s-au susţinut una pe cealaltă, ca surorile. Hai, Moldova! Hai, România!

Foto PR