Pe Valea Frumoasei, în Munții Șurean, există obiceiul ca satele să se mute pe jumătate în munte, pentru ca oamenii să crească acolo animale, să sape ogoare în piatră și, mai presus de orice, să trăiască liberi și în pace, deasupra pământului. Una dintre aceste așezări se cheamă Șugag, și chiar dacă e atestată documentar de la 1575, localnicilor le place să spună că-s pe-aici „de când lumea”. Cam tot de pe-atunci au păstrat și au transmis, din generație în generație, un obicei străvechi: Statu’ la vase, din a doua zi de Paști.
Brâul de fotografii
La doi pași de primărie, în centrul din vale al comunei, clădirea Căminului Cultural e îmbrăcată, de jur-împrejur, de panouri. Mari cât un stat de om, sunt pline cu fotografii colorate, toate imortalizând obiceiul locului din a doua zi de Paști. „Statu’ la vase 2008”, „Statu’ la vase 2009”, „Statu’ la vase 2019″… Un brâu de fotografii cu oameni în costume populare, unii mai frumoși ca alții. Încerc să înțeleg despre ce e vorba. „Pe-aici, fiind o zonă importantă de trecere dinspre Ardeal spre Oltenia, pe vale nu s-a putut dezvolta o comunitate închegată. În majoritatea lor ciobani transhumanți, oamenii s-au stabilit pe dealuri, pentru a nu fi găsiți de vremelnicele stăpâniri străine. Au ținut, în felul lor, piept vremurilor grele și, de câte ori unii de-ai lor se căsătoreau, vecinii, familia, puneau mână de la mână pentru a-i ajuta, după puteri. Nu le puteau dărui lucruri de preț, dar vasele pe care le dădeau aveau și însemnătate, și utilitate în viața de zi cu zi, ceea ce conferea gestului o valoare mai mare decât prețul obiectului dăruit. Cel mai mare vas era, de regulă, un ciubăr, extrem de necesar la prepararea brânzei, iar pe acesta mirii îl primeau din partea nașilor”, îmi spune Vasile Duvlea, directorul Căminului Cultural. „Pe vremuri, tinerii îi așteptau, fiecare pe la casele lor, împrăștiate pe culmi, pe cei ce vroiau să le dăruiască. Și, se pare, acesta era un obicei practicat în mai toate satele de ciobani din Ardeal”.
Doar la sărbătorile mari, oamenii coborau de pe dealuri la bisericuța construită în vale. Slujbele aveau loc în crucea zilei, pentru ca oamenii să aibă timp să se întoarcă la gospodăriile lor aninate de cer. Așa se întâmpla și de Paști. Iar a doua zi, tinerii căsătoriți se grăbeau spre casele lor de pe culmi, așteptând darul vaselor. Într-o zi, preotul din Șugag s-a gândit să-i scutească pe oameni de drumul greu, până în munte, și i-a adunat pe toți în curtea bisericii. Și așa a rămas până azi. Vasele li se împart tinerilor căsătoriți în bătaia clopotelor bisericii.
Zilele dinaintea zilei
Măria și Todor s-au luat de drag, cu cununie-naintea lui Dumnezeu și-a oamenilor, și-acum sunt una dintre tinerele familii ce vor „sta la vase” în a doua zi de Paști. Se privesc zâmbind, se iau de mână și merg așa, în camera dinainte. Deschid ușor lada de zestre, scot de-acolo veșmintele populare, pe care stau înscrise, cu negru, în urma acului, însemne venite din alte vremi, din alte lumi, și al căror înțeles nu-l mai știu întru-totul, dar pe care-l simt făcând parte din sufletul lor românesc. Veșmintele de sărbătoare! Le vor îmbrăca în ziua când satul întreg le va trece pe dinainte, făcându-le daruri și dorindu-le binele. Acum, așează hainele pe marginea patului, pe perinile cele mari, curat înfășate, gătate de sărbătoare. Deocamdată, îi vremea pregătirilor pentru sfânta noapte a Învierii, îi de făcut curățenie mare în casă, în ogradă, în șură și-n grajdul vitelor, îs de rânduit sufletele prin rugăciune și post, îi de mers la biserică, la Deniile cele sfinte, îs de roșit ouăle în Vinerea Mare.
Și vine vremea și zilele de sâmbătă, ziua când trebuie „să tacă tot trupul omenesc şi nimica pământesc întru sine să nu gândească”, și doar mâinile să vorbească, rostuindu-și truda în ultimele pregătiri. Focul aprins în cuptoarele cele mari, îndesate cu lemne, aluatul moale și aburul cocăturii fierbinți, răspândit peste sat. Anul acesta, în cuptorul din casa Măriei și-a lui Todor, se vor coace cinci colaci în plus, patru mai mici și unul mai mare, cu o meșteșugită împletitură, numai bună a așeza pe ea un ou roșu, c-așa-i obiceiul pentru cei ce prăznuiesc datul vaselor.
În biserică, slujba s-a-ncheiat. În curtea lăcașului sfânt, stau deja întinse mesele, pentru fiecare tânără familie câte una. În colțuri, cei patru colăcei mici, întruchipând mirii și nașii. În mijloc, colacul cel mare, iar lângă el, o iconiță și-un buchet de busuioc. Cozonaci cu nucă, ouă roșii, prăjituri, vin și țuică dulce, numai bune de îndemnat la veselie, și ulcioare cu flori de primăvară, aducând zvon de rod, de naștere de prunci și belșug în casă. Le citește preotul rugăciuni special destinate lor, le binecuvântează și le sfințește bucatele și sufletele. Și-apoi, prin-nainte le vor trece sătenii, aducând darurile pregătite din timp, închinând un pahar de țuică și gustând din bunătățile întinse pe mese.
Lingurile legate cu lanț
Îl întreb pe Vasile Dublea, mai-marele Căminului Cultural, cum de s-a păstrat o tradiție așa de veche în Șugag. „După Revoluție, lucrurile s-au mai stricat. A fost suficient ca niște tineri să refuze să mai participe la datul vaselor, considerând că e o rușine, că aveau deja o stare materială bună și cum să stea, așa, ca la cerșit, așteptând daruri. Nici n-a trebuit mai mult ca să se renunțe de tot la acest obicei. Dar s-a întâmplat o minune!” Marius Moga (tatăl muzicianului Marius Moga), fiu al satului, și-a dorit să reia datina, deși trecuseră 18 ani de când fusese întreruptă. „Și-a reușit!”, spune Vasile Duvlea. „Nimănui nu i-a venit să creadă că, odată mort, obiceiul acesta ar mai putea prinde iarăși viață. Dar a prins! E o bucurie să vedem că, de la an la an, tot mai mulți sunt cei care aleg să vină aici de Paști, doar ca să participe la „statu la vase”. Și nu vin cu mâna goală! Într-un an, de exemplu, am avut oaspeți din București, care au venit pentru că aflaseră de pe internet despre acest obicei, și au adus câte un cadou simbolic fiecărei familii. A fost mare bucurie în sat”.
De când obiceiul a fost reluat, în a doua zi de Paști, toată suflarea din Șugag se-adună în centrul comunei. Se-ntâlnesc unii cu alții, vorbesc, străbat comuna de la un capăt la altul, cei mai mulți îmbrăcați în costume populare, care de care mai mândre. În prezent, „Statu` la vase” începe odată cu Postul Mare, când, pe rețelele de socializare, este demarat un concurs între tinerii căsătoriți. Perechea care adună cele mai multe voturi va primi „Trofeul evenimentului”. „Trofeul este un raft pe care stau atârnate linguri, legate între ele cu un lanț. Sunt sculptate în lemn, de un artist local. E un fel de simbol din străvechime, când, la cununia religioasă, mirilor li se dădea miere din două linguri de lemn legate una de alta cu un lanț. Simbolizau atât unirea celor doi, cât și învățăturile ascunse în expresia „a porni de la lingură”, începutul de drum al familiei”, spune directorul Căminului Cultural.
Două vieți și-un blid
Pe soții Nicoară, Ioan și Ana, mi-i amintesc stând unul lângă altul, pe marginea patului, așa cum vor fi stat la vase, la-nceput de drum. Când eu i-am cunoscut, prin 2019, cei doi aveau deja mai bine de 62 de ani de când stătuseră la vase. O viață de om, ba chiar vreo două. Nu-și mai aminteau exact câte perechi au fost atunci, asemeni lor, proaspăt căsătorite, dar știau cu siguranță că mult mai multe decât acum. Tanti Ana iese grăbită pe ușă și, într-o clipită, se și-ntoarce înapoi. Dintr-o pungă, scoate câteva fotografii. Pe cartonul îngălbenit de vreme, se disting chipurile lor, în ziua nunții, înconjurați de nuntași. Cu toții, în neasemuitele costume populare din zonă, cu eleganța lor regală, în alb și negru, prezentă în toate zonele ciobănești.
„Se făceau nunți mari pe-atunci, dar mai mult pe dealuri, pe unde-aveau câte unii case mai încăpătoare. Și-apăi, când era statu’ la vase, Doamne, ce de lume mai era! Când se găta slujba la biserică, meream tăți și ne puneam în spatele meselor înșirate în curte. Erau pe tăte laturile, așa de mulți eram! Era și-un fel de întrecere, așa, între noi, care-ntinde masa mai mândră. Că erau fețele de masă de noi lucrate, și costumele populare cu care eram îmbrăcați, tot așa. Și puneam pă masă cozonac cu nucă și tăt felul de plăcinte, și țuică puneam, din-aia numa’ bună de băut, nici prea tare, nici prea slabă, și-i omeneam pă tăți care ne-aduceau daruri. Nu venea nimeni cu altceva, decât cu oale și crătiți, cu căni și blide de pământ, d-astea de ni-s de trăbuință prin gospodărie. Și-un ciubăr am primit, de la nași, cam așa era obiceiul. Ani la rând am tăt folosit din ce-am primit atunci, ba, cred că mai am pe undeva câte ceva. Da’ să știți, doamnă, că nu-i mai bună apă de băut cum îi din ulcele dintr-acelea de pământ! Așa de rece-o țâne, și după câteva ceasuri, de zâci c-atunci îi, ia, proaspăt adusă de la izvor”.
Ana Nicoară avea 81 de ani atunci și o seninătate atât de mare pe chip și-n ochii albaștri, de nu te puteai desprinde de ei.
Intră în vorbă și baci Ioan: „Era și joc în fiece duminică, când ieșeam de la biserică. Era plin de oameni, tare, tare fain o fost! Ne plăcea tare să jucăm unul cu altul, da’ mai jucam și cu alții. Erau și oamenii mai uniți atunci și, după joc, parcă aveam altă putere și alt drag de muncă. O fost tare bun și obiceiul ăsta al vaselor, că nu degeaba l-or fi făcut bătrânii de demult”.
Tanti Ana nu mai este. S-a stins anul acesta, cu câteva zile înaintea sărbătorii Floriilor. Poate îngerii vor să deprindă și ei obiceiurile ciobanilor din Șugag și-aveau nevoie de cineva să-i învețe. De Sfintele Paști, nuntește tot cerul. Bucurie pentru Mirele înviat.
Foto: Arhiva Căminului Cultural Șugag
