Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCA ȚURCAȘIU: „Am dat foc la tot ce-a fost urât și dureros în trecut”

„Brusc, m-am trezit că nu mai am meserie”

Doar un om liber poate fi fericit

– Prin frumusețea și tonusul tău vital, pari un om cu o capacitate permanentă de reînnoire. De unde vine puterea ta, Anca? E înnăscută sau deții o rețetă miraculoasă?

– Până relativ de curând, la întrebarea ta ți-aș fi răspuns că sunt o fiinţă… fragilă, nu puternică. Așa mă simțeam. Asta era imaginea pe care o aveam despre mine însămi. Știi, la grădiniţă, copiii joacă un joc foarte interesant: unul dintre ei scrie într-o pătrăţică în ce fel se vede pe sine, iar alţi trei copii scriu, fiecare în pătrățica lor, cum îl văd ei pe primul, pe cel vizat. Şi, cel mai adesea, descrierile astea sunt foarte diferite! Aşa a fost şi în cazul meu: e foarte greu să ieşi din mintea şi din sufletul tău, să te priveşti din afară şi să te evaluezi obiectiv. Eu am reuşit să fac asta doar relativ de curând, ajutată de circumstanţe şi de nişte oameni din jurul meu, însă azi consider, într-adevărat, că sunt o femeie puternică. Iar dacă lucrul ăsta se vede, mă bucur mult.

– Să înțeleg că ai depășit un prag de viață nu tocmai fericit?

– Știi, Ines, în opinia mea, femeia este lăsată de la Dumnezeu să fie puternică. Deciziile mari şi importante ale vieţii sunt luate de femeie: ea este cea care hotărăşte când şi cu cine se mărită, dacă sau când face copii, ea este cea care orga­ni­zează casa şi cea care ţine familia legată… Doar că nu toate femeile sunt conştiente de puterea lor. Mai ales în situaţia în care în viaţă le apare un bărbat care doreşte să se impună – prin mascu­linitate, prin forţă şi, în anumite situaţii, prin bani. Și când femeile sunt desconsiderate, adesea şi ele se desconsideră pe sine. Ajung să adopte o atitudine, dar şi o perspectivă de sine submisive. Și eu a trebuit să parcurg un drum lung ca să ajung să mă cunosc la nivelul la care mă cunosc azi, ca să conştientizez că sunt puternică – deci ştiu ce spun, vorbesc din experiență. Toată viaţa, eu am cărat şi am mers, am cărat şi am mers… Am cărat bagaje, mâncare… Nu mai spun câţi oa­meni am cărat – vorbind metaforic!

– Și cum te-ai trezit?

Anca și fiul ei, Radu

– M-a trezit pandemia. Brusc, m-am pomenit că nu mai aveam meserie: teatrele, sălile de spec­tacole se închiseseră… „Eu ce fac acum? Pentru că nu ştiu să fac altceva.” Am fost ca un pianist că­ruia, peste noapte, i s-a luat pianul! A fost cu-ade­vărat un şoc psihologic! Un șoc pe care însă l-am depășit și, practic, am izbutit să iau viaţa de la capăt. Spre norocul meu, am avut ală­turi oameni care m-au sprijinit foarte mult: copilul meu, tatăl meu şi câţiva prieteni adevăraţi. Dar m-am ajutat şi singură, prin atitudinea mea „mili­ta­ră”, rigu­roasă şi curajoasă, fără teamă în faţa provocărilor. M-am născut cu o genă puternică. Eu sunt dispusă ori­când să învăţ lucruri noi, sunt dispusă să fac orice ca să pot să trăiesc şi să merg mai departe. Aşa că şi acum, deşi mi s-a interzis, mi s-a furat meseria pe care am făcut-o treizeci şi cinci de ani, n-am stat să plâng în pernă şi nu m-am lăsat învinsă de deznădejde. M-am apucat şi, vreme de trei luni, am studiat douăzeci de cărţi. Apoi, în baza informaţiilor învăţate de acolo, am inventat un curs de „Arta conversaţiei şi ţinuta în societate”, dedicat, deocamdată, elevilor de gimnaziu şi de liceu, curs pe care am început să-l predau on-line. Şi, uite-aşa, m-am reinventat pro­fesional! Eu oricum iubind foarte mult activitatea de pedagog: o practic de… nici nu mai ştiu când! De fapt, toată viaţa, în paralel cu cariera artistică, am lucrat şi cu copiii. Am făcut inclusiv un curs de for­mator, astfel încât am dreptul legal, „cu acte în regulă”, cum se spune, să predau în şcoli particulare. Apoi, când s-a putut, am reluat şi cursurile pe care le predau de mulţi ani la grădiniţa mea şi, la un moment dat, am iniţiat şi un alt curs, în­tr-un program de after-school. Şi ştii ce e frumos? Că acum, în perioada asta în care am fost constrânsă să mă reinventez profesional, mi-am dat seama cât de multe lucruri legate de mine îmi scăpaseră în anii de până acum. Acaparată de vâl­toarea vieţii, niciodată nu apu­cam să-mi întorc privirea către propria mea fiinţă, să văd ce se ascunde acolo. Abia acum am rea­lizat că am o capacitate nativă reală de a atrage oamenii către mine şi dincolo de scena artistică, că am multă afecțiune de dăruit, că persoanele care ajung să mă cu­noască cu adevărat sunt încântate de mine şi îşi doresc să revină alături de mine, pentru că, pur şi simplu, persona­li­tatea mea le face bine… Habar n-am avut de toa­te astea!

– La ultima noastră întâlnire îmi spuneai că te pasionează designul interior. Ai mai avan­sat în direcția asta?

– Da! Îți spusesem că făcusem o şcoală de design interior, astfel încât am dreptul să practic această profesie oriunde în România şi în Europa. Însă, până acum, îmi exersasem imaginaţia, în domeniul ăsta, doar în beneficiul prietenilor. Abia de curând am încheiat primul proiect de design de interior, ca profesionist. Iar beneficiile, din punct de vedere psihologic şi emoţional, au fost… aproape imposibil de pus în cuvinte! Ce fericire este să vezi încântarea din ochii oamenilor cărora le-ai aranjat casa, ce fericire este să-i auzi spunându-ţi: „Asta e cu-adevărat casa visurilor noastre!” Şi ce mulţumire este să ştii că te-ai ridicat la înălţimea încrederii ce ţi s-a acordat! Iată încă un port în care mi-am adăpostit su­fletul!

– Să înțeleg că ai renunţat definitiv la muzică? Mi se pare greu de crezut…

– Nu, nu am renunţat la muzică, pentru că muzica nu e pentru mine doar o meserie, este o chemare, este ceva care ţine de sufletul meu. Din fericire, astă-vară am putut să cânt din nou, vreme de trei luni, la mare, iar recent am lansat şi o melodie nouă, cu un videoclip evocator. Melodia aceasta, „Vreau să dau reset!”, a apărut la îndemnul lui Ovi Jacobsen, cu care am colaborat vara trecută în cadrul programului artistic de la „Phoenicia Hotels”, iar versurile mi le-a scris Loredana Căvăşdan, o fată tânără şi talentată, căreia i-am explicat cam ce aş vrea să spună acest cântec: povestea unei femei puternice, care deşi iese dintr-o relaţie de iubire, după mulţi ani, merge mai departe, cu fruntea sus şi cu încredere în ea însăşi şi în viitorul ei. Mi-am dorit să le transmit un mesaj motivaţional femeilor care o iau de la capăt şi sunt fericită că mesajul meu a fost perceput ca atare. Pe YouTube s-au adunat deja o mulțime de comentarii care îmi confirmă că mi-am atins scopul: acela de a le oferi oamenilor şi, în special, femeilor, un cântec-poveste, care să le îmbărbăteze, să le spună că se poate merge mai departe, indiferent ce s-a întâmplat în viaţa lor.

„La orice vârstă poți să fii în formă maximă”

În timpul filmărilor la videoclipul melodiei ”Vreau să dau reset”

– Aşadar, e adevărat că ai divorțat?

– Da, dar asta e o temă pe care nu doresc să o abordăm.

– Anca, tocmai te pregătești de o mare ani­versare. Pe 8 mai împlinești 51 de ani, dar arăți ca o adolescentă. Așa te și simți? Faci par­te dintre femeile pentru care vârsta e doar o cifră?

– Ca atitudine şi ca „ţopăială”, am rămas, în­tr-adevăr, „în urmă”. (râde) Adică aşa, pe la vârsta de dinainte să împlinesc 30 de ani. In­clusiv în felul de a mă îmbrăca, atunci când cir­cumstanţele nu-mi impun o anume ţinută, eu con­tinui să mă simt bine într-un colant sau o pereche de blugi, cu o bluză largă sau un tricou şi gata! Ca o adolescentă! În plus, niciodată n-am fost genul de femeie care să încerce să iasă în evidenţă cu nu ştiu ce haine de fiţe, cu nu ştiu ce bijuterii epatante… Întotdeauna am considerat că valoroase sunt sufletul şi caracterul omului, cultura, buna lui creştere şi faptele lui bune. Deci atitudinea şi aspectul meu adolescentin sunt lucruri care vin din mine, nu sunt nici căutate şi nu sunt nici o manifestare a încercării de a în­toarce timpul, din teama de bătrâneţe şi de moar­te. Mă simt foarte bine în pielea mea de acum şi la vârsta mea de acum. Din punctul de vedere al sănătăţii, al tonusului fizic și al nivelului de energie, sunt foarte bine. Mă ocup de mine: am mare grijă la ce mănânc, la cât dorm, la ce fel de sport fac şi cum îl fac. Pentru că şi asta contează foarte mult: să înveţi să faci sport cum trebuie, nu după ureche. Ba chiar pot să-ţi mărturisesc că acum mă ocup de mine mult mai mult decât o făceam până în urmă cu ceva timp. Pentru că înainte nu mă prea valorizam şi nu mă prea ve­deam! Eu doar munceam. Acum însă, desco­perindu-mă ca persoană, am învăţat să mă uit către mine, să am grijă de mine şi să mă pre­ţuiesc. Ca atare, îmi ofer tot ce pot ca să fiu în formă. Pen­tru că la orice vârstă poţi să fii în formă: e posibil să nu te doară nimic, e posibil să nu ai burtă, e posibil să nu ajungi să spui „Aoleu, ce grea e sacoşa asta! Nu pot s-o car.”… E po­sibil! Eu nu vreau să mă mai las în voia vieţii, pentru că a­cum sunt conştientă că, la fel ca oricare alt om, şi eu contez, şi eu sunt o creaţie a lui Dum­nezeu, deci sunt datoare să mă îngrijesc din toate punctele de vedere. Sunt un om prezent și viu în propria mea existență.

„Eu. Azi. Aici. Acum”

– Dar mușchii sufletului ți-i poți antrena la fel de ușor?

O femeie frumoasă și puternică

– Aş minţi dacă ţi-aş spune că mi-am păstrat prospeţimea interioară a anilor foarte tineri. Dar cineva mi-a spus ceva foarte frumos, m-a învăţat un exerciţiu extrem de util: să mă întorc mental la sentimentul unui apogeu din viaţa mea, să închid ochii şi să retrăiesc starea acelui punct de maximă bucurie. Iar eu mi-am adus aminte de sentimentul pe care l-am avut în faţa unei săli de 4.000 de oameni care mă aplaudau în picioare, dându-mi sentimentul că sunt prețuită și îndră­gită. Acest sentiment de frumos şi de afecțiune, pe care l-am perceput atunci, m-a ajutat enorm şi acum. În general, în perioada asta din urmă, am citit foarte mult şi am lucrat foarte mult cu mentalul şi cu emoţionalul meu, astfel încât să-mi conserv echilibrul interior şi să reuşesc să fiu „Eu. Azi. Aici. Acum”. Am învăţat că „Aş vrea să…” ori „Sper că…” nu au valoare. Important este să mă văd „în plină acțiune”, să vizualizez ceea ce îmi doresc pentru mine şi astfel ceea ce îmi doresc se va împlini. Am dat foc la tot ce-a fost urât şi dureros în trecut, am păstrat doar mo­mentele senine, care-mi dau putere, iar viitorul mi-l creez, cu voia lui Dumnezeu, prin prezent. În fiecare dimineaţă, eu mă trezesc cu gândul că în corpul, în mintea şi în sufletul meu e senin şi pace, că sunt eu cu mine şi cu Dumnezeu şi că am puterea să ofer iubire împrejurul meu. Iar dacă uneori se mai întâmplă ca primul gând al dimineţii să fie altul, mai apăsat sau mai tulbure, îl alung imediat.

„Niciodată nu sunt leneșă sau plictisită!”

– Anca, să vorbim și despre vitalitatea ta extraordinară: dai impresia unei persoane conectate permanent la o sursă de energie.

La 50 de ani, ai frumusețea pe care o meriți

– Dincolo de faptul că-mi îngrijesc trupul cu o mâncare sănătoasă, cu exerciţii fizice adecvate şi cu somn, principalul „carburant” vine tot din mental: sunt gata oricând pentru orice provocare, mă mobilizez imediat şi am capacitatea să mă concentrez, astfel încât lucrul pe care-l am de făcut să-l fac cât mai bine cu putinţă. Niciodată nu sunt leneşă sau plictisită! M-am născut un copil foarte firav – am avut doar 1,9 kilo­grame –, însă, ca o adevărată reprezentantă a zodiei Taur, am prins puteri, mi-am crescut corniţele şi am hotărât să nu mă dau niciodată bătută. (râde) Serios vorbind, atitudinea asta de „pot să mut şi munţii din loc” e ceva nativ, e un dat de la Dumnezeu. Pentru care sunt extraordinar de recunos­cătoare! Însă, peste toate astea, vitalitatea şi lumina din suflet îmi sunt hrănite de relaţia mi­nunată, plină de iubire, pe care o am cu Radu, fiul meu. La 21 de ani, Radu este azi un bărbat în toată firea, de braţul căruia mă pot sprijini oricând, cu deplină încredere. Iată ce frumos: am ajuns în acel punct al vieţii în care raportul dintre noi s-a inversat, într-o oarecare măsură. Acum şi fiul o sprijină pe mamă, nu doar mama pe fiu, aşa cum se întâmpla, cum era şi normal, atunci când Radu era încă un copil. Şi – Doamne! – pre­zenţa şi sprijinul lui Radu, faptul că ştiu că am bază în el înseam­nă enorm pentru mine! Iar când mă îmbră­ţişează… mă topesc! Şi sunt atât de mândră de fiul meu: e un bărbat inteligent, bun, iubitor, e student la Pedagogie, vrea ca în continuare să facă un master în Psihologie… Şi, apro­po de ce vorbeam mai devreme, majoritatea cărţilor pe care le-am citit în perioada din urmă mi-au fost recomandate de el. Ca să vezi cum se leagă lucrurile!

– Împlineşti 51 de ani și ești în formă maxi­mă. Totuși, dacă priveşti în urmă, există și regrete, păreri de rău?

– Regrete am acumulat multe, dar refuz să mă mai gândesc la ele, fiindcă aş consuma energie şi sentimente inutil. Dacă e totuşi să mă raportez la ele, o fac doar căutând semnificația pozitivă a acelei situaţii. Uite, de exemplu, regret anul care a trecut, pentru că, dintr-o anume perspectivă, îl simt ca pe un an de viaţă pierdut. Însă el a avut și un rol pozitiv: ceea ce am trăit cu toţii în anul de pandemie ne-a pus pe gânduri, ne-a făcut să în­țelegem, în profunzime, ce făceam greşit în vieţile noastre robotizate de dinainte. Mulţi din­tre noi cred că am ajuns, în sfârşit, să înţelegem ce înseamnă trecerea noastră pe-aici, prin viaţa asta, am ajuns să înţelegem că „lucrul” cel mai va­loros este timpul – nu banii, casele, maşinile, biju­teriile scumpe etc. Timpul este cel mai pre­ţios: timpul măsurat în iubire, în gânduri şi în fapte bune, nu timpul irosit în alergat după averi ori cheltuit în gelozii şi răutăţi.

– Din tot ceea ce mi-ai spus până acum, cred că intuiesc corect: tu nu te temi de bătrâneţe, nu-i așa?

– Nu, în niciun caz! Bătrâneţea are, cu sigu­ranţă, valoarea ei şi cred că şi frumuseţea ei. Iar eu mă văd la 70 de ani slabă, bronzată, fericită, trăind pe o plajă, undeva, pe lângă Ecuator, unde temperatura medie să fie tot anul de 27 de grade. Iar Radu să-mi fie şi el prin proximitate, prin intermediul tehnologiei ăsteia, care ne permite să comunicăm unii cu alţii, indiferent de distanţa fizică dintre noi. Şi sunt convinsă că, într-adevăr, viaţa mea chiar aşa va arăta: simt deja mirosul oceanului în nări şi simt pe piele textura fină şi fierbinţeala nisipului. Ţi-am spus: am învăţat să-mi construiesc viitorul prin prezent şi să preţuiesc fiecare clipă! Să faci ce vrei, când vrei, cum vrei, având doar grijă să nu-i răneşti pe alţii, şi să spui adevărul întotdeauna, fără a avea nevoie să minţi vreodată, înseamnă să fii un om liber. Iar un om liber e un om fericit. Or, eu, acum, sunt un om liber. Deci sunt un om fericit.

Foto: MIRCEA MARINESCU (4), arhiva personală (2)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian