Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pandemie fără frontiere

– Ce mai fac românii plecați în lume –

Toronto – Foto: Shutterstock

MAREA BRITANIE

Anca Turcăreasa, medic stomatolog: „Englezii nu încalcă regulile, nu contestă vaccinul, urmează cuminți politicile de sănătate”

În timpul primei izolări, cea din primăvara anu­lui trecut, n-a fost nevoie să merg decât de câteva ori pe săptămână la cabinet. Cele 30 de mile făcute spre Ripon, cu ma­­șina pe autostrada pus­tie, erau momentul meu de respiro. Când mai avu­se­sem eu ocazia, în 13 ani de când locuiesc în An­glia, să privesc peisajul, să admir fermele risipite pe dealuri sau chiar să mă opresc pen­tru câteva clipe ca să cu­leg păpădii? Acum o făceam, bucuroasă că toată agitația Leeds-ului, un oraș muncitoresc, aglo­merat și destul de pestriț pentru gustul meu, se potolise brusc. Aveam cu toții liniște și timp.

În fond, pentru noi, pentru mine, partenerul meu și băiatul nostru, pandemia asta a fost o mare porție de liniște. Ne-am temut și noi la în­ceput, ne-am îngrijorat pentru sănătatea noastră, m-am îngrijorat pentru mama, care locuiește sin­gură, în România, într-un sat. Ne-am îngrijorat pen­­tru economie, pentru salariile noas­­tre, pentru orice ar fi putut apărea. Dar fricile au dispărut în­cet-încet. Au dispărut, pentru că mama are vecini extraor­dinari, care au ajutat-o, pentru că ne-am ținut la distanță de boală, pentru că englezii nu încalcă regu­lile, nu contestă vaccinul, ur­mează cuminți politicile de sănă­tate. Au dis­părut și pentru că guvernul en­glez a sus­ținut aproape fără ex­cepție afa­cerile, în așa fel încât toți an­gajatorii să-și permită să le plă­teas­că angajaților, chiar și în izolare, 80% din salariu. Ce-i drept, s-a în­tâmplat, nu o dată, ca patronii mai hră­păreți să încerce să pu­nă mâ­na pe ajutorul de la stat și să con­ce­dieze, totuși, oameni. Trăim însă în­tr-o țară cu o altă cultură în ce pri­veș­te munca, oamenii își cunosc drep­turile, e destul de greu să-i pă­că­lești. Sala­riile sunt bune, românii pe care îi cunosc, toți medici, colegi de breaslă, au fost prosperi și au rămas prosperi. Tragedii economice n-am văzut decât rar, în cazul celor care își începuseră afa­ce­rea recent și nu s-au calificat pentru ajutor de la stat. Dar chiar și pentru ei s-au găsit soluții fi­nanciare ca să trea­că puntea și să aibă o existență de­cen­tă. Frații parte­nerului meu sunt amân­doi pia­niști. N-au mai avut concerte, pla­nu­rile lor s-au dat peste cap, dar niciunul n-a suferit fi­nanciar, așa cum se întâmplă cu artiștii inde­pen­denți din România, cărora le lipsește orice formă de susținere.

Englezii cu care am venit în contact, adică pacienții mei, vecinii și părinții copiilor de la școala fiului meu, sunt recunoscători pentru că au scăpat teferi și, în plus, neafectați financiar. Unii englezi însă n-au încetat să se plângă. Întâi s-au plâns că li s-au închis barurile. O tragedie pentru englezul de rând, care n-a fost niciodată dispus să gătească acasă și să invite prieteni, preferând mereu să mănânce în pub, unde își bea și berea. Apoi, s-au plâns că stau toată ziua cu copiii, pentru că, într-adevăr, școala online e complicată și-ți dă bătăi de cap.

Să vă povestesc câte ore de matematică am făcut cu fiul meu? Să vă povestesc cum, cu câ­teva zile înaintea examenului de pian, care urma să fie tot online, ne-am dat seama că hainele bune i-au rămas mici și toate magazinele sunt închise? Să vă povestesc cum, în unele zile, par­te­nerul meu, Ralph, care e profesor de muzică, preda dintr-o cameră lecțiile la trompetă, în timp ce în altă cameră, fiul meu avea cursuri online, iar eu făceam slalom printre treburile casnice?

Viața de familie a înflorit

Și cu toate astea, vă spun cu mâna pe inimă că, în timp ce vecinii noștri divorțau, fiindcă lock­down-ul le scosese la iveală aventurile ex­traconjugale, viața noastră de familie a înflo­rit. Ne-am cumpărat biciclete și am descoperit îm­preună tot felul de păduri, de eleștee și de poteci neumblate, ne-am luat o pisică sălbatică găsită pe câmp, m-am apucat de grădinărit, fiindcă lo­cuim la curte, și am început să corespondez cu vecina mea de 80 de ani de peste drum, prin scri­sori lungi și fru­moase, pe care ni le punem una alteia în căsuța poștală. Ne-am luat proiector și am văzut filme, m-am reapucat de pian, am cân­tat și am dansat între patru pereți, cu partenerul și fiul meu. Un an de normalitate, după ani și ani de zile în care intram în cabinet dimineață și ieșeam seara, un an care mi-a făcut nesperat de mult bine.

Acum, că m-am întors din nou la muncă și ascult iar poveștile pacienților mei, îmi dau sea­ma că celor mai mulți englezi le-a mers destul de bine. N-au mai mers în vacanțe, dar și-au schimbat mașina sau și-au reparat acoperișul, și-au cumpărat mobilă sau și-au renovat baia. Bi­neînțeles că s-au găsit destui cârtitori, dar majo­ritatea s-au adaptat și au învățat să trăiască în noua stare de fapt.

Pe 12 aprilie însă, când barurile s-au redes­chis, au ieșit din case ca pentru o mare sărbă­toare. Grădina de vară de la periferia unde lo­cuim își întinsese mesele peste tot: pe trotuar, pe stradă, chiar și-n parcare. Așa efervescentă și plină de lume, părea gazda unui festival.

CANADA

Suzana Tanase, consilier pe probleme de imigrare: „Societatea canadiană pare resemnată, cu colțurile gurii în jos”

În februarie 2020, mă aflam în Arizona. În­chiriasem o mașină îm­pre­ună cu soțul meu și eram hotărâți să ajungem până la Marele Ca­nion. Îmi aduc aminte că am așteptat șoferul în spa­tele hotelului, bălăcindu-mi palmele în fân­­tâna arte­ziană, cu gân­dul la porto­calii ce se a­li­­niau de-o parte și de alta a străzii principale. Îmi erau unghiile lipi­cioase și pline de coajă par­fu­mată, trăsesem fără rușine de acești pomi, de parcă ar fi fost merii domnești din spatele șurii bu­nicii mele.

Ca să ajungi la Marele Canion de pe râul Colorado, trebuie să urci cu mașina până ce ți se în­fundă ure­chile. Dar „se merită”, căci vederea de acolo, de sus, e absolut spec­ta­culoasă. Dacă Dum­nezeu are și el niș­te locuri pre­ferate, Marele Ca­nion e sigur unul la care revine des. Iar când te simți atât de aproape de divi­nitate, din instinct sau poate din­tr-o îndrăz­neală, nu te poți ab­ține să nu-ți pui și o dorință. Să o spui firesc, cu voce tare, ca și cum ți-ai fi formulat-o în gând, cu mult timp înainte de a ajunge acolo: „Fă, Doamne, cumva, să nu mai mergem la muncă, să lu­crăm și să fim plătiți de acasă, să pot petrece și eu timp cu copilul și cu soțul meu, să nu mai trebuiască să alerge atâta după bani. Și un copil, Doamne, mai dă-mi, dacă se poate, un copil.”

La două săptămâni după ce m-am întors, șeful meu m-a anunțat că vom lucra de acasă pe perioadă nedeterminată. În aceeași zi, s-au închis școlile, iar eu aflam de pe un test luat de la far­macie că sunt din nou însărcinată. Ce mi-am dorit eu era numai și numai pentru mine. Ce s-a întâmplat de atunci până acum depășește cu mult orice ima­gi­nație cu care aș fi putut eu jongla.

Și uite așa, imigran­ții pe care îi ajutam cu aplicații de reunificare pe teritoriul canadian s-au împuținat, ca o specie exotică pe cale de dis­pa­riție, studenții veniți cu viză de studiu au rămas fără statut în Canada, fiindu-le teamă să se în­toarcă acasă, iar cei care urmau să ajungă aici au încă dosarele nerezolvate. Serviciul meu a de­venit o lungă și plictisitoare serie de întâlniri pe Zoom, viața mea socială s-a mutat definitiv pe Facebook, sarcina a avansat normal și am mai născut un băiețel.

Viața în pijamale

Din martie anul trecut, după călătoria în Ari­zona, îmi trăiesc împlinirea propriilor dorințe, în­tr-un mod aproape vinovat. Zic aproape, pen­tru că au ieșit și lucruri bune din statul nostru acasă. Ne-am obișnuit să cheltuim bani doar pe mâncare și lucruri strict necesare, am avut timp să ne cunoaștem mai bine în familie, costumele soțului meu stau abandonate, ca ceva de pe altă lume, iar la ora cinci, suntem cu toții la masă. Bă­iatul meu mai mare a învățat să-și asorteze masca cu restul îmbrăcăminții, atunci când merge la școală, iar în pauză, o folosește și pe post de fular. Mi-am făcut o listă cu cărțile din bi­bliotecă pe care nu am avut timp să le citesc și m-am adaptat extrem de ușor la viața în pija­male. De la „fereastra” mea, societatea cana­diană pare resemnată, cu colțurile gurii în jos, dar așa e mereu aici, după o iarnă lungă și frigu­roasă.

Guvernul Canadian s-a jucat de-a Moș Cră­ciun cam tot anul și a pompat bani peste tot unde a fost nevoie. Gândindu-se că de acum vom lucra veșnic de-acasă, asta i-a încurajat pe mulți să-și cumpere case mai mari. Prețurile la imo­bi­liare au luat-o razna cu totul. Nu de mult am aflat că o casă s-a vândut cu un milion de dolari. Dacă îmi întreb vecinii cu cine ar vota, ar alege cu siguranță același prim-ministru. Statul ăsta acasă, ca într-o nesfârșită vacanță mare, sub ari­pa protectoare a guvernului, ne-a făcut cu sigu­ranță să-l idealizăm.

În rest, orașele au devenit niște holuri goale și părăsite. Se stă mult înăuntru, se comandă numai de pe „Amazon”, iar poștașul a devenit prietenul nostru fidel, simțim cu toții nevoia să îi dăm bacșiș, ca la o cafenea. Restaurantele sunt coș­ciuge bătute în cuie, iar gândul de a ieși în­tr-un Mall, măcar pentru un „window shopping”, pare o glumă proastă. Nu ne e chiar rău, dar nu ne e nici bine, întocmai ca unui scafandru care mai are puțin oxigen în butelie și care își ține to­tuși respirația în tubul de la gură.

Cum sunt Canadienii în mai 2021? Mult mai obedienți decât americanii. S-au programat pentru vaccin și își cumpără nutrienți pentru fer­ti­lizarea gazonului din fața casei. Cât despre mine, aștept ca urmările dorințelor mele să în­cea­pă să se disipeze, căci îmi e dor de teatru, de pizzeria „Pazzo” din Stratford și de o cafea la „Balzac”.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian