IOAN POP POPICU (Conducătorul grupului Iza, din Maramureș): „Trecem cu bine răul! Veți vedea. Doamne ajută!”

– Mare ceteraș, horitor, reprezentant „pursânge” al muzicii popu­lare din Maramureș, Ioan Pop din Hoteni este și un prieten drag al revistei „Formula AS”, căreia i-a însoțit sărbătorile. Tânjitori după amintirile de-altădată (timpul curge necruțător peste noi), am vrut să știm ce mai face, dacă mai zice din ceteră și din gură, și pe unde îl poartă dorul, visele și nădejdile –

„Ne-am pus ceterile și zongorile în cui”

– Dragă Ioan Pop zis Popicu, trăiești în cea mai energetică zonă a țării. Nicăieri nu se joacă și nu se cântă ca în satele de pe Mara și Iza. În vremurile de restriște care au venit peste noi, se mai aud cântările ca altădată? Mai clocotește Maramureșul de viață?

– Într-adevăr, Maramureșul a fost și încă mai este o zonă plină de energie, de drag de viață! Nu­mai că pandemia și-a pus pecetea și peste el. Nu se mai aud cântecele și veselia ca altădată, petre­cerile au ațipit. Maramureșenii respectă cu sfin­țenie restricțiile impuse, pentru a-și proteja familia și pe semenii lor. Așa că deocamdată ne-am pus ceterile și zongorile-n cui, până ce se va liniști lumea și vom putea trăi iarăși în legea noastră. Ce­va freamăt se simte deja. De când s-au mai redus din res­tric­ții, s-a dat dru­mul la petreceri mai mici, la botezuri, pe ici, pe colea s-o mai cântat. Suntem con­știenți că nu se poa­te da o lege pentru moldoveni, una pen­tru bănățeni și una pentru mara­mure­șeni, legea este în toată țara și-atunci suntem obligați s-o respectăm, că astfel îi respectăm și pe semenii noștri. Este un pericol care nu se vede, dar se sim­te. În Maramureș n-au fost atâtea ca­zuri nici de îmbol­năvire, și nici de moarte, ca-n alte părți, am fost destul de liniștiți pentru firea noastră, dar n-avem ce face, e o boa­lă care te atacă încontinuu, n-o vezi și nu te poți pune cu ea. Când meri la răz­boi, apoi măcar știi să te ferești, că vine inamicul dintr-o direcție. Dar blestemata asta de boală vine de peste tot.

– Formația „Iza”, pe care o conduci, a supra­viețuit pandemiei? Pe unde cântați?

– N-am murit, slavă Tatălui, doar că am cam depins de evenimente, suntem ba 3, ba 5, ajun­gem și la 7 persoane, dar niciodată n-am fost mai mulți de 9. Am colaborat mult cu teatrele, până ce s-au închis, Teatrul din Sibiu, Teatrul din Cluj… Dar dăm slavă lui Dumnezeu că suntem bine, sănătoși, nu s-a îmbolnăvit niciun membru al formației! Din fericire, muzica populară tradițională încă se cântă, se cere și la nunți, la petreceri. După cununia de la biserică, nu mai merge lumea acasă, ca altădată, mesele se țin la restaurant, s-o mai schimbat puțin din rânduiala petrecerilor, dar la muzica tradi­țio­nală se respectă tradiția. Din fericire, oamenii Mara­mureșului n-au renunțat la folclorul tradi­țional. Au fost la un moment dat ceva influențe care ne făcuseră să credem că se va pierde tradiția, că se va duce totul de râpă, dar de la o vreme a prins așa, un avânt, un entuziasm de a arăta că tradiția nu moare. Toată lumea își face costume tradiționale, haine țărănești, se îmbracă și mai mult decât înainte în port popular. Meseriașii ca­re lucrează cojoace și chieptare și cămeși nici că mai pot face față la atâta cerere. Și nu-s ieftine deloc, sunt destul de scumpe, dar lumea nu renunță neam la tradiție. Dacă mergi la o nuntă, vei vedea că în proporție de 80%, nuntașii sunt îmbrăcați în costum tradițional. E o mân­drie pentru noi, mara­mu­reșenii, să purtăm costumul popular. Nu există Paști, Crăciun, Rusalii, să nu vezi oamenii mergând la biserică în costume mândre, tradiționale. Sau la alte eveni­men­te, care au loc prin sa­te, oamenii tot în cos­tum popular se îm­bra­că. Este o revenire spec­taculoasă la tradi­ție! Și chiar mai mult decât noi, cei de-aicea, o respectă cei din stră­inătate, românii ple­cați la muncă. Pentru ei e o adevărată mândrie să se îmbrace în costum popular. Îmi aduc aminte că înainte de pandemie, când aveam concerte prin lumea largă, îi vedeam pe români cum veneau îmbrăcați în costumele populare de-acasă. Acuma, merg îmbrăcați popular la biserică. Duminica și de sărbători îi vezi peste tot îmbrăcați în port popu­lar, de zici că ești acasă, în Mara­mu­reș. La Bolzano, în nordul Ita­liei, unde este o mare comu­nitate de ma­ramure­șeni, toți merg la biserică îm­brăcați de săr­bătoare, în cos­tumele noas­tre tradiționale. Și oricâtă restricție a fost anul trecut în Europa, maramureșenii noștri tot au venit acasă, să-și țină nunțile și botezurile, după tradiție, cu participanți puțini, desigur, dar au venit. Și cu toate că era spaima de infectare, rata de îmbolnăvire nu a crescut prin venirea lor. Cei care se știau cu probleme de sănătate au rămas în Italia, să nu-i îmbolnăvească pe cei dragi de-acasă. V-am spus, oamenii noștri au mare grijă să nu le facă rău celorlalți! Dar de venit, au venit. Ma­rile evenimente ale vieții vor să și le facă aca­să, în satul lor!

„La noi, oamenii nu-s așa de plângăcioși precum alții”

– Popicu, de unde crezi că vine bucuria asta contaminantă a maramureșenilor, vitalitatea extraordinară care se vede în cântecele și muzica lor?

– Eu cred că asta se moștenește din tată-n fiu, e-n structura noastră de maramureșeni. La noi, copiii sunt destul de bine integrați în viața comunității, fac ce văd la părinți. Dacă părinții merg la o sărbătoare, la o petrecere, îi iau și pe copii cu ei, îmbrăcați în costume tradiționale, desigur. Au și ei, chiar dacă sunt mititei, rostul lor la petreceri, dansează și ei, intră-n joc, învață, le intră de-acuma muzica și ritmul în sânge. Portul și tradiția sunt ca o lege nescrisă! Apoi, la noi, oamenii nu-s așa de plângăcioși precum alții. Dacă se întâlnesc doi pe uliță și unu întreabă: „Mă, ce faci?”. Alălalt răspunde: „Bine!”. Nu bălmăjește: „Biiine, da’ stai să vezi, ‘ai de mine…, n-am ce mânca sau n-am cu ce trăi”… Ar fi o ru­șine ca cineva care e „stăpân de lucru” (are gospo­dărie, are vite, are pământ) să spună că n-are ce mânca! Nu există la noi așa ceva, să se plângă sau să stea cu mâna-ntinsă! Am văzut odată, prin țară, când or fost inundații, cum stăteau oamenii-n birt, și venea jandarmeria și le golea curțile de noroi și ei stau și se uitau. La noi nu există așa ceva! Când e de lucru, e de lucru, nu-l vezi pe om în crâșmă. E în structura noastră să fim vrednici.

– Mai există dragul oamenilor de a vorbi? Vă mai salutați pe uliță cu „Lăudat fie Iisus!”? Mai „șuguiți”?

– Dragul oamenilor de a vorbi n-o dispărut niciodată, doar că felul în care o fac s-a schimbat. Vedeți, tehnica asta modernă te-ndeamnă să mai comunici de la distanță, deschizi telefonul mobil și vorbești la capătul lumii. Noi între noi, când ne-ntâlnim prin sat, vorbim, sigur, mai cu grijă, mai cu distanță, avem încredere unu-ntr-altul. Pe-aici, pe la noi, când ne întâlnim pe uliță, nu ne zâcem „Ziua bună”, ci „Lăudăm pe Iisus!”, și se răspunde cu „În veci, amin!” sau „Lăudat să fie în veci, amin!” Ăsta-i salutul, în special pentru cei de vârsta a doua și a treia. Dar și cei mai tineri, dacă văd pe cei mai în vârstă că se salută așa, sigur vor prelua și ei salutul, dacă nu neapărat acum, mai încolo! Noi suntem oameni veseli, plini de viață, tot timpul facem haz de necaz. Niciodată n-am renunțat la glume, și când omul o fost bolnav, tot a făcut el o glumă, o grăit în batjocură. Nu-i bine să fii supărat, indiferent de situație, oricât de greu ți-ar fi și oricât de beteag ai fi, tot trebuie să zâmbești, să fii optimist! De-aia se mai fac tot felul de glume, să ne descrețim frunțile și să uităm. Cum zice maramureșeanul: „Păi, până-mi trag o horicică/ Uite câte mă mănâncă,/ Dacă-mi gat hora de tras/ Nu-mi văd capul de năcaz!” Năcazul îl avem acasă, fiecare din noi, dar nu-l scoatem în drum. Când ieșim în drum, spunem: „Toate bine!” Cel puțin la noi, în Maramureșul istoric, nu am văzut oameni care să se plângă toată ziua.

„E plină Europa de maramureșeni. Și nu-s rău pe-acolo!”

– Cum mai arată Hoteniul, satul tău cel fru­mos? A mai rămas ceva din așezarea veche, de altă­dată?

– Cei care locuim dintotdeauna aici nu vedem transformarea, dar cei care au fost plecați afară sigur o văd. Lu­mea progresează, se transformă, se fac construcții, se mai amenajează, se mai ridică pen­siuni, una-alta. Cei care locuiesc aici încearcă să-și facă un rost, să aibă din ce trăi, da­că nu pleacă în străinătate. Că știți cum e până la ur­mă, care nu poate trăi ca lumea în România pleacă afară. E plină Eu­ropa de mara­mu­reșeni care nu-s chiar rău pe-aco­lo! Să știți că n-am văzut mara­mu­reșeni care-s „chierde vară”, cum se zice pe la noi. Toți sunt foar­te muncitori, mulți dintre ei au firme, și trăiesc pe-acolo ca și-acasă. În străi­nătate există co­mu­­nități întregi de mara­mureșeni. Din Săliștea de Sus, o comună mare, cu vreo 2000 de fumuri, sunt de exemplu doar în Londra cam 700 de sălișteni! Tot în Londra sunt vreo 400 de suflete din Ineu. Se aduc unul pe altul, cela l-o adus pe frate-său, cela – a adus-o pe soră-sa, altul l-o adus pe văru-său… De asta, în Maramureș, după ce se gată sărbătorile, satu-i gol. Rămân numai cei bătrâni, care nu mai pot să muncească. Înainte, la fiecare casă nu exista o familie să nu aibă vacă de lapte și oi de brânză, de lână, și tot așa… Amu, toți îs plecați! Ce-i drept, și-au făcut și pe-aici unii ferme, au animale, vaci, porci, că la cei rămași acasă, dragostea pentru gospodărie, pentru grădină, respectul pentru pământ or rămas aceleași ca și altădată. La noi n-o fost colecti­vi­zare, așa că dragostea de pământ o rămas. Din pă­cate, cu timpul, n-or să mai fie țărani, or să dispară încetul cu încetul, o să mai rămână doar generația asta în vârstă, cât o trăi. În rest, n-o să mai stea un tânăr de 20 de ani, să fie sluga vacii. Ori țin 10–20 de vaci, să fie rentabil, ori nu țin deloc.

„E greu să vezi cum fuge viața de pe ulița ta”

– Nu e prea vesel ce spui. Se pierde, oare, rostul satului românesc? Mai există țărani, mai lucrează pământul, au nădejde în viitor?

– Deocamdată, oamenii-s sceptici, nu știu ce le aduce ziua de mâine. Apoi, vezi că se schimbă atâtea lucruri în lume, nu poți să stai pe loc, e greu să vezi cum pleacă viața de pe ulița ta. Iar tinerii au altă mentalitate, internetul și toate rețelele astea de comunicare, feisbucul ăsta și tictocul și ce mai există pe-acolea, le schimbă și viețile. Dacă intri acum pe internet, pe feisbuc, vei vedea că maramureșenii fac prăjituri acasă, vând ceapă, brânză, cârnați – fiecare ce produce. Vezi anunț: „Mâine-s pe Valea Izei, duc brânză” sau „Poi­mâi­ne, cine vrea să se-nscrie, să vină să cum­pere”. Unii vând mere, care au grădină, alții vând morcovi, alții pâine, totul pe internet… Acum oa­menii au mașini, se deplasează ușor dintr-o parte în alta. Altădată se deplasau cu căruțe trase de cai. Acum nu mai există cai! În satul Hoteni n-a mai rămas nicio pereche de cai, iar altădată erau 50-60 de perechi. Oamenii s-au moder­nizat, și-au ușurat munca. Cel care are un pic de gospodărie își cumpără tractor, nu cal.

– Popicule, a venit luna mai și toată țara e-n floare. Pe la voi, în nord, a ajuns primă­vara? Ograda ta cum ara­tă?

– Acuma văd din bătătura casei un soa­re mândru și se simte cum se-ncăl­zește vre­­mea. E soare cu dinți, n-o venit pri­măvara încă. N-or înflorit încă pomii, deși sun­tem în timpul Paș­tilor. Începe să ples­nească pe ici, pe colo, câte-un mugur de floare, de pe la pruni… Ograda mea de-abia acuma în­ce­pe să-nverzească. A fost foarte rece pri­măvara asta. S-a mu­tat iarna-n primăvară. Și acuma-i rece dimi­neața, încă mai dă câte-un pic de brumă. La noi, altădată, pe 23 aprilie, se încheia campania agricolă de primăvară și se săr­bă­torea tânjaua, un obicei tare vechi, ră­mas numai în Hoteni, când era sărbătorit cel mai harnic om din sat, care-o ieșit primul la arat. Cei care par­tici­pau la ritual erau îmbrăcați în straie de săr­bătoare și duceau în brațe bucăți din plug, numite tânjale. Alesul din anul acela era dus la râu și udat cu apă, iar oamenii spuneau niște rugăciuni pentru aducerea de roade bogate. Apoi sărbătoritul îi invita acasă la el pe săteni, și-i ospăta. Dar dacă alesul nu voia să fie sărbătorit, i se lua plugul, care era tras prin pietre, pe drumuri, ca să i-l strice. Și-atunci omul, decât să-i strice plugul, mai bine dădea petrecerea. Când pica 23 aprilie în Postul Mare, se făcea tânjaua a doua zi de Paști. După ce-or venit comuniștii, s-o mutat data tânjelii prin Mai, ei, și era de-acum primă­vară, veneau și oficialități, se punea o scenă în capătul satului unde veneau formații și începea petrecerea. Care era cam oficială. Se denaturase, desigur, obiceiul nostru. Nici anul trecut și nici anul ăsta nu s-o ținut în Hoteni tânjaua, tot de la pandemie, că n-o fost voie să se adune multă lume, altfel venea tot satul, 100 și ceva de fumuri, câte mai suntem…

„Tinerețe, fruct oprit/ Spune-mi, cum te-ai veștejit?”

– Luna mai e și luna poveștilor de iubire. Ini­ma ta după ce mai tânjește? Tot de Anuța te lea­gă dorul?

– Ha, ha, ha… Amu, la vârsta asta a mea, ce dor să mai fie? Este, însă, respect. Sunt de 35 de ani cu Anuța. Ăsta ni-i cursul vieții: ne înțelegem bine, ne respectăm, ne bucurăm să fim amândoi laolaltă și sănătoși. Inima mea își aduce aminte de pe vremuri cum o fo’ și tânjește că s-o trecut viața prea iute. „Tinerețe, fruct oprit/ Spune-mi, cum te-ai veștejit?/ Te-am purtat cu mine-n pat/ C-am gândit că ți-a fi drag/ Te-am culcat în pat cu mine/ C-am gândit că ți-a hi bine”. Da’ s-o dus…

– Dragul nostru Popicu, de care ne leagă atâtea sărbători petrecute împreună, ce-ți dorești cel mai mult și mai mult de la viață în anul ăsta atât de greu?

– Da’ ce poate să-și dorească un om de la viață? În primul rând, sănătate și sănătate la lume, că dacă la lume a hi bine, atunci oi hi și eu. Un om nu se poate bucura sângur să-i hie bine. Dacă la lume îi e bine, ți-e bine și ție. Dacă la lume-i rău, nu-ți poate hi bine, nu poți mânca sângur, dacă ceilalți de lângă tine n-au. Trebuie să ne bucurăm împreună. Așa or fost învățați maramureșenii. Dacă are omu’de făcut ceva, nu trebe să-l chemi, că zice sângur: „Mă duc s-ajut pe omu’ cela că are nevoie!” Așa s-au născut și petrecerile, pe vre­muri. De la o mână de ajutor, de la clacă. Clăcile erau dese, erau multe: clacă de coasă, clacă de făcut fân, clacă de sapă. Acu’ nu se mai pune-n pământ nimica. Nu mai pun oamenii mălai, ca pe vremuri, domnucă. Pun un pchic, pentru casă. Acum e plin satul de tractoare, de semănătoare, de utilaje moderne. Dispar și clăile de pe câmp, vara, acu’ se fac baloți…

Dar eu sunt optimist! Noi, maramureșenii, ne ru­găm la Dumnezeu tot timpul și așteptăm cu răb­dare să treacă și pandemia asta. Doresc să fac la toți cititorii revistei „Formula AS” urarea să se bucure de viață, să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, da’ să se și roage lui Dumnezeu să ne treacă bine peste greutăți. Să fie optimiști și rugători lui Dumnezeu și să creadă că Dumnezeu ne va fi alături și ne va feri de toate relele care există pe lume. Maramureșenii-s oameni credin­cioși, ei suferă foarte mult dacă le o­prești credința. Trecem cu bine, veți ve­dea! Doamne ajută!

Foto: ALIN POP (1), IULIAN IGNAT (1)