Poate celor trecuți de 30 de ani li se va părea cunoscut numele acesta, cu sonorități mai degrabă grecești. În copilăria mea, el aparținea unui personaj de desene animate. Era un puiuț negricios, purtând totdeauna cu el jumătate din găoacea oului ce-l găzduise. Ei bine, numele lui l-am împrumutat pentru a-i conferi o oarecare identitate unui pui gălbior și pufos de găină, peste care am dat, întâmplător, în zona unei piețe din orașul meu.
Eram căsătorită de câteva luni, dar soțul meu era plecat într-o delegație la București pentru o săptămână și mă simțeam singură, așa că am hotărât să dau o fugă până la părinții mei. Mă strecor, grăbită, prin furnicarul aferent pieței, când, de nicăieri ivit, un ghemuleț auriu pe două piciorușe firave, piuind dezorientat, încerca să facă slalom printre toate acele membre inferioare omenești, ce se îndreptau, zorite de treburi, în felurite direcții. Pentru o clipă, m-am temut că va fi strivit, din nebăgare de seamă, de cineva; gândul mă-nfioară și mă strădui să-l culeg cât mai repede de pe trotuar. Ceea ce și reușesc, după care dau roată cu privirea în căutarea vreunui paner din care să fi dezertat „exploratorul”: nici o urmă a unor eventuali confrați de-ai lui. Ciulesc urechea, doar-doar mă va ajuta auzul să depistez locul din care evadase, însă zgomotele pieței sunt prea puternice, nu aud alte piuituri prin apropiere. Cum să-l abandonez în acea lume ostilă pentru el, în care ar fi putut ușor deveni gustarea vreunui patruped înfometat? Îl adăpostesc în căușul palmei, ajung la ai mei și le arăt vietatea speriată. Primesc sfaturi privind alimentația lui și scurtez din timpul alocat vizitei, cu gândul să ajung mai iute acasă și să-i înjgheb un culcuș călduț. Fac rost din piață de niște cereale pisate și urc în tramvai. Cele câteva stații mi s-au părut interminabile, deoarece piuitul lui Calimero atrăgea atenția și priviri intrigate se îndreptau spre mine.
Pe scurt, în acea săptămână, am avut un încântător tovarăș de odaie. Dimineața îi pregăteam gălbenuș de ou fiert și ceai de mușețel, luam împreună micul dejun și fugeam la serviciu. La ora patru mă-ntorceam grabnic acasă, strigându-l din hol. Îmi răspundea cu ciripeli vesele, iar după câteva zile, când puful aripioarelor s-a transformat în pene micuțe, escalada cutia de domiciliu și-mi alerga în întâmpinare. În serile lungi, dezlegam cuvinte încrucișate, iar el se cuibărea pe umărul meu, sub plete, imaginându-și probabil că se află sub aripa ocrotitoare a găinii lângă care ar fi trebuit să „copilărească”.
Zilele capricioase ale primăverii, cu ploi și vânt, nu ne permiteau să ieșim pe afară, dar s-au nimerit vreo două zile însorite, când Calimero a putut cutreiera prin grădinița din fața blocului, făcând deliciul puștanilor din vecini. Toate treburile casei le făceam cu el alături, mă urmărea pretutindeni. Această plăcută complicitate a luat sfârșit odată cu întoarcerea acasă a soțului meu, căruia de fapt îi plac toate animalele, dar nu se împăca deloc cu faptul că puiul, nefiind pisică învățată la tăviță, lăsa câte un mic găinaț, te miri pe unde. Așa că am hotărât de comun acord, să-l dăm în plasament unei mătuși care locuiește în oraș, dar posedă o curte în care micul Calimero s-ar fi simțit mult mai în largul lui. Cu părere de rău și lacrimi în ochi mi-am luat rămas bun de la bulgărașul galben ce-mi fusese alături pentru o frântură de viață. După o vreme, l-am vizitat: se făcuse o mândrețe de cocoșel alb, adorat de-o întreagă ceată de galinacee.
LILIANA STREANGA – Timișoara
(Antologia „Formula AS”)
