Calimero

Poate celor trecuți de 30 de ani li se va părea cu­­noscut numele acesta, cu sonorități mai de­grabă gre­cești. În copilăria mea, el aparținea unui per­­so­naj de desene animate. Era un puiuț negricios, pur­­tând totdeauna cu el jumătate din găoacea oului ce-l găzduise. Ei bine, numele lui l-am îm­pru­mutat pen­tru a-i conferi o oarecare iden­titate unui pui găl­bior și pufos de găină, pes­te care am dat, în­tâm­plă­tor, în zona unei pie­țe din orașul meu.

Eram căsătorită de câteva luni, dar soțul meu era plecat într-o delegație la București pen­tru o săp­tă­mână și mă simțeam singură, așa că am hotărât să dau o fugă până la pă­rin­ții mei. Mă strecor, gră­bită, prin furnicarul afe­rent pieței, când, de nicăieri ivit, un ghe­muleț auriu pe două piciorușe firave, pi­uind dezorientat, încerca să facă slalom printre toa­te acele mem­bre inferioare omenești, ce se în­dreptau, zorite de treburi, în felurite direcții. Pentru o clipă, m-am temut că va fi strivit, din ne­băgare de seamă, de cineva; gândul mă-nfi­oară și mă stră­dui să-l culeg cât mai repede de pe trotuar. Ceea ce și reușesc, după care dau roată cu pri­virea în căutarea vreunui pa­ner din care să fi de­zertat „exploratorul”: nici o urmă a unor even­tuali confrați de-ai lui. Ciu­­lesc urechea, doar-doar mă va ajuta auzul să de­­pis­tez locul din care evadase, însă zgo­mo­tele pieței sunt prea puternice, nu aud alte piu­ituri prin apro­piere. Cum să-l abandonez în acea lume ostilă pen­tru el, în care ar fi putut ușor deveni gus­tarea vre­unui patruped înfo­me­tat? Îl adăpostesc în căușul pal­­mei, ajung la ai mei și le arăt vietatea speriată. Pri­­mesc sfaturi privind alimentația lui și scurtez din timpul alocat vizitei, cu gândul să ajung mai iu­te acasă și să-i înjgheb un culcuș călduț. Fac rost din piață de niște ce­re­ale pisate și urc în tram­­vai. Cele câ­teva stații mi s-au părut in­ter­­minabile, deoa­re­ce piu­itul lui Cali­me­ro atrăgea aten­ția și priviri in­­tri­ga­te se în­drep­tau spre mi­ne.

Pe scurt, în acea săptămână, am avut un în­­cân­tător tovarăș de odaie. Dimineața îi pre­găteam găl­be­nuș de ou fiert și ceai de mușe­țel, luam împreună mi­cul dejun și fu­geam la ser­viciu. La ora patru mă-ntor­ceam grabnic aca­să, strigându-l din hol. Îmi răs­pundea cu ci­ripeli vesele, iar după câteva zile, când pu­ful aripioarelor s-a transformat în pene mi­cu­țe, escalada cutia de do­miciliu și-mi alerga în în­tâm­pinare. În serile lungi, dezlegam cu­vinte în­cru­ci­șate, iar el se cui­bă­rea pe umărul meu, sub plete, ima­ginându-și pro­ba­bil că se află sub aripa ocro­ti­toa­re a găinii lângă care ar fi trebuit să „copilăreas­că”.

Zilele capricioase ale primăverii, cu ploi și vânt, nu ne permiteau să ieșim pe afară, dar s-au nimerit vreo două zile însorite, când Ca­li­mero a putut cu­tre­iera prin grădinița din fața blocului, făcând deliciul puștanilor din vecini. Toate treburile casei le fă­ceam cu el alături, mă urmărea pretutindeni. Aceas­­tă plăcută com­plicitate a luat sfârșit odată cu în­toarcerea acasă a soțului meu, căruia de fapt îi plac toa­te animalele, dar nu se împăca deloc cu fap­tul că puiul, nefiind pisică învățată la tăviță, lăsa câ­te un mic găinaț, te miri pe unde. Așa că am ho­tărât de comun acord, să-l dăm în pla­sament unei mă­tuși care locuiește în oraș, dar posedă o curte în care micul Calimero s-ar fi simțit mult mai în largul lui. Cu părere de rău și lacrimi în ochi mi-am luat ră­mas bun de la bulgărașul galben ce-mi fusese ală­turi pentru o frântură de viață. După o vreme, l-am vi­zitat: se făcuse o mândrețe de cocoșel alb, adorat de-o întreagă ceată de galinacee.

LILIANA STREANGA – Timișoara

(Antologia „Formula AS”)