CIPRIAN RUS (reporter special Formula AS): „Abia aștept să inspir adânc, să-mi umplu de entuziasm inima”

Pe teren, cu bucurie

– Ciprian, faci parte din grupul de reporteri speciali ai „Formulei AS” şi eşti mai mult pe teren decât acasă. Care este starea de spirit a oamenilor pe care îi întâlneşti? Sunt pesimişti sau mai de­grabă opti­mişti în legătură cu viitorul lor?

– Prin natura „pasiunii” noastre – căci jurna­lismul de teren, marca „Formula AS”, nu poate fi numit profesie – întâlnim prin țară tot felul de oa­meni: de la țărani din vârf de deal, la intelectuali din orășele de provincie, profesioniști din adminis­trație sau din cultură, oameni de afaceri, spor­tivi de top sau academi­cieni. După mai bine de un deceniu de de­pla­sări prin țară, îmi place să cred că oamenii pe care îi întâl­nim în documentări sunt întoc­mai după sufletul revistei. Poa­te că oamenii sunt și după cum cauți să-i descoperi, iar faptul că noi mergem mereu pe teren cu bu­curie, încăpățânați în cău­tarea de frumos, ne scoate în cale oameni calzi, săritori și des­chiși, care ne încarcă cu ener­gie. Peste tot pe unde merg, văd oameni bine așezați în realitate, care știu să lupte și să muncească, oa­meni care nu așteaptă să le pice nimic de-a gata, oameni pe care nici neca­zurile dar nici bucuriile nu îi smintesc din credința lor. Oameni stăpâni pe dru­mul și pe viitorul lor, așa îi simt eu. E o mare bucu­rie să-i găsești peste tot în țară și să ai mai apoi pri­vilegiul, prin reportajele tale, de a le trans­mite optimismul și către cititori. Nu mai făcusem teren decât rareori, în cei 7 ani de dinainte să vin la „For­mula AS”: condu­ceam proiecte de presă, făceam mai mult muncă de birou. Îmi era poftă să scriu, iar farmecul vieții de teren de la „Formula AS” m-a cucerit imediat. „Formula AS” e mai mult decât o școală de presă, e o școală de optimism, la care „buchisim” cu toții, per­sonaje, reporteri sau cititori.

Minunata promisiune a libertății

– Dar starea ta de spirit care este, în ce raporturi te afli cu pandemia?

– A venit primăvara, veștile de pe frontul pande­mic sunt mai bune, am avut o primă deplasare „ca pe vremuri”, cu revista, în Vâl­cea, și pregătim cu nerăbdare o alta, în Nord, așa că starea de spirit nu poate fi decât una minunată. Evenimentele culturale și sportive cu public încep, timid, să își reintre în drepturi, îmi e dor de un festival de mu­zică ori de film, în aer liber, îmi e dor de-o piesă de teatru. Dacă înainte de pandemie visam să prind câteva zile la Olimpiada de la Tokyo, ca reporter, acum m-aș duce să trăiesc, pe viu, și un meci de Di­vi­zia C! Se simte în aer promisiunea libertății, și abia aștept să inspir adânc, să-mi umplu de entu­ziasm plă­mâ­nii și, mai ales, inima.

Clujul, marea iubire

– Eşti absolvent de Jur­na­lism la Cluj, ai fost conducător de ziar şi ai predat la Uni­versitatea „Babeș-Bolyai”. Nu te trage inima înapoi?

– N-am plecat din Cluj cu inima ușoară. Mă gândesc, chiar, dacă am plecat, de fapt, cu totul… Lăsam în urmă câțiva ani foarte intenși, cu mari satis­facții profesionale, dar și cu muncă și sacrificii pe măsură, lăsam în urmă o echipă extraordinară, con­struită, a­proa­pe de la zero, cu cei mai buni și mai harnici studenți de la „Atelierul de Presă Scrisă”, pe care îl predam la Univer­si­tate. Conduceam un ziar local respectat și conduceam aso­ciația profe­sioniștilor de presă din oraș. Ce puteam să îmi doresc mai mult?! Dar când am plecat din Gara Cluj-Napoca spre București, la 30 de ani, am plecat cu sentimentul că urc într-un tren care, altfel, n-ar mai fi venit niciodată. La București mă aștepta pro­vocarea unor proiecte importante, girate de cel mai mare trust de presă din țară, la acel moment, trustul Ringier. Până la urmă, drumul n-a fost cel al mana­gementului de presă. Chemarea fusese, de fapt, revenirea la scris, pe care mi-o reprimasem ani de zile, și pe care mi-am împlinit-o ajungând, cu un mic ocol, la „Formula AS”. Da, inima mă trage spre Cluj. Dar cred că distanța asta ne-a prins tare bine, pentru că iubesc Clujul parcă mai mult pe an ce trece. E ca într-o relație în care, în locul rutinei se­ria­lelor văzute pe sofa (iar din păcate, starea presei din Cluj e, în ultimii ani, o invitație la uzură), te întâlnești, da, ceva mai rar, dar întotdeauna în Cen­tru, întotdeauna la un restaurant bun și întot­deauna la o șampanie rece.

– Cum explici succesul extraordinar al Clu­jului, care a devenit un adevărat model de ţară?

– Succesul Clujului e un succes de comunitate. Emil Boc este un primar excelent, unul dintre cei mai buni administratori din România de azi, mai ales după experiența ca premier din anii crizei. Dar parte din succesul Clujului ține de faptul că, spre deosebire de alte orașe, a rămas mereu deschis co­mu­nității sale. O comunitate puternică, forjată în lupta pentru Roșia Montană – care, să nu uităm, a în­ceput de la Cluj! –, o comunitate cu voci puter­nice din lumea culturală, din zona universitară și cea de afaceri, voci care au reușit să formeze un cor. Din pluralismul ideilor s-a născut Clujul de azi. Orașul are deja câteva direcții clare de dezvoltare: are industria efervescentă a festi­valurilor, cu TIFF, „Untold”, „Electric Castel”, „Jazz in the Park” sau „Lights On Festival”, are direcția universitară, cu universități de top în România și în Estul Europei, și are direcția IT-ului, unde excelează. „La Cluj se poate” e chiar deviza unor oameni cu spirit între­prizător care, în plină pandemie, au căutat tot tim­pul să ajute, să găsească idei, să facă un pas înainte. În energia asta văd farmecul Clujului.

„Să călătorim și să fim drăgăstoși”

– A venit luna Mai, luna renașterii și a luminii depline. În ce zone se îndreaptă speranţele tale?

– Speranțele și visurile mele se îndreaptă către lumea largă. Către țărmurile Angliei, unde ne aș­teaptă personaje și povești la care visăm de câțiva ani deja, la „Formula AS”. Sau spre Portu­ga­lia, unde avem atâtea mistere de dezlegat. Că­tre Bul­garia sau spre Grecia, spre Norvegia, care a rămas încă „nebătută” de bocancii re­por­terilor „Formulei AS”. Către o vacanță în Bar­celona mea dragă, să-l mai văd o dată pe Leo Messi jucând un meci pe „Camp Nou”. Aștept, dacă nu vechea „norma­litate”, măcar un res­piro sănătos, cât să nu uităm să fim drăgăstoși unii cu alții, cât să ne putem vedea fără emoții, cât să ne putem vedea de „direcțiile” și de dru­murile noastre. E plină agenda de teme și de idei scornite în lungile seri de discuții, în tim­pul deplasărilor prin țară ale „Formulei AS”!