– Când animalele se roagă lui Dumnezeu –
Paștele vacilor

Așezată pe laița dintre prunii înfloriți, în cămașa ei albă și înaripată, nana Anuca seamănă cu o zeitate a locului, pusă de pază la minunile anotimpului. Ochii ei blânzi, în care s-a scurs tot albastrul din cer, alunecă peste curtea plină de soare, peste casa veche, de lemn, peste grajdul cu vite și peste mieluții ce dorm în iarba scânteietoare și crudă, la picioarele ei. O imagine desprinsă, parcă, din altă lume, prin pacea și armonia ei.
– Nană Anuca, am auzit că știi să vorbești, ca sfinții, cu pomii și animalele. Este adevărat? Se mai întâmplă asemenea minuni pe pământ?
– O, Doamne, d’apoi atâta iubesc moroșenii pădurea și grădinuța de pângă casă, că o intrat în povești. Da’ cel mai mult își iubesc animalele. Și când merg în armată, se zice că feciorii le scriu la fete așa:
„Cu cuvântul ce dintâie,
Îți trimit dragoste și bucurie,
Ce fac marhăle (animalele) și tu, Mărie?”,
adică el se interesează mai întâi de vacile din grajd și apoi de draga lui.
Există multe obiceiuri, multe sărbători în care omul se gândește la animale. La noi în sat se țâne și „Paștele marhălor”, în vinerea de după Paștele nostru, al oamenilor, adică de Izvorul Tămăduirii. Atunci fiecare gospodar pregătește coșul pentru sfințit, în care pune un colac special făcut pentru marhă (făcut deodată cu colacul pentru oameni), o lumânare, tărâță, sare, fărină, mălai, buruieni de leac, rostopască, mentă și sunătoare sau pojarnică. Se pune în coș câte puțin din tot ceea ce mănâncă animalele. Cu coșul te duci la biserică și toate coșurile încărcate cu ce ți-am spus se așază roată înaintea bisericii și, după slujbă, popa vine și le sfințește cu struțul de busuioc, muiat în agheasmă. Când vine popa, se aprinde lumânarea de lângă colac și el trece pe la fiecare coș. E ca și cum sfințește pentru Paștele oamenilor.
După ce popa a sfințit coșul, îl duci acasă, te bagi în grajd și faci semnul crucii peste marhă. A doua zi, pe inima goală, adică înainte să le dai de mâncare, le pui înainte din mâncarea sfințită din coș, adică tărâțe, fân, iarbă sau ce mănâncă ele. Numai așa le ferești și pe ele de boli și de rău, le sfințești și le curățești ca să se bucure de sărbătoare.
Buruienile, pomii, iarba, gonjile, gândacii, animalele mari, toate-s de Dumnezeu făcute și-s egale înaintea lui cu omu’. Iară omu’, dacă se crede mai deștept și cu mai multă minte, trebuie să le îngrijească și să le țâie ca și cum ar fi părintele lor. Să le iubească la fel. Că toate-l ajută să mănânce, să lucre și să trăiască. Are fiecare rostul lui: și vacile, și bivolițele, și calul – care-i cela mai cuminte dintre toate, că nu te-a călca niciodată dacă-i cădea în fața lui, și câinele – care-i mai apropiat de om, toate, toate. La noi în sat nu este casă fără câine, la tătă casa-i câte un câine, cel puțin.
„Nu-i slobod să omori câinele”
Am avut demult tare un câine bun și într-o zi ne-am dus să lucrăm la fân, departe de casă, că am avut peminte (pământ) și mai la margine de sat. L-am luat și pe Tambor cu noi, așa-l chema pe câine. Era într-o sâmbătă și, sara, tata a ascuns sărsamele (uneltele) într-un tufiș, ca să nu le cărăm până acasă, că nu gătasem lucru’ și luni trebuia să fim înapoi. Am ajuns acasă când era deja întuneric, am mâncat și mama a vrut să-l hrănească și pe Tambor, dar el nu era nicărilea. L-am strigat, am umblat după el pe drum, da’ tot nu l-am găsit. Am fost tare năcăjiți că nu l-am găsit. Nu a venit acasă nici duminică, da’ luni, când ne-am dus la fân, l-am văzut pe Tambor stând lângă huciul unde erau ascunse sărsamele de tata. El le-a păzit, săracul, a știut că-s ale noastre și nu s-a mișcat de lângă ele, a stat acolo două nopți ca să nu ni le ia nimeni. Tare mult am plâns toți când a murit lovit de-un motor.
La noi se zâce că nu-i slobod să omori câinele, că-ți moare cineva din casă. Feri, Doamne, să dai cu toporu-n cap la câine ori să-l spânzuri, chiar de-o făcut rău, îl iei și-l duci pe păduri și a avea Dumnezău grijă de el…
– Nană Anuca, oare animalele vorbesc între ele? Zice lumea că dumneata le-nțelegi.
– Vezi, dumatale, animalele, florile, copacii îs ca și noi, vorbesc între ele, trăiesc, se hodinesc, se bucură, se roagă la Dumnezău. Când se apleacă pomul, el se roagă, peștii în apă se adună în cârd mare și se roagă și ei. Dacă arunci în apă mâncarea de duminică, peștii n-o mănâncă pentru că-i din ziua sfântă, a lui Dumnezău. Vaca și calul, când scurmă pământul, fac cruce pe pământ. Și ele știu că au un tată în cer. Ba chiar și florile! De le-ai vedea cum cată noaptea una la alta, numai mânuri n-au, să se strângă în brațe și să se roage laolaltă lui Dumnezău.
Semne rele
– De unde știți atâtea minuni?
– De la mama și de la buna, lângă care am crescut. Am învățat să cat de animale, de când eram copilă. Mă trimetea mama să dau câte un braț de fân la vacă ori la oi. Fugeam iute și iarna, chiar desculță, prin zăpadă, repede, repede și, după ce le hrăneam, fuga înapoi în casă. Cum să nu mă doară acuma picioarele? Da’ ce știam eu atunci? Aveam mintea tânărucă. Da’ pruncii, la noi, de mici se-nvață cu marhăle. Orice prunc știe să le adape, să le hrănească, să vadă de-i ceva neînregulă. Că-s multe semne pe care le poți înțălege dacă te uiți bine la animale. După cum stau ori după cum să uită la tine, știi de-s bolnave ori sănătoase. Mai sunt și altele, pe care animalele le plăzuiesc (prevestesc): nu-i bine când se lungește mâța pe jos, când se-ntinde așa, prin casă; îi rău când urlă câinele ori când găina cântă cocoșește; moartea îi anunțată de-o pasăre care cântă tare hâd (urât). De-o auzi, apoi îi musai să moară cineva pe care-l cunoști.
– Animalele prevestesc numai lucruri rele?
– Nu – feri, Doamne! – ia, țarca-i cu hirul cel bun, când îți zine (vine) pe gard. Trebuie să dai un mniez de pâne și să-i zici:
„Io-ți dau pâne/ Tu-mi aduci vorbe bune.
De-i bine, dă-mi la mine,
De-i de rău, dă-i la birău (primar)!”.
Crucea cu lapte
– Ce animale ați avut în gospodărie până acum?
– Vaci, oi, boi… Capre nu am țânut, că rod pomii și se zice că-s ale necuratului. Porci – care-s buni că „se culcă cu un ban și se scoală cu doi”, adică, de-l îngrijești, de-l scarpini, de-l mângâi, crește bine și iute. Găini și mâță. Despre mâțucă se zice că-i mănușa lui Dumnezeu și nu-i voie omorâtă niciodată.
– Ce fac țăranii, când li se îmbolnăvesc animalele?
– Nu-ți trebuie bai mai mare decât să-ți fie animalele bolnave! Facem ce putem: le țăsălăm, le dăm mâncare bună, ceaiuri de buruieni de leac, le descântăm, țânem anume sărbători și posturi pentru ele și avem câteva obiceiuri bune, pe care le-am învățat de la mama. După ce mulgeam vaca, luam cu degetul spumă din lapte și făceam semnul crucii pe șoldul vacii, ca să am spor și altădată. Sunt și rugăciuni. Eu știu una faină de la o mătușă de-a mea, Maria Sacalâș din Tăuți:
„Doamne Iisuse Hristoase,
Mulțumescu-ți de darul pe care mi l-ai dat.
Doamne, binecuvântează văcuțele și le apără, Doamne,
de orice boală și de orice primejdie!
Ferește-le, Doamne, de ochiul dușmanului
Și de mâna tâlhariului!”.
Și-apoi, după ce terminam să le hrănesc sara, făceam semnul crucii în aer, le binecuvântam și le puneam sub paza îngerilor. Io mi-am botezat cu nume toate animalele din curte. Erau ca și pruncii și mi-s dragi și acuma, chiar de-s mai bătrână.
Am văzut că prin alte părți le omoară, da’i mare păcat! Dumnezeu îi în toate. În om, încă din mitrașul (pântecul) mamei sale, și-n animale, chiar și de-s cât un grăunte de mac ori cât un sâmbure de măr, este sufletul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu lasă pe lume nimica să fie spre batjocură. Îi mare păcat să chinuiești animalele, pe acelea care au mai mică putere decât tine. Omul nu poate da viață nici într-un fir de iarbă uscată, d’apoi într-un animal!?