Nana Anuca și marhăle

– Când animalele se roagă lui Dumnezeu –

Paștele vacilor

Așezată pe laița dintre prunii înfloriți, în că­ma­șa ei albă și înaripată, nana Anuca sea­mănă cu o zeitate a locului, pusă de pază la minunile ano­timpului. Ochii ei blânzi, în care s-a scurs tot albastrul din cer, alunecă peste curtea plină de soa­re, peste casa veche, de lemn, peste grajdul cu vite și peste mieluții ce dorm în iarba scânteietoare și crudă, la pi­cioa­rele ei. O imagine des­prin­să, parcă, din altă lume, prin pacea și armonia ei.

– Nană Anuca, am auzit că știi să vorbești, ca sfin­ții, cu pomii și animalele. Este adevărat? Se mai în­tâmplă ase­menea minuni pe pă­mânt?

– O, Doamne, d’apoi atâta iubesc mo­roșenii pădurea și grădinuța de pângă casă, că o intrat în povești. Da’ cel mai mult își iubesc animalele. Și când merg în ar­mată, se zice că feciorii le scriu la fete așa:

„Cu cuvântul ce dintâie,

Îți trimit dragoste și bucurie,

Ce fac marhăle (animalele) și tu, Mă­rie?”,

adică el se interesează mai întâi de va­cile din grajd și apoi de draga lui.

Există multe obiceiuri, multe sărbă­tori în care omul se gândește la animale. La noi în sat se țâne și „Paștele mar­hă­lor”, în vinerea de după Paștele nos­tru, al oame­ni­lor, adică de Izvorul Tămădui­rii. Atunci fiecare gospo­dar pregătește co­șul pen­tru sfințit, în care pune un co­lac spe­cial făcut pen­tru marhă (făcut deo­­dată cu colacul pentru oa­meni), o lu­mâ­nare, tă­râță, sare, fărină, mălai, bu­ru­ieni de leac, rostopască, mentă și su­nătoare sau pojarnică. Se pune în coș câte puțin din tot ceea ce mănâncă ani­ma­lele. Cu coșul te duci la bise­rică și toate coșurile în­căr­cate cu ce ți-am spus se așază roată înain­tea bisericii și, după slujbă, popa vine și le sfințește cu struțul de bu­suioc, muiat în agheasmă. Când vine popa, se aprinde lumânarea de lân­gă colac și el trece pe la fie­care coș. E ca și cum sfin­țește pentru Paștele oamenilor.

După ce popa a sfințit coșul, îl duci acasă, te bagi în grajd și faci semnul crucii peste marhă. A doua zi, pe ini­ma goală, adică înainte să le dai de mâncare, le pui înainte din mâncarea sfințită din coș, adică tărâțe, fân, iarbă sau ce mănâncă ele. Numai așa le ferești și pe ele de boli și de rău, le sfințești și le curățești ca să se bu­cure de sărbătoare.

Buruienile, pomii, iarba, gonjile, gândacii, anima­lele mari, toate-s de Dumnezeu făcute și-s egale înain­tea lui cu omu’. Iară omu’, dacă se crede mai deștept și cu mai multă minte, trebuie să le îngrijească și să le țâie ca și cum ar fi părintele lor. Să le iubească la fel. Că toate-l ajută să mănânce, să lucre și să trăiască. Are fiecare rostul lui: și vacile, și bivolițele, și calul – care-i cela mai cuminte dintre toate, că nu te-a călca niciodată dacă-i cădea în fața lui, și câinele – care-i mai apropiat de om, toate, toate. La noi în sat nu este casă fără câine, la tătă casa-i câte un câine, cel puțin.

„Nu-i slobod să omori câinele”

Am avut demult tare un câine bun și într-o zi ne-am dus să lucrăm la fân, departe de casă, că am avut peminte (pământ) și mai la margine de sat. L-am luat și pe Tambor cu noi, așa-l chema pe câine. Era într-o sâmbătă și, sara, tata a ascuns sărsamele (unel­tele) într-un tufiș, ca să nu le cărăm până acasă, că nu gă­tasem lucru’ și luni trebuia să fim înapoi. Am ajuns aca­să când era deja întuneric, am mâncat și mama a vrut să-l hră­nească și pe Tambor, dar el nu era nicărilea. L-am stri­gat, am umblat după el pe drum, da’ tot nu l-am găsit. Am fost tare năcăjiți că nu l-am găsit. Nu a venit acasă nici duminică, da’ luni, când ne-am dus la fân, l-am văzut pe Tambor stând lângă huciul unde erau ascunse sărsamele de tata. El le-a păzit, săracul, a știut că-s ale noastre și nu s-a mișcat de lângă ele, a stat acolo două nopți ca să nu ni le ia nimeni. Tare mult am plâns toți când a murit lovit de-un motor.

La noi se zâce că nu-i slobod să omori câi­­nele, că-ți moa­re ci­ne­va din casă. Feri, Doamne, să dai cu to­poru-n cap la câine ori să-l spânzuri, chiar de-o făcut rău, îl iei și-l duci pe păduri și a avea Dumnezău grijă de el…

– Nană Anuca, oare animalele vorbesc între ele? Zice lumea că dumneata le-nțelegi.

– Vezi, dumatale, animalele, florile, copacii îs ca și noi, vorbesc între ele, trăiesc, se ho­di­nesc, se bucură, se roagă la Dumnezău. Când se apleacă pomul, el se roagă, peștii în apă se adună în cârd mare și se roagă și ei. Dacă arunci în apă mâncarea de duminică, peștii n-o mănâncă pentru că-i din ziua sfântă, a lui Dumnezău. Vaca și calul, când scurmă pământul, fac cruce pe pă­mânt. Și ele știu că au un tată în cer. Ba chiar și florile! De le-ai vedea cum cată noaptea una la alta, numai mânuri n-au, să se strângă în brațe și să se roage laolal­tă lui Dumnezău.

Semne rele

– De unde știți atâtea minuni?

– De la mama și de la buna, lângă care am crescut. Am învățat să cat de animale, de când eram copilă. Mă trimetea mama să dau câte un braț de fân la vacă ori la oi. Fugeam iute și iarna, chiar desculță, prin zăpadă, repede, repede și, după ce le hrăneam, fuga înapoi în casă. Cum să nu mă doară acuma picioarele? Da’ ce știam eu atunci? Aveam mintea tânărucă. Da’ pruncii, la noi, de mici se-nvață cu marhăle. Orice prunc știe să le adape, să le hrănească, să vadă de-i ceva neînregulă. Că-s multe semne pe care le poți înțălege dacă te uiți bine la animale. După cum stau ori după cum să uită la tine, știi de-s bol­nave ori sănătoase. Mai sunt și altele, pe care animalele le plăzu­iesc (prevestesc): nu-i bine când se lungește mâța pe jos, când se-ntin­de așa, prin casă; îi rău când urlă câinele ori când găi­na cântă cocoșește; moartea îi anunțată de-o pasăre care cântă tare hâd (urât). De-o auzi, apoi îi musai să moară cineva pe care-l cunoști.

– Animalele prevestesc numai lucruri rele?

– Nu – feri, Doamne! – ia, țarca-i cu hirul cel bun, când îți zine (vine) pe gard. Trebuie să dai un mniez de pâne și să-i zici:

„Io-ți dau pâne/ Tu-mi aduci vorbe bune.

De-i bine, dă-mi la mine,

De-i de rău, dă-i la birău (primar)!”.

Crucea cu lapte

– Ce animale ați avut în gospodărie până acum?

– Vaci, oi, boi… Capre nu am țânut, că rod pomii și se zice că-s ale necuratului. Porci – care-s buni că „se culcă cu un ban și se scoală cu doi”, adică, de-l îngri­jești, de-l scarpini, de-l mângâi, crește bine și iute. Găini și mâță. Despre mâțucă se zice că-i mănușa lui Dumnezeu și nu-i voie omorâtă niciodată.

– Ce fac țăranii, când li se îmbolnăvesc ani­malele?

– Nu-ți trebuie bai mai mare decât să-ți fie ani­ma­lele bolnave! Facem ce putem: le țăsălăm, le dăm mân­care bună, ceaiuri de buruieni de leac, le descântăm, țânem anume sărbători și posturi pentru ele și avem câteva obiceiuri bune, pe care le-am învățat de la ma­ma. După ce mulgeam vaca, luam cu degetul spumă din lapte și făceam semnul crucii pe șoldul vacii, ca să am spor și altădată. Sunt și rugăciuni. Eu știu una faină de la o mătușă de-a mea, Maria Sacalâș din Tăuți:

„Doamne Iisuse Hristoase,

Mulțumescu-ți de darul pe care mi l-ai dat.

Doamne, binecuvântează văcuțele și le apără, Doamne,

de orice boală și de orice primejdie!

Ferește-le, Doamne, de ochiul dușmanului

Și de mâna tâlhariului!”.

Și-apoi, după ce terminam să le hrănesc sara, făceam semnul crucii în aer, le binecu­vântam și le puneam sub paza îngerilor. Io mi-am botezat cu nume toate ani­malele din curte. Erau ca și prun­cii și mi-s dragi și acuma, chiar de-s mai bătrână.

Am văzut că prin alte părți le omoară, da’i mare păcat! Dum­ne­zeu îi în toate. În om, încă din mitrașul (pântecul) mamei sale, și-n ani­male, chiar și de-s cât un grăun­te de mac ori cât un sâm­bure de măr, este sufletul lui Dum­nezeu și Dumnezeu nu lasă pe lume nimica să fie spre bat­jocură. Îi mare păcat să chi­nuiești anima­lele, pe acelea care au mai mică putere decât tine. Omul nu poate da viață nici într-un fir de iarbă uscată, d’apoi într-un animal!?