Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Wilma

Foto: Shutterstock

Am văzut-o într-o dimineață de Paști, legată cu fundă roșie la gât. A fost cel mai frumos cadou pe care l-aș fi putut primi în dimineața aceea de primăvară. A coborât singură din portbagajul mașinii cu care a fost adusă și din momentul în care a pășit pe iarbă, a fost clar pentru toată lu­mea că ea avea să devină regina curții. Era mân­dră și părea că nu se teme de nimeni, în­treaga curte era la picioarele ei. Nu părea să fie o capră obișnuită, era semeață și, dacă te uitai mai mult la ea, apleca ușor capul și-ți arăta o mândrețe de coarne încovoiate. Avea doi ani și-l purta în burtă pe primul ei ied. Cei de la care a fost cumpărată, am aflat mai târziu, au dat-o pentru că nu mai aveau cu ce s-o hră­neas­că. I-am zis Wilma, în amintirea unor zile din copilărie, când, dimineața și seara, prin fața porții de la gospodăria bunici­lor care m-au cres­cut trecea o turmă de capre, în fruntea cărora mer­gea țanțos țapul Wilmos, spai­ma tuturor prun­cilor de pe uliță.

N-a fost greu pentru Wilma să se obișnuiască în noua gospodărie, chiar dacă nu i-a fost dat să mai vadă ori să audă și alte capre în jurul ei, căci ea, Wilma mea, era singura capră din satul acela de munte, în care moștenisem și eu o casă de lemn. La puțină vreme după ce și-a luat în stă­pânire teritoriul, Wilma a făcut un ied negru, care numai după câteva zile sărea prin iarbă, de parcă era pe arcuri, în toate direcțiile, behăind subțirel. Wilma a trăit în curtea casei de la țară câțiva ani. Era deja de-a locului, chiar dacă mulți săteni, mai ales dintre cei care aveau câte șapte, opt, zece vaci în grajduri, se uitau la ea c-un fel de batjocoreală, zicându-i „vaca săra­cului”. Nu-i băgam în seamă nici eu, nici ea. Toamna târziu, o duceam pentru iernat la câmpie, într-o turmă mai mare de capre, și primăvara, când o adu­ceam înapoi, era iarăși grasă și frumoasă, cu ochi jucăuși, care se făceau tot mai fumurii, cu cât trecea vremea. În ultimii ani, în fiecare pri­mă­vară, cam în preajma zi­lelor de Paști, Wilma a făcut tot câte doi iezi, pe care-i purta apoi prin toată grădina rozând toți pomii și toate florile. Cam pe la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, pe la vremea cositului, cei care aveau grijă de ea când eram plecată la București, tăiau iezii. Wilma era tare supărată, umbla zile în șir behăind, îi căuta peste tot, nu mânca și se uita la mine amă­râtă și nedumerită, ne­ve­nindu-i parcă să creadă că eu, stăpâna ei, în care avea atâta încredere, eu am putut să-i omor puii. Ca să se în­ve­selească, o luam cu mine pe dealuri. Îi plăcea drumul prin pădure, poate i se părea iarba mai proaspătă și avea și tufișurile de mesteceni, pe care le rodea cu mare poftă. Mă urma vioaie, fără să fie nevoie s-o strig, era în urma mea, ca o umbră. Dacă ne întâlneam cu câinii de la stână, nu se speria, se proptea bine pe picioarele dina­poi și-și apleca amenințător capul, arătându-și coarnele. Au trecut anii. Eu am rămas singură, Wilma a îmbătrânit și ea. Se mișca însă la fel de vioaie dimineața, când, după ce i se dădea dru­mul din grajd, venea și-mi bătea cu coarnele în geamul de la bucătărie, așteptând mâncarea. N-a fost niciodată pretențioasă, mânca orice, dar am văzut, de când a apărut în curtea noastră, că îi plac dulciurile și că era înnebunită după zațul de cafea. Toamna trecută, în ultima ei toamnă, am stat într-o seară amândouă în iarbă, lângă nuc, așteptând să intre soarele după deal. Beam ceai, din când în când, dintr-o cană pe care o așezam în iarbă, lângă mine. De la o vreme, Wilma s-a apropiat și a sorbit din ceaiul meu. Am lăsat-o în pace. Lungită în iarbă lângă mine, sorbea din când în când din cana aburită. Pofticioasă cum era, ar fi putut să o bea dintr-o dată pe toată, era cam lacomă de când îmbătrânise, dar a înțeles, cu mintea ei de capră, să respecte răgazul acela dintre sorbituri, să prelungească liniștea acelui moment de înserare. Iar când ceaiul s-a terminat, s-a sculat și a plecat la fel de mândră și de orgo­lioasă ca întotdeauna, către gardul de lemn pe care se urca să ajungă la salcia cu frunze moi.

Wilma știa că mi-e dragă. Intra în casă și umbla după mine până mă găsea în vreuna din camere. Și când mă găsea, se împingea în mine ca să-i scarpin coama găl­buie. Urca scările, deschidea ușile cu coarnele și nu se sfia, mai ales vara, când era prea cald, să se adăpostească în vreo cameră care i se părea mai răcoroasă. Mă trezeam că iese cine știe de pe unde. O găseam pe masă, în pat, în baie, pe cuptorul din bucătărie, toate i se păreau locuri potrivite. Era și se simțea acasă peste tot. Și o lăsam să fie stăpână în casa aceea care mi se pă­rea, cu cât treceau anii, că e tot mai mare și mai goa­lă. Am împărțit cu ea, oda­tă, și prăjitura cu care l-am așteptat pe un prieten bun, care n-a mai venit… Nepă­sarea cu care a mâncat prăjitura, ca și cum pentru ea ar fi fost de la în­ceput pregătită, m-a vindecat și pe mine de su­părare. Și apoi, într-o zi, cei care aveau grijă de Wilma când eu plecam și-au zis că s-a făcut prea bătrână. La ce să mai țină umbră pământului o capră care nu folosește la nimic? De atunci, graj­dul a rămas gol.

De ce vă povestesc toate astea? Mă gândesc că au trecut sărbătorile, că mi-e dor de blana ei arămie și de diminețile în care în ochii ei fumurii se citea bucuria primăverii. Atât.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian