– La vorbă, prin satele Pomezeului –
Nicolae Trip, 72 de ani, sat Câmpani
„Pentru copiii mei aș vrea o țară în care să fie răsplătită munca muncă”
(Îl văd în grădina casei, plivind buruienile. Îmi cer iertare că-l întrerup, dar, după zâmbetul cu care mă întâmpină, înțeleg că o pauză de vorbă e binevenită oricând.)
„Ce le doresc copiilor mei?! Apăi, știu că pentru mulți e vorbă goală ce spun, dar cuvintele astea sunt importante, mai ales când crezi cu toată nădejdea în ele. Or zice unii că n-am ce zice, dar eu vă spun din tot sufletul: pentru copiii mei, doresc numai și numai sănătate… Întâi ar fi că nu vreau să se îmbolnăvească, că vreau să rămână în putere, să-i țină Dumnezeu departe de necazuri și spitale, că poți să ai toți banii și toată puterea din lume, dar când te chinuie boala, aia nu mai e viață! Așa că să le dea Dumnezeu să fie sănătoși, asta îmi doresc! Dar eu când zic sănătate, mă mai gândesc și la altceva: la sănătatea aia mare, la binele ăla mare pentru toți, binele ăla care e și pe dinăuntru, și pe dinafară! Adică, să mă fac înțeles: le doresc copiilor mei să trăiască într-o țară sănătoasă! Că, nu știu cum să vă zic, dar de prea mulți ani încoace, țara asta se tot chinuie cu boli de tot felul. Mi-ar plăcea să știu că o să avem niște conducători care ne respectă, într-o țară liniștită, fără frică, în care copiii mei să nu fie nevoiți să plece departe, pentru un salariu mai bun. Că uite, eu când vreau să mă văd cu ei, suntem tot pe drumuri, ori vin ei la mine, ori mărg eu la ei. Păi, unde e acasă ăla al nostru? Că pe vremuri, vă spun, era plin satul ăsta de viață, casă lângă casă lângă casă, numai acasă peste tot! Domnule, eu am muncit o viață întreagă cu vârf și îndesat, am lucrat pământul ăsta de mi s-a umplut mâna de bătături până la cot și nu sunt un om bogat, sunt doar un om împăcat că am făcut ce trebuie în viața asta. Îi văd pe alții, la 30 de ani, că întorc banii cu lopata și de muncit sigur n-au muncit cum am muncit eu. Pentru copiii mei aș vrea o țară în care să fie răsplătită munca muncă, nu șmecheria și învârteala. Uitați-vă la orzul ăsta al meu, ce frumos îi! Am găini, am porci, am tot ce-mi trebuie aici, la țară, și nu reușesc să-mi aduc înapoi copiii în sat. Mă bucur că-s sănătoși. În vremile astea, e mai presus decât toate!”.
Petrică Buda, 70 de ani, sat Câmpani
„Să se umple iar satul de viață!”
(Vorbim pe ulița pustie. Îmi spune că așa ceva se întâmplă o dată la 10 ani: să te salute un om venit din altă parte și să te întrebe de sănătate. Mă asigură că n-o să uite momentul ăsta.)
„Trebuie să vă spun ceva înainte de toate: eu am lucrat la Reșița, la furnale. Păi, când ieșeam toți din fabrică, se umplea orașul de noi cum se umple cerul de păsări înainte de ploaie! Om fi fost noi ca furnicile, dar măcar aveam un rost. Eu nu zic că vremurile alea au fost bune, dar de bine, de rău, eram strânși laolaltă, eram împreună, intrasem pe un făgaș. Când plecam la muncă, la 5.30 dimineața, satul ăsta era plin de viață. Nu era casă în Câmpani în care să nu existe măcar un om care să plece la lucru. Și când ne întorceam acasă, seara, oricât de obosiți eram, ne lucram cu dragoste petecul de pământ ce-l aveam. Cu dragoste, înțelegeți?! Că simțeai că te întorci acasă și lucrezi pentru tine, că ai tu și ceilalți din jurul tău pentru ce să trăiești! Păi, când eram eu băietan, în sătul ăsta, mic cum îl vezi, eram 20 de copii la școala primară. 20! Acum sunt 30 de căși pustii și un singur copil. Unde e viața, unde e rostul? Așa că asta e tot ce îmi doresc. Nu pentru copiii mei, ci pentru orice copil care s-a născut la sat: să aibă cheag acasă, să se umple iar satul de viață! Cu Dumnezeu înainte, trebuie să se poată!”.
Ecaterina Benea, 69 de ani, sat Luncasprie
„Nu bani mulți le doresc copiilor mei, dar un loc de muncă bun, în care să muncească cu suflet ușor”
(Ecaterina are un zâmbet care alungă ploaia. Îi spun asta și se rușinează. Îmi spune că ar fi bine să fie cum zic, că de prea multe zile tot plouă și iar plouă.)
„Oi, oi, oi, păcatele mele! N-am eu dorințe d-alea nu știu cum, de oameni cu nasul pe sus, de la oraș. Și să-mi cadă în curte un milion de euro, nu i-aș lua! Că nu sunt obișnuită să cadă banii din cer! Banii, așa cum știu eu pe lumea asta, vin doar dacă ești cinstit și muncești. Nu bani mulți le doresc copiilor mei, dar un loc de muncă bun, în care să muncească cu suflet ușor, împăcați, și din care să și câștige cât să nu-și facă griji pentru ziua de mâine. Și să-i țină Dumnezeu sănătoși, că, fără asta, nu prea poți să răzbești prin viață! Când apuc să-i văd, apăi și sufletul meu e altul. Parcă mă încarc cu putere doar că-i văd aici și-i aud cum se bucură. Mă trag așa, într-un colțișor, și mă tot uuuit la ei, până îmi crește sufletul de bucurie! Că tare mi se ofilește când îi știu departe și n-am vești de ce li se întâmplă. Apăi, văd că mă tot iscodiți… Păi, m-ați întrebat ce le doresc eu lor, nu ce-mi doresc mie… Că dacă ar fi pentru mine, vă spun cu tot sufletul că i-aș vrea acasă. Dar cum să gândesc așa?! Că acasă acum îi pustiu, dar la ei, la Oradea, îi bine. Au ce să muncească, au școală faină, au ce le trăbă. Cum să-i vreau eu într-un loc unde să n-aibă ce face?! Ehee, păi dacă aș avea eu putere de la Dumnezeu, atunci aș face satul ăsta mândru, iară, așa cum a fost. Să aibă și ce lucra aici, și din ce se bucura. Că nimic nu e mai de preț pe lume decât o familie unită. Dar trebuie să se potrivească lucrurile și să te mai ajute și alții ca să se întâmple asta. Familia unită e bucuria Lui Dumnezeu, ascultați la mine!”.
Lucreția Milean, 66 de ani, sat Luncasprie
„De asta ne-a lăsat drăguțul de Dumnezeu pe lume: să fim bucuroși!”
(Cu un braț mare plin de urzici, femeia asta e imaginea acelui sat care se încăpățânează să rămână. N-aveam cum să n-o opresc, ca să stăm de vorbă.)
„Am tras cu urechea la ce v-a spus Ecaterina… La mine, Doamne apără și păzește, familia mi-i acasă, dar ni-i greu, tare greu… Fata mi-i bolnavă și tră să am grija ei. Așa că, dacă ar fi să-mi doresc ceva, aș vrea ca drăguțu’ de Dumnezeu să mi-o vindece. S-o văd bucuroasă, s-o văd în lumea mare, s-o știu oriunde, dar s-o știu fericită. Dumnezeu e bun și le orânduiește pe toate! Viața asta, să știți, cu toate ale ei, e frumoasă , și nu e zi să nu găsesc ceva să mă bucur că trăiesc! Asta îi spun și fetei, și când o văd că zâmbește, îmi zâmbește și mie sufletul! Dacă o fi prea greu ce cer, sănătate pentru fata mea, măcar să-i aud râsul mai des! Că doar știu că asta se poate. N-am nevoie de castele și averi, uite, brațul ăsta de urzici pe care îl duc acasă e numai bun ca să-i mulțumești Lui Dumnezeu, că și astăzi o fost un pic de soare și lumină! Asta le urez, nu doar copiilor mei, ci la toți copiii de pe lumea asta mare – să râdă, să râdă din toată inima lor – că de asta ne-a lăsat drăguțul de Dumnezeu pe lume: să fim bucuroși!”.
Romanian