Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Soprana din coteț

Foto: Shutterstock

Oamenii, ca stăpânitori ai tu­turor celor afla­te pe pământ, hotărăsc implacabil des­tinul viețui­toa­relor, așa-zis „con­su­mabile”. Prin­tre ei, în­durerați zi de zi, ne aflăm și noi, cei care iubim animalele cu patimă nebună și care am putea crea printre ele generații de „ve­te­rani”… Când aveam vreo 13 ani, am avut și eu o pur­­cea (vorba cân­tecului acela umoristic), năz­dră­vană ca ni­meni alta, un vălătuc de carne cu pielea roz, pe care am primit-o în grijă. Numai că aceas­tă primă despărțire de mama și frații ei au pus-o pe un „plâns” care îmi sfâ­șia inima. Așa a început totul. M-am dus lân­gă coteț să o potolesc cu un scărpinat pe bur­tă. Începe dialogul:

– Groh, zice ea.

– Groh, zic și eu.

Pare că-i place și continuă mai cu tragere de inimă:

– Groh, groh.

– Groh, groh, zic și eu.

– Groh, groh, groh, continuă ea, plină de curaj.

– Groh, groh, groh, spun și eu, tot mai bucu­roasă.

Pe măsură ce-i răspundeam, ea multiplica gro­hăi­turile, dar în același timp le întețea și des­chidea gura mai mult, tot mai mult, până când semăna cu o cântăreață de operă. Gla­su­rile noastre pornite din două guri căscate se suprapuneau și ne îngânam una pe alta, concomitent, până nu mai puteam de râs. Situația devenea atât de distrac­tivă și unică, în­cât regret și azi că o cameră de luat vederi nu a pu­tut fi atunci la îndemână. O scoteam în brațe din coteț și fiind cald, o îm­băiam. Era jucăria mea. Îi plăcea, bine­în­țeles, numai că acolo un­de aruncam eu apă și se făcea noroi, se ducea și năzdrăvana și se tă­vălea.

La acest moment (eu îmi făceam un culcuș în grădină, la umbră) am hotărât să o las puțin liberă. Mă așez pe pătură și ațipesc, când, deodată, simt în față un suflu sacadat, ca un oftat, de parcă cineva și-ar fi spus: „Uf, câtă treabă am făcut”. Deschid ochii și… pe pernă, la numai 10 cm de capul meu stă­tea botul rozaliu al purcelei. Avea ochii deja în­chiși. Își făcea o binemeritată siestă alături de mi­ne, așa, plină de noroi, pe așternutul meu cel curat. De­ve­nise atât de alintată, încât atunci când urcam dea­lul la vie, grăsana cu picioare scurte plângea să o aștept, să nu o las prea mult în urmă. Dar cum spu­neam la început, a trebuit să-i las destinul în mâi­nile părinților mei, și de Ignat, am tras un plâns de pomină. Mai poate cineva să spună că șoriciul este „bla­zonul” celor fără rușine, al ipocriților și al es­cro­cilor?! Ar trebui găsită altă comparație.

De o viață dăruiesc iubire, deopotrivă ani­malelor și oamenilor, dar numai animalele nu mi-au rămas datoare. În iubire, ele se comportă ca Dumnezeu: ne depășesc în recunoștință, loia­litate. Ce concluzie ar tre­bui, oare, să tragem da­că ar fi să medităm asu­pra acestei tai­ne?

CATI M. – Galați

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian