Oamenii, ca stăpânitori ai tuturor celor aflate pe pământ, hotărăsc implacabil destinul viețuitoarelor, așa-zis „consumabile”. Printre ei, îndurerați zi de zi, ne aflăm și noi, cei care iubim animalele cu patimă nebună și care am putea crea printre ele generații de „veterani”… Când aveam vreo 13 ani, am avut și eu o purcea (vorba cântecului acela umoristic), năzdrăvană ca nimeni alta, un vălătuc de carne cu pielea roz, pe care am primit-o în grijă. Numai că această primă despărțire de mama și frații ei au pus-o pe un „plâns” care îmi sfâșia inima. Așa a început totul. M-am dus lângă coteț să o potolesc cu un scărpinat pe burtă. Începe dialogul:
– Groh, zice ea.
– Groh, zic și eu.
Pare că-i place și continuă mai cu tragere de inimă:
– Groh, groh.
– Groh, groh, zic și eu.
– Groh, groh, groh, continuă ea, plină de curaj.
– Groh, groh, groh, spun și eu, tot mai bucuroasă.
Pe măsură ce-i răspundeam, ea multiplica grohăiturile, dar în același timp le întețea și deschidea gura mai mult, tot mai mult, până când semăna cu o cântăreață de operă. Glasurile noastre pornite din două guri căscate se suprapuneau și ne îngânam una pe alta, concomitent, până nu mai puteam de râs. Situația devenea atât de distractivă și unică, încât regret și azi că o cameră de luat vederi nu a putut fi atunci la îndemână. O scoteam în brațe din coteț și fiind cald, o îmbăiam. Era jucăria mea. Îi plăcea, bineînțeles, numai că acolo unde aruncam eu apă și se făcea noroi, se ducea și năzdrăvana și se tăvălea.
La acest moment (eu îmi făceam un culcuș în grădină, la umbră) am hotărât să o las puțin liberă. Mă așez pe pătură și ațipesc, când, deodată, simt în față un suflu sacadat, ca un oftat, de parcă cineva și-ar fi spus: „Uf, câtă treabă am făcut”. Deschid ochii și… pe pernă, la numai 10 cm de capul meu stătea botul rozaliu al purcelei. Avea ochii deja închiși. Își făcea o binemeritată siestă alături de mine, așa, plină de noroi, pe așternutul meu cel curat. Devenise atât de alintată, încât atunci când urcam dealul la vie, grăsana cu picioare scurte plângea să o aștept, să nu o las prea mult în urmă. Dar cum spuneam la început, a trebuit să-i las destinul în mâinile părinților mei, și de Ignat, am tras un plâns de pomină. Mai poate cineva să spună că șoriciul este „blazonul” celor fără rușine, al ipocriților și al escrocilor?! Ar trebui găsită altă comparație.
De o viață dăruiesc iubire, deopotrivă animalelor și oamenilor, dar numai animalele nu mi-au rămas datoare. În iubire, ele se comportă ca Dumnezeu: ne depășesc în recunoștință, loialitate. Ce concluzie ar trebui, oare, să tragem dacă ar fi să medităm asupra acestei taine?
CATI M. – Galați
Romanian