MIHAELA BILIC: „Relația pe care o avem cu mâncarea e de multe ori oglinda relației pe care o avem cu noi înșine”

– Când intră pe platoul de televiziune, aduce soarele după ea. Tonică, exuberantă, cu simţul umorului, a facut din felul ei de a fi o marcă de succes şi din lupta cu kilogramele în plus, un mod de a te cunoaşte pe tine. De vorbă despre mâncare şi alţi demoni, cu cea mai cunoscută nutriţionistă din România, ale cărei cărţi de nutriţie, scrise cu umor şi sinceritate, au bătut recordurile de vânzări –

„Suntem cei mai mari dușmani ai noștri”

– Acum mai bine de zece ani, televiziunile au vuit când cura de slăbire propusă de tine a ajutat-o pe Teo Trandafir să scape de kilogramele în plus. Ce secrete ai împărtășit cu ea, Mihaela?

– Pe Teo am cunoscut-o odată, când am fost in­vitată la emisiunea ei. După emisiune, m-a sunat și m-a rugat să-i fac și ei o dietă. Am fost uluită. Ideea de cură de slăbire la o femeie ca ea, care părea atât de asumată și de împăcată cu felul în care arăta, mi se părea total nepotrivită. N-aș fi crezut niciodată că-și dorește să slăbească. Credeam că îi e bine cu ea, așa cum e. Am avut câteva întâlniri în care i-am ex­pli­cat principiile, ce îngrașă și ce nu și cum trebuie să mănânce, iar restul a fost voința ei. Adevărul adevărat e că eu cred că am fost doar picătura care a apărut când ea decisese deja să facă o schimbare majoră în propria viață. Nu e niciun secret la mijloc. Ce a funcționat în cazul ei a fost mai ales pro­mi­siu­nea pe care a făcut-o pe sticlă, angajamentul pe care și l-a luat în fața publicului. Teo a dus cura de slăbire într-un soi de demonstrație publică, a arătat tuturor că se poate.

– Avem nevoie de ceilalți atunci când vrem să slăbim? Felul în care suntem apreciați pentru felul în care arătăm reprezintă o motivație?

– Eu cred că din exemplul lui Teo avem ceva de învățat. Prezența celor din jur activează în noi înșine un soi de observator interior, care ține în mod real cu noi. Când nu avem martori, suntem tentați să ce­dăm. Persoanele care știu că au atacuri de bulimie, de pildă, trebuie să-și facă înainte de toate o pro­mi­siu­ne că nu vor mai mânca niciodată singure. Nu în­seam­nă neapărat că trebuie să fie mereu cu prieteni, pot fi și singuri la masă, undeva la restaurant. În pu­blic, crizele de bulimie dispar. E straniu cum, atunci când suntem singuri, ne pierdem reperele și ne aban­do­năm păgubos propria ființă. Noi sun­tem cei mai mari dușmani ai noștri.

– De ce spui asta?

– Uneori, dăm dovadă de o cru­zi­­me pe care cu alții n-am putea-o afi­șa. Într-o zi, am ieșit la un res­tau­rant cu o prietenă care mi-a zis cu non­șalanță: „Am mâncat ca o vacă!” I-am zis: „Cum poți să-ți zici așa ce­va? Nici în glumă n-ai voie. Celuilalt ai putea să-i spui că a mâncat ca o vacă? Nu, n-ai putea!” Nimeni nu ne umilește mai tare decât o facem noi înșine. Or, tocmai aici e problema. Că relația pe care o avem cu mân­carea e de multe ori oglinda relației pe care o avem cu noi înșine. De cele mai multe ori ne raportăm greșit la kilogramele în plus, ni se par o pro­blemă de care trebuie să scăpăm, ca totul să fie bine în viața noastră. Nu ne dăm seama că ele sunt doar un simp­tom a ceva interior, psihic, a ce­va ce trebuie reparat înainte de toate la nivel emoțional.

– Cu alte cuvinte, orice cură de slăbire începe în cap?

– Absolut. Să ne împăcăm cu noi e mai important decât câte kilograme avem. Kilo­gramele noastre nu sunt sursa tuturor nefericirilor. Ele sunt doar o ar­mu­ră sub care ne ascundem uneori, fiindcă nu avem cu­rajul să ne uităm să vedem cine suntem de fapt. Am văzut mulți oameni în jurul meu care, după ce au slă­bit, nu au găsit neapărat liniștea și bucuria după care tânjeau. Am văzut cure drastice, care au schimbat total felul de a fi al unui om, personalitatea. Abia după ce au slăbit și-au dat seama cine sunt ei la in­te­rior, cum sunt construiți sufletește, cât de mult se foloseau de mâncare ca să mascheze alte frustrări. Uneori, slăbitul scoate din tine o per­soană pe care nu întotdeauna o cunoști și care nu în­tot­deauna e plă­cu­tă. Ăsta e și motivul pentru care mul­te persoane slăbesc și apoi se îngrașă la loc. Nu găsesc nimic odată ce ajung acolo, nici satisfacție, nici împăcare. Iar apoi efortul de a rămâne slab e prea mare și nu are răsplată pe măsură.

„Toată viața mea a fost o cură de slăbire”

– Tu cum faci, Mihaela, cum reușești să te păstrezi mereu în formă?

– Eu fac toate prostiile lumii, și asta îi încurajează pe cei care mă ascultă, ceea ce nu e neapărat bine. Ultima oară eram pe stradă, mâncam un croissant și m-a oprit un domn să-mi zică: „V-am prins!” Păi, când, Doamne, iartă-mă, am zis eu că nu mănânc? Cartofii prăjiți, merdenelele și croissantele sunt slăbiciunile mele. Am preferat să rabd o zi întreagă și să mănânc ce-mi place, decât să mănânc numai rădăcini și sa­late. Toată viața mea a fost o cură de slăbire, pen­tru că am avut mereu privilegiul de a-mi inventa ce dietă am vrut, de la cura de slăbire cu înghețată, din timpul rezidențiatului, o cutie de 600 kcalorii și atât, până la cura de slăbire cu două felii de pâine prăjită pe zi, după care nu am slăbit niciun gram. Nu mi-a ieșit întotdeauna, am variat de-a lungul vieții între 55 kg și 65 de kg la o înălțime de 1,70 m. Am trăit me­­reu la extreme și mi-a luat timp să fac pace cu mi­­ne. Am avut perioade lungi de viață în care am încercat să mănânc numai cu control rațional și, cre­deți-mă pe cuvânt, e foarte obositor și foarte nesa­tisfăcător pe toate planurile. Curele de slăbire duse a la longue îți consumă foarte multă energie vitală, te fac să pierzi toată bucuria vieții. Ca să nu mai zic că, în momentele în care eu însămi nu reu­șeam să-mi țin greutatea sub control, nu mai puteam lucra nici ca nutriționist. Cum aș fi putut eu să stau în fața unui om, să dau sfaturi, când nu reușeam să mă con­trolez pe mine? Toate căutările mele în direcția asta au explodat la 40 de ani. Eram disperată, mă în­gră­șasem din cauza unor tratamente hormonale, fiindcă am vrut să fac copii, nu reușeam să slăbesc, eram dis­perată. Țin minte că mi-am zis: „Nu mai pot, cu toa­te curele tale de slăbire, nu mai vreau!” Nu mai voiam nici măcar să mă gândesc la ce trebuie să mă­nânc. Și atunci am zis: „Mihaela, ce nu-ți place ție? Peștele! Perfect, o să mănânci pește cu legume un an de zile, ca să nu mai trebuiască să te gândești de­loc la mâncare. Peștele e sănătos, nu poți da greș cu el.” Atunci mi-am dat seama că cel mai mare duș­man al meu nu era mâncarea, era propriul cap. După două săptămâni, nu mai aveam fantezii culinare, dorințe, pofte, am simțit dintr-odată o mare eli­be­rare. După vreo șase luni, fără să-mi dau seama, ajun­sesem mai slabă ca niciodată. A fost cea mai fru­moasă perioadă a mea, în care eram complet de­tașată, nici nu mă mai gândeam la mâncare. Am înțeles atunci că, pe cât suntem mai încrâncenați, pe atât pierdem mai tare controlul, și organismul se răzbună. Mâncarea nu trebuie să devină niciodată o miză atât de mare.

„Succesul ține de cantitate”

– Și totuși, ai niște criterii de la care nu te abați?

– Cred că cel mai important lucru e că am ajuns să fac pace cu mine și am reușit să mă relaxez și să înțeleg că până la urmă totul ține de cantitate. Eu sunt în continuare uluită de cât de puțină mâncare avem nevoie, de fapt, ca să putem func­ționa. De la o vârstă încolo, o masă pe zi ne e arhisuficientă. Apoi, am învățat să strâng bani albi pentru zile negre. În 80% din timp, mănânc corect, doar cât să-mi țină de foame. În ceilalți 20% din timp, când ies în oraș cu prieteni sau când merg în vacanță, îmi fac și anumite pofte culinare. Dacă îmi place ceva, am în­vățat să aștept. Nu stau să mă întreb în fiecare zi ce mi-ar plăcea să mănânc, pen­tru că oricum răspunsurile mele nu sunt în acord cu regulile de nutriție. Cu cât mă gândesc mai mult la ce mi-aș dori, știind că nu-mi permit din punct de ve­dere caloric, cu atât e mai păgubos emo­țional. Și nu în ultimul rând, am învățat de la francezi ca, înainte de a mân­ca, să-mi pun două întrebări esen­ția­le.

– Împărtășește-le cu noi!

– Prima este: „De ce mănânc, de fapt?”. Faceți măcar o dată exercițiul ăsta, veți rămâne uluiți să vă dați seama că, în mai mult de jumătate din cazuri, mân­căm de plictiseală, de frustrare, de furie, pentru că de fapt ne e sete sau frig, pentru că suntem obosiți, pentru că ne e jenă față de cei care au gătit, pentru că și ceilalți fac la fel, pentru că am apucat să comandăm și, oricum, plătim nota și așa mai departe. După o vreme, o să învățăm să nu mai confundăm semnalele emoționale cu cele de foame. Ni­meni nu se îngrașă dacă mănâncă doar când îi e foame. A doua întrebare e: „Mă poți con­vinge să te mă­nânc?” Uitați-vă bine la mâncarea aia, e suficient de bună, de delicioasă, încât să merite numărul de calorii cu care vine la pachet? Iar dacă e mediocră, nu mai bine o lăsați acolo în farfurie? Îmi place să fac câteodată exercițiul ăsta cu unele prietene, când ie­șim la restaurant. Comandăm, le las să mănânce cu poftă jumătate de porție și apoi întreb: „Ei, cum e? Ce notă îi dai?” Și le văd brusc, parcă se tre­zesc dintr-un fel de comă. Abia atunci se întreabă și ele cu adevărat: „Păi, nu e cine știe ce, e cam de 6.” „Și atunci, dacă e de 6, de ce nu te oprești?” Suntem mult prea toleranți cu ce băgăm în noi. Mâncarea trebuie să merite să o mân­căm. Și dacă nu merită, să avem curajul să-i zicem: între mine și tine, mă aleg pe mine! Așa cum nu punem orice haină pe noi, cum nu ieșim cu orice bărbat în oraș, tot așa nu ai de ce să mănânci orice. E o lecție de respect de sine.

„De fiecare dată când mi-am dorit ceva, între mine și lucrul ăla s-au înălțat garduri, ca la cursele cu obstacole”

– Cum a apărut în viața ta interesul pentru mâncare, Mihaela?

– A existat dintotdeauna, pentru că sunt cea mai mâncăcioasă persoană din lume. Am căutat mereu să înțeleg cum pot să mănânc bun și totuși să slăbesc. Prima cură de slăbire am ținut-o în școala ge­nerală, fiindcă, deși eram normo­pon­derală, toate fetele din jurul meu erau extrem de sla­be, iar eu, fiindcă aveam sânii mari, mă simțeam gră­suță. Cu timpul, a devenit o obsesie. Mai târziu, deși mi-am dorit să fac Arhitectură (sunt în con­ti­nuare îndră­gostită de design), am ajuns să fac Me­di­cină dintr-o ambiție și mă pregăteam de Chirurgie. În anul IV, mi-am pierdut fratele răpus de o boală ter­minală, du­pă un chin de trei luni de zile și un di­agnostic greșit. Habar n-aveam că ar putea muri, nici n-am apucat să-mi iau la revedere de la el. Lucrul ăsta m-a mar­cat atât de tare, încât era cât pe ce să renunț la Me­di­cină. Fiindcă nu mai puteam să intru în sala de operații, am găsit totuși această portiță, să fac nutriție, ca să nu mai am treabă cu spitalul.

– Iar acum ești cea mai citită nutriționistă din România, cărțile tale se vând în peste 100.000 de exemplare!

– Am început să scriu pentru că am simțit nevoia să împărtășesc și cu alții tot acest zbucium al meu, în care mâncarea mi-a fost o vreme cel mai mare dușman și apoi cel mai bun profesor. Prin inter­me­diul ei, simt că am aflat de fapt cine sunt și ce se întâmplă cu mine. Am învățat că atunci când ai, cum spun francezii, un corps mal aimé, toate îți ies mult mai greu în viață. Eu am avut ani de zile această ne­mulțumire față de ființa mea, care nu știu exact de unde a venit, dar mi-a marcat existența și m-a făcut să învăț lecțiile pe calea cea mai grea. Vorba mamei: „Ție nimic nu ți-a ieșit ușor în viață.” De fiecare dată când mi-am dorit ceva, între mine și lucrul ăla s-au înălțat garduri, ca la cursele cu obstacole. Dar mi-am dat seama în același timp și că destinul meu a fost neasemănător cu al celor din jur. Drumul m-a pur­tat singur și nu a semănat deloc cu ce credeam eu că va fi. Dar tot efortul, toată căutarea, toate deci­zii­le atipice pe care le-am luat de-a lungul existenței, inclusiv greșelile comise, m-au făcut ceea ce sunt azi. Și sunt foarte mândră și împăcată cu mine. Aproape că-mi vine să spun: Doamne, dacă trebuie, o iau de la capăt și mâine!

„Suntem proiectați să ne îngrășăm”

– Trăim într-o epocă de consum, în care oferta alimentară e mai mare ca totdeauna. Și, în același timp, într-o epocă în care presiunea de a arăta bine, pusă mai ales de rețelele sociale, e mai mare ca oricând. Cum o scoatem la capăt, Mihaela?

– Așa e, aproape că nu putem trăi într-o societate cu asemenea abundență alimentară, fără să ne în­gră­șăm. Acum niște mii de ani, ca să mănânci, trebuia întâi să vânezi. Și nu găseai în fiecare zi. Suntem pro­iectați să ne îngrășăm. Cum să mai rămâi slab în­tr-o lume invadată de mâncare, dar care pune atâta preț pe imagine? Se ajunge la ceva absurd, ca forța și valoarea unei persoane să stea în cât reușește să se abțină. Ne trezim cu o uriașă vinovăție că nu ară­tăm perfect, când e lucru știut că nu toate meta­bo­lis­mele sunt la fel. A fi slab azi e un obiectiv care ade­sea ajunge să fie atins doar de câțiva privilegiați. Singurul lucru pe care îl putem face e să învățăm să ne ascultăm cu adevărat nevoile și să punem mân­ca­rea la locul ei, să nu-i dăm mai multă importanță decât are. I-am studiat în mod special pe cei slabi, care nu se îngrașă orice ar mânca. Și am observat că persoanele astea sunt prea agitate și consumate de alte gânduri ca să se îngrașe, ele nu au o relație de atracție cu mâncarea. Mâncarea e pentru ei pier­dere de timp. Ăsta e unul din mecanismele pe care tre­buie să le pună în practică cei care își doresc să slăbească. Să renunțe la a mai avea o relație emo­țională cu mâncarea și să fie realiști cu cât mănâncă de fapt.

– Ce sfat le-ai da astăzi celor care se luptă de o viață cu silueta?

– Sfatul meu e să mănânce bun. Să fie cârcotași și să nu mai împodobească mâncarea cu atribute pe care nu le are. E atât de puțină mâncare bună cu ade­vă­rat și, culmea, aia e mâncarea cea mai simplă. O ciorbă de lobodă! Un cartof copt în coajă, cu puțină brânză de burduf! O roșie culeasă din grădină, cu sa­re pe ea. N-au nevoie de lucruri complicate. Cel mai adesea, foamea noastră nu e de mâncare, ci de emoții. Și atunci, dacă știm asta, numai noi putem des­coperi acele lucruri care ne plac, care ne fac bi­ne, care pot înlocui mâncatul compulsiv. Trebuie să ne ținem mâinile ocupate, să ne facem ritualuri, ca să ținem mâncarea la distanță. Eu, în pandemie, m-am apucat de grădinărit. Când puteam, ieșeam cu ma­și­na și conduceam ore întregi, cu muzica dată tare. Acum mi-am luat un Lego uriaș, la care lucrez în fiecare zi.

„Ani de zile, am avut viața perfectă pe dinafară, dar pe dinăuntru simțeam că e gol”

– Ai copii, Mihaela? Cum arată viața ta acum?

– Nu, în ciuda faptului că am urmat multe tra­ta­mente, n-am reușit să am atunci când mi-am dorit. Nu știu dacă pierderea fratelui meu la o vârstă fra­gedă nu mi-a generat cumva un blocaj psihic sau dacă faptul că nu am avut copii nu a fost de fapt o lecție pe care trebuia să o primesc de la des­tin, fiindcă nu știam să trăiesc decât cu ca­pul, după un program de viață bine controlat. M-am căsătorit după ce am terminat facultatea, după o relație de șase ani, fiindcă voiam să bi­fez tabloul de familie perfectă. Credeam că pot avea totul în viața asta, îmi luasem și casetă cu gimnastică pentru gravide, deși nu eram încă gra­vidă. După ce ne-am separat, în celelalte relații, m-am înhămat la căruțele tuturor, eram dis­pusă să-i repar pe toți și să-i ajut pe toți, chiar dacă nu mi se cerea. Eram pierdută deja în relația cu mine, nu știam cine sunt, dacă aș mai fi avut și un copil, lucrurile ar fi mers și mai rău. Ani de zile, am avut viața perfectă pe dina­fară, dar pe dinăuntru simțeam că e gol. Până într-o zi, când am avut brusc o revelație, nu știam exact ce-mi lipsește, dar știam ce nu mai vreau, că nu mai vreau să trăiesc doar după agendă, obsedată de control și de nevoia asta de a face totul perfect.

– Ce s-a întâmplat?

– Am făcut o criză la 40 de ani și am simțit, brusc, că nu mai pot continua nicio secundă să tră­iesc așa cum trăisem până atunci. Totul părea perfect în viața mea. Munceam, aveam no­to­rie­ta­te, aveam o relație pentru care mă invidiau mulți, cu doctorul Constantin Stan, alături de ca­re făceam și o echipă imbatabilă, eram doi perfecționiști amândoi, ne-am potențat diabolic pe profesie. Eram de neoprit. Știam să fac în timp-re­­cord bagaje pentru o zi, pentru trei zile sau pentru o săptămână. Puteam să conduc 2000 de km fără să beau apă. Odată, când am mers îm­pre­ună la o conferință, am făcut București-Ve­neția fără oprire. Iar Bucu­rești-Bacău, unde se afla clinica de operații estetice, eram în stare să fac dus-întors, de două ori în aceeași zi, deci patru dru­muri. Eram un șofer extraordinar, aveam un Audi A6 Quattro și, fiindcă îl tot schim­bam la fiecare doi ani, deci eram un client VIP, deale­rul Audi m-a invitat în­tr-o zi în Germania, la un drive test, ca să încerc noul Audi A8. Îmi amintesc și acum, am plecat, moartă de oboseală, dar cu părul perfect coafat. Pe aeroportul din Berlin ne așteptau 25 de Audi-uri su­perbe. A fost dragoste la prima ve­de­re, nu mai vă­zu­sem atâta perfecțiune și eleganță. M-am așezat în mașină și, în timp ce mă minunam de cum arată, șo­ferul mi-a zis: „Ați văzut unde au pus pielea întoarsă la mașina asta? La cotieră, pen­tru că pe braț e cea mai fină parte a mâinii și trebuie să te mângâie.” Abia atunci mi-am dat seama că așa e. Parcă era pri­mul moment din viața mea când simțeam ceva. Și m-am întrebat: „Dar eu ce am făcut până acum? Pâ­nă acum de ce nu am simțit?” Și m-am întors la Bucu­rești, am pus mâna pe telefon, am sunat la Ba­cău și am zis: „Dragă Constantin, eu nu pot să mă mai întorc, eu nu mai pot să trăiesc nicio secundă așa cum am trăit. Nu știu exact ce vreau, dar în­cerc să aflu. Te rog doar să nu mă urăști pentru asta.” Au urmat niște ani intenși și zbuciumați, în care a fost pe viață și pe moarte, în care am petrecut și momente de disperare când am stat și am plâns pe covor, și momente de fericire intensă, în care am descoperit cine sunt, în care am avut și certitudini, și îndoieli, în care am făcut curățenie generală în interior și am învățat să mă ascult, fiindcă nu știam mai nimic despre mine.

„În toți acești ultimi zece ani, am făcut drumul înapoi, spre tinerețe”

– Și acum ne surprinzi cu o energie de invidiat. Ești mai în formă ca niciodată!

– Acum copilăresc mai mult ca altădată. Fac lucruri pe care nu mi-am dat voie să le fac la vârsta po­trivită. Eu, până la 43 de ani, nu am ieșit cu un băr­bat la un film. Simt că m-am născut bătrână și că în toți acești ultimi zece ani am făcut drumul înapoi, spre tinerețe. Cum am făcut? Nici eu nu știu exact. Am lăsat deoparte controlul și mă bucur de orice vi­ne spre mine. Tot ce pot să vă spun e că acum doi ani am decis să merg singură, de revelion, în „Entourage”, un bar din Floreasca, unde mă cunosc cu toată lumea. Nu doar că nu i s-a părut nimănui ciu­dat că am mers singură, dar am avut o seară mi­nu­nată, în care m-am simțit extraordinar, în care oa­menii îmi zâmbeau complice. La un moment dat, am ieșit și m-am așezat pe un pervaz la intrare, fiindcă mă dureau picioarele de la tocuri, mă uitam la unii cum se chinuiau să-și facă o poză în care să pară fe­riciți și râdeam cu poftă. Un puști a venit la mine și mi-a șoptit: „Ce ai luat de te simți așa de bine?” Și am zis: „Nu am luat nimic.” S-a apropiat, s-a uitat la pupilele mele și a zis: „Da, nu ai luat nimic, ce mă enervezi!”. Atunci mi-am dat seama, dintr-odată, cât de frumoasă e viața mea. Dar am avut și o strân­ge­re de inimă, că lucrul ăsta a venit atât de târziu. Că toată înțelepțirea asta, care a adus cu ea bucuria și pofta de viață, a venit abia după ce am obosit să mai lupt cu mâncarea, cu himerele, cu dușmanii în­chi­puiți. Că mie mi-a luat mult tare. 50 e totuși 50.

Foto: arhiva personală