„Centrul este acolo unde pui piciorul” – de vorbă cu pictorul vâlcean GHEORGHE DICAN

Prezența superbelor mânăstiri vâlcene, pur­tând, adesea, pecetea lui Constantin Brân­coveanu, reprezintă un tezaur care îi obli­gă și pe artiștii de azi să țină stindardul artei pe me­tereze. Și în Vâlcea se face artă. În oraș s-a for­mat o comunitate valoroasă de pictori, al cărei animator principal este Gheorghe Dican, vicepreședinte al U.A.P. și unul dintre liderii picturii românești de azi. L-am rugat să ne acorde un interviu în care să vorbească atât despre rețeta picturilor sale, cât și despre „magia” prin care Vâlcea s-a conectat la cul­tura contemporană, depășind prejudecata pro­vin­ciei.

„M-am născut într-un basm vechi”

– Prima întrebare obligatorie pentru un pictor vâlcean este în ce măsură e influențat de măreția culturală a zonei?

– Eu m-am născut într-o localitate în apropiere de Horezu. Horezu a fost târgul copilăriei mele și la fel mânăstirea brâncovenească, cu picturile ei, la care mă uitam cu nesaț, încă de mic. Părinții mei erau oameni simpli și săraci, așa cum au fost mulți pe la noi, în vremurile de după al doilea război mon­dial. Bunicul meu, în schimb, fusese cârciumar îna­inte, avea singura cârciumă din toată Valea Cerni­șoarei. Un loc de adunare în care se spuneau și po­vești, adesea fantastice, și unde se ascundea deseori și un haiduc celebru al locului, pe care-l chema Mun­teanu. Îmi amintesc, din copilăria mea, că în ma­gazia de lângă casa părintească, unde mă jucam, găseam sticle de bere și de lichioruri străine, ce păreau niște apariții exotice în satul nostru extrem de sărac. Pe urmă, după război, bunicul și-a găsit o mândră prin București și s-a mutat la ea, deși venise din război plin de schije și aproape orb. Dar pe vre­mea când prospera, la el în curte se organizau cele­brele „Furcării”. Era o tradiție ca bărbații, femeile și copiii să se strângă într-un anumit loc, să facă un foc mare și în jurul lui să facă un soi de clacă, să toarcă, să depene povești, să joace. Se numeau „Fur­cării” pentru că femeile torceau harnice, cu furca. Pe un teren din apropierea casei, bunicul aducea și tiribombă, și în fiecare duminică lăutarii cântau și se făcea horă. Într-o așa atmosferă de basm vechi m-am născut eu.

– Acest ținut al copilăriei tale avea imprimată puternic pecetea oltenească?

– Unii spun că da, alții că nu. De fapt, noi sun­tem într-o zonă de interferență culturală, cu influ­en­țe atât din sud, cât și din Ardeal. Există o diferență mare, de pildă, între zona asta a Vâlcei și zona de Drăgășani, care e la doar 50 de km. Acolo se vor­beș­te aproape altă limbă și chiar obiceiurile și tra­di­țiile sunt diferite. De Paște sau de Crăciun, obice­iurile sunt altele la Drăgășani, față de Horezu. Lân­gă Horezu, la 5 km, se află comuna Vaideeni, o co­mună pur ardelenească și unde vorba e altfel. Ăsta este specificul Vâlcei și cred că de asta suntem noi mai frumoși. Și nu degeaba și-au zidit aici domnii țării atâtea mânăstiri.

– Cu un bunic cârciumar și un tată negu­țător, cum de ai ales ca destinație de viață pictura?

– Gustul pentru frumos mi l-a cultivat tatăl meu. El picta troițe, care sunt des întâlnite în cere­monialul de „slobozire a unei fântâni”, în Oltenia de sud. Cel care slobozea (construia) o fântână pu­nea și un fel de icoană mare pe ea, pentru vii și pen­tru morți: „icoane-troiță”, care erau uneori foarte mari. Dacă aveai pe cineva mort în familie, făceai pomană construind o fântână pentru sufletul însetat al celui plecat în cer. Iar sătenii contribuiau cu bani, în așa fel ca fântâna să se săvârșească. Da. Și mai avea tata încă o îndeletnicire artistică, pe care am învățat-o și eu: era cel mai mare meșter de „brazi de nuntă”. Toți făceam „brazi de nuntă” în familie: tatăl meu, mama mea, un­chiul meu, și mai târ­ziu și eu, atunci când se făceau „Fe­de­le­șu­rile”. Fede­le­șul era o horă cu lă­u­tari care se orga­niza la mi­rea­să, în sâmbăta de di­nain­tea nunții. În sea­ra respectivă se orga­niza și ceremonialul împodobitului bra­du­lui, pentru care se adunau toți tinerii din sat, ca să facă flori din hârtie creponată. Dar noi eram singurii care știam să facem florile și îi învățam și pe ceilalți. Toți stăteam într-o odaie cu mu­zică, băutură și mâncare. Eram serviți regește. În curte sau în stradă se juca, se făceau hore. O cere­monie care nu se mai întâl­nește acum. Așa am de­prins gustul pentru frumos de la tata.

– Și după el, cine ți-a mai fost mentor?

– Mai târziu, a fost ca un far călăuzitor pentru viața mea de artist, unchiul meu. Fugise de acasă cu trenul la București, ca să dea examen la liceul de artă „Nicolae Tonitza”, unde a și intrat, cum a intrat apoi la Facul­tatea de Belle Arte „Nicolae Grigorescu”. Mai târziu, în urma unei drame de familie, s-a mutat pro­fe­sor în Vâlcea, chiar în școala unde învățam eu, la țară. A decis să se întoarcă în sat și să-și construiască o casă, pe care n-a reușit să o termine niciodată. Dar așa am avut marea șansă să-l am mentor. El s-a ținut de capul meu, ca să fac studiu după natură. A fost el însuși un excepțional desenator și acuarelist. Re­lația noastră nu a fost lipsită nici de tensiuni, pentru că nu accepta ușor pictura mai li­beră pe care începusem să o fac. El era pentru studiu, era pentru figurativ, avea alt gen de idee despre cum trebuie să mă exprim eu în pictură.

– Să înțeleg că ai luat-o de foarte devreme pe drumul abstracţionismului?

– Da, deși unchiul îmi spunea că nu e vremea să pictez așa nici la 30 de ani. Or, eu am avut prima ex­poziție de pictură abstractă la 26 de ani, la Râm­nicu Vâlcea! Eram un desenator bun, fidel con­cepțiilor inoculate de unchiul meu, dar înțele­se­sem că pictura are limbajul ei propriu, de la un punct încolo, independent de natură.

– Pe cine ai mai avut mentori, în perioada formării tale?

– Am făcut Liceul de Artă la Pitești, unde am avut șansa de a avea profesori care mi-au marcat existența artistică. În primul rând, maestrul Sorin Il­foveanu. După liceu, în schimb, am avut neșansa, la fel ca alți artiști de dinainte de ’89, să fim veșnici candi­dați la facul­tate. Cred că am dat de vreo opt ori. Îmi amin­tesc cum mă duceam la Insti­tutul „Nicolae Grigorescu”, și de fiecare dată secretarul mă întreba: „La ce secție dai?” „La pictură, dom­nul Elisei.” „Păi, acolo avem patru locuri și sunt deja șapte in­trați”. Eu râdeam. Așa râ­deam toți, amar, pe vremea aceea. Mai târziu am făcut fa­cultatea la Cluj și, după aceea, „Facultatea de arte” din Timișoara, unde mi-am dat și doctoratul.

Cel mai frumos oraș din lume

– După anii de facultate trăiți în două mari orașe din Ardeal, te-ai întors glonț la Vâlcea. De ce?

– Eu îi dau dreptate vecinului meu de loc de naștere, lui Virgil Ierunca, care spunea că Râmnicu Vâlcea e cel mai frumos oraș din lume. Așa este. M-am retras în cel mai frumos oraș din lume. Îmi place enorm zona asta, pentru că este înconjurată de munți și păduri și este și „leagăn al mona­his­mului românesc”. Și eu cred în asta. Vâlcea are o fru­musețe și o energie aparte și asta se simte. Nu mi-am dorit niciodată niciun alt loc în care să stau. Am avut șansa, în 1994, să rămân în Franța. Atunci când am avut primele ieșiri cu expoziții în Occi­dent, mi s-a propus să rămân la Aix en Provence, să expun la o galerie mare de acolo. Mi se oferea o șansă să mă realizez într-un mediu care încuraja performanța, dar am preferat să vin la Vâlcea, să o iau, cum se zice, de la sapă, și să trăiesc aici. Și co­piii mei sunt înnebuniți după Vâlcea, noi toți avem un patriotism local. Chiar ne simțim bine aici.

– Și odată întors acasă, nu te-ai mulțumit cu pictura, ci ai mișcat din loc și viața artistică a orașului…

– Trebuie să amintesc de o discuție pe care am avut-o cu un prieten de-al meu, Ene Laurențiu, un ideolog și un artist bun. Eram înainte de 1989, și noi stăteam la o crâșmă din Vâlcea, restaurantul „Zim­bru”, care nu mai există azi. Stăteam, așa, amân­doi, și beam celebrul „redeveu” (rachiu de vin), singura băutură care se mai găsea pe atunci. Ba se mai și întrerupsese curentul electric și ne-a adus ospătărița un felinar atârnat de perete. În acei ani, „Uniunea Artiștilor Plastici” nu avea nicio for­mă de organizare la Vâlcea. Și eu i-am spus prie­tenului meu că nu peste mult timp noi vom deveni un centru cultural important, cu o filială puternică. „Ești nebun!” – mi-a zis el. Ei bine, toată viața mea de atunci și până acum m-am luptat să-i demonstrez amicului că se poate. Ideea de centru e perimată. Eu cred că „centrul” este acolo unde pui piciorul. Și dacă Vâlcea a trecut astăzi pe harta artistică a României, eu cred că mi se datorează și mie. Căci am organizat zeci de tabere de creație. În plus, Vâlcea este singura filială din România cu trei galerii de artă. Trei galerii, într-un oraș de 100.000 de locuitori. Asta, pentru că atunci când puterea lo­cală te vede că miști, nu îți trebuie mult ca s-o con­vingi să te ajute să faci performanță în continuare. De aceea, eu i-aș sfătui pe colegii mei ca întâi să facă ceva și pe urmă să ceară.

– Poți trăi, ca artist, exclusiv din pictură?

– Da, aș putea să trăiesc din pictură, dar eu m-am luat foarte în serios și în postura de mu­zeo­graf, îmi place foarte mult instituția în care lucrez de 31 de ani: „Muzeul de Artă din Râmnicu Vâl­cea”. M-am dedicat foarte mult acestei îndeletniciri, îmi place să trăiesc printre operele de artă. Și am reușit să aduc expoziții de foarte bună calitate în să­lile pe care le gestionez în cadrul muzeului. Dar și ta­berele pe care le-am organizat au îmbo­gățit colec­ția și pa­tri­moniul muzeal cu opere de reală valoare. Dintr-un patrimoniu muzeal de aproape 3000 de lucrări, aproape 1000 de lucrări le-am adus eu prin relațiile pe care le am cu artiștii români contem­porani. Este, cred, un lucru extrem de important, în condițiile în care legislația de după 1989 a fost deficitară, și bani pentru achiziții nu au existat. Suntem printre puținele muzee din țară aflate „la zi” cu colecția de artă contemporană românească.

„Lupta cu pandemia trebuie să pornească din cap”

– Ce te inspiră? Cum pictezi?

– Pentru mine, să pictez este o ne­voie interioară, pe care trebuie să mi-o devorez. Uite, noi ne aflăm acum într-o sală care se cheamă „Sala Dican”, găz­duită de „Grand Hotel Sofianu” din Râmnicu Vâlcea. Peste tot sunt lucră­rile mele. Mă uit și le văd altfel acum. Îmi dau seama că aceste studii în creion sunt amintirile mele din copilărie, pentru că eu m-am născut într-o zonă de dealuri și motivul dealului mi-a ser­vit tot timpul. Dealul era simbolul unei deveniri. Și linia mea de orizont. Pe deal trebuia să mergem cu vaca, când ajungeam în vârful dealului priveam lumea de sus, de pe deal ne dădeam cu săniuțele înspre vale. Dealul este un simbol al ascensiunii. Toate acestea sunt niște schițe frugale, făcute când eram cu mintea în altă parte. Atunci rațiunea ta stă deoparte și impulsul de a picta îți vine doar din inimă. De altfel, și copacul a fost una dintre obsesiile mele, deși eu nu prea sunt un pictor figu­rativ.

– Pandemia, nenorocirea asta că­zută pe lume, nu te-a speriat? Ai avut vreun scut împotriva ei?

– Am o putere de a mă sugestiona destul de mare, pentru că eu sunt serios de fel. De data asta, am încercat să mă conving să nu intru în tăvălugul ăsta care ne-a întors pe dos. Și cred că tra­tamentul nostru trebuie să pornească, înainte de toate, din cap. Să reușim să ne împăcăm cu ideea că este o boală periculoasă, de care trebuie să ne ferim, dar că nu e un capăt de lume și se poate supraviețui, dacă suntem atenți. Eu mi-am făcut vaccinul, dar nu exagerez. În familia mea sunt singurul care nu s-a îmbolnăvit de Covid: soția, fiica mea, nora mea, ginerele meu, toți au avut Covid. Fac și eu haz de necaz, că poate Co­vi­dul are mândria lui, dacă m-a ocolit.

– Este și arta un vaccin, un leac de refugiu anticovid?

– Este un refugiu. Sigur că este. Tot anul trecut m-am baricadat în atelier și am pictat întruna. Mai ales în prima parte a anului, când totul era închis. Au fost două luni de zile minunate pentru mine, pentru că am avut liniște și am avut timp să mă gândesc la mine. Să mă întorc la culorile mele, la pân­zele mele, pe care le țineam albe. Acum, ate­lie­rul s-a umplut dintr-odată și sunt înconjurat de tră­irile mele. Căci anul trecut a fost cel mai bogat an pentru pictura mea.

Cel mai mare vitraliu cupolă din lume

– Să vorbim puțin și despre cupola faimoasă pe care ai ridicat-o la Biblioteca din Râmnicu Vâlcea.

– Acum câțiva ani, am aflat că un grup de inițiativă din Vâlcea își dorește un sediu nou pentru Bibliotecă. Ei, și când au demarat lucrările, mie mi-a încolțit gândul că eu trebuie să fac vi­traliul cel mare al biblio­tecii. Nu știam mare lucru despre tehnică, dar aveam un prieten care făcea vitra­lii. Așa că m-am asociat cu el și am mers la Craiova, la un mare specialist, Silviu Bârsanu, ca să luăm lecții de vitralii. Cu creionul în mâ­nă! Era o provocare ex­traordinară, un vitraliu uri­aș, la care am lucrat vreo doi-trei ani. Era o cupolă-vitraliu gigantică, chiar la ultimul etaj, direct cu cerul deasupra. Așa ceva nu mai fusese văzut până atunci.

– Este un vitraliu clasic, de geam în plumb, așa cum se fac și în bisericile gotice?

– Este un vitraliu făcut în tehnica clasică de vi­traliu, din sticlă. Majoritatea plăcilor de sticlă pe ca­re le conține vitraliul „Facerea lumii’’, cum l-am nu­mit, sunt făcute la „Fabrica de Sticlă Atica”, care azi nu mai există. Trebuie să-i mulțumesc patro­nului fabricii, care a fost un înger păzitor pentru noi și ne-a dat un preț bun la sticla făcută manual. Vi­traliul e o combinație de sticlă făcută manual, cu un fel de glajă, așa se numește. Iar glaja era făcută la „Fabrica de Sticlă din Căzănești”. Sticla industrială, căci era și ea necesară, am importat-o din Ger­ma­nia. Vitraliul e făcut în tehnica tradițională, cu plumb. La facerea lui au pus umărul câțiva oameni care au vrut să facă ceva important pentru oraș. O lu­crare unicat. Iar „Academia Recordurilor Mon­dia­le din America ” a recunoscut, în 2020, că vitra­liul de la Vâlcea este cel mai mare vitraliu cupolă din lume.

„Cred în viitorul României”

– Dragă Gheorghe Dican, dar despre viitorul Ro­­mâniei ce crezi? Ce îți imaginezi că se va în­tâm­pla cu noi?

–Am fost în diverse comunități românești din afară. Mi-am dat seama că românul, dacă e pus în si­tuația de a învăța ceva, învață și o face bine. Tim­pul nostru se condensează acuma și lucrurile se vor schimba rapid. Dar mai e ceva. Îmi permit să te provoc cu acest gând. În câțiva ani, se vor întoarce în țară pensionarii români de afară. Și cine sunt pensionarii ăștia? Sunt oamenii care au plecat acum 20-30 de ani în Occident, care au muncit acolo pe brânci, care au strâns ban pe ban ca să-și facă aici o casă la țară, să se învârtă după soare. Ei vor veni în România cu pensiile occidentale. Și asta va fi bine și pentru noi. Dar mai e ceva. Tinerii și familiile tinere care lucrează online pentru firmele mari nu vor mai accepta să stea în poluarea ma­rilor orașe și vor lucra de la țară, vor câș­tiga europenește și vor veni cu altă știin­ță și abordare asupra vieții. Pentru asta, eu sunt încrezător în viitorul României.