De ce a murit străbunul Ion
– Ești născut în Săcele, un sat românesc din apropierea Brașovului, cu tradiții puternice ciobănești. Cum de ai ales drumul presei? Nu era mai ușor să faci afaceri cu oi și cu brânză?
– Pentru a răspunde, trebuie să cobor pe firul timpului, în anii colectivizării României. Atunci, Ion, străbunicul meu din partea mamei, care avea câteva mii de oi, ca orice săcelean înstărit, a venit acasă, negru de supărare. Nu a scos niciun cuvânt, s-a așezat la masă cu fruntea în palmă și nu s-a ridicat de acolo două zile și două nopți. Nu vorbea, nu mânca, nu lipea geană pe geană, deși apropiații îl vor fi îndemnat, mereu, să le spună ce are. Într-un sfârșit, străbunicul s-a ridicat și s-a întins pe pat, fără să scoată un cuvânt, iar în câteva zile a murit. A trecut la Domnul de inimă rea, cum se spune la noi în sat. Mai apoi, bunica a aflat că toate oile sale fuseseră confiscate de comuniști. Lumea lui se năruise într-o clipă. Era ca și cum soarele ar fi căzut de pe cer. Despre această moarte, în casă la noi nu s-a vorbit niciodată. O perdea neagră o acoperea. Odată cu străbunul Ion, s-a terminat cu oile familiei noastre, oi pe care, să știi, le-aș fi mânat cu mare bucurie prin pășuni. Afaceri n-aș fi făcut, cum nu a făcut nici străbunicul. Pentru el, ca și pentru ceilalți ciobani transilvăneni, care au colindat lumea până departe, ciobănitul era, în primul rând, un fel de a trăi. Din felul acesta de a trăi m-am împărtășit în anii adolescenței mele, la o mânăstire din Dobrogea, unde am putut să mân – nu oile, ci ciurda. A fost o cufundare deplină în natură și în Dumnezeu, o bucurie fără margini, la care mă gândesc și acum. Cred că așa trăiau strămoșii mei. De la peregrinarea lor prin munți, m-am abătut la jurnalism, printr-o întâmplare de la sfârșitul facultății. Participasem la câteva emisiuni radio, ca student teolog, iar în timpul masteratului, mi s-a oferit o colaborare la Radioul național, care s-a transformat într-o muncă de 22 de ani, o muncă pe care eu o văd ca pe o slujire a semenilor și a lui Dumnezeu.
Sfânta din vârful dealului
– Domeniul de excelență al preocupărilor tale este spiritualitatea. De altfel, așa cum ai spus, ești absolvent de teologie. Crezi că în vremurile atât de alunecoase în care trăim, credința mai are viitor? În reportajele tale întâlnești mulți oameni. Mai cred românii în Dumnezeu?
– Haide să-ți spun o scurtă întâmplare. Eram în Deal, un sat dintr-o lume de basm, suit pe culmile din apropierea Sebeșului, un sat doar soare și miresme de fân, case trainice, curți largi și oameni plini de credință, mulți dintre ei ucenici ai părintelui Arsenie Boca. Oamenii aceștia, îți vine să crezi ori ba, mergeau pe jos până la Sâmbăta, pe creste, doar ca să îl vadă pe Sfântul Ardealului predicând. În satul acela, după ce îi luasem un interviu unei bătrâne a cărei privire albastră nu o voi uita toată viața, m-a întrebat, așa cum se face la țară, ce-i cu mine, cu viața mea? Delicat, de parcă mi-ar fi fost bunică. A vrut apoi să știe unde plec. Aveam un drum lung și ea m-a luat de mână, iar apoi a început să se roage. Spontan, fără cărți și cuvinte învățate pe dinafară. Îl ruga pe Domnul să îmi binecuvânteze drumul, să mă ocrotească și pe mine și pe familia mea, să am, adică, tot cerul în față. Mi-au dat lacrimile. Iar bătrâna aceea, parcă atunci coborâtă din paginile „Matericului” (Culegere de sfaturi ale maicilor duhovnicești), nu este singură. Satele noastre au toate astfel de sfinți neștiuți. Unii mai trăiesc, alții sunt deja în Împărățiile luminii. Și ei, toți, nu cred că aceste vremuri bicisnice vor stinge flacăra credinței din inimile românilor. Citiți în continuare revista noastră și îmi veți da dreptate.
Rugăciunea, salvare de la depresie
– Cristi, oare credința și rugăciunea să-i fi ajutat pe oamenii credincioși să treacă mai ușor prin pandemie? Tu cum te-ai descurcat?
– Cu siguranță că da. Am făcut interviuri cu preoți și episcopi care mi-au povestit cum rugăciunea a fost singurul reazem în pandemie pentru credincioși. Din locuințele în care erau închiși, fără posibilitatea de a-i vedea pe cei dragi decât, cel mult, prin ecranele telefoanelor, românii au putut evada doar „în sus”. Când orizontala ți se închide, rămâne întotdeauna libertatea verticalei, o libertate pe care nu au putut-o opri nici măcar comuniștii. Și a mai fost ceva. Credința și rugăciunea nu te unesc doar cu Dumnezeu, ci și cu semenii tăi. Oamenii s-au adunat la câte un acatist, împreună cu preotul sau episcopul lor. Pur și simplu, fixau o oră seara, să se roage împreună. Fără să se vadă, fără să se întâlnească, știau că toți, la un răstimp anume, fac același lucru: îl caută pe Hristos. Pentru un om care nu crede ce spun pare bizar, dar pentru un credincios, să știe că nu e singur, că alături, în orașul pustiu, există o clipă când mii de oameni pleacă genunchiul la rugăciune, poate fi o salvare sigură de la depresie.
Cât despre mine, pot să-ți spun că pandemia a însemnat nu doar o apăsare și o durere, la gândul că atâția oameni suferă, ci și un bun prilej de adâncire în Dumnezeu. Mi-am petrecut carantina împreună cu familia mea, făcând scurte plimbări în natură, cufundându-ne unii în ceilalți și toți în lumina lui Dumnezeu. Am fost plin, fericit, nicidecum singur. De atunci mi-am propus, nu știu dacă o să și reușesc, ca, dacă va trece pandemia, să mă carantinez în fiecare an, barem câteva zile, împreună cu ai mei. O să las lumea în spate, ca să fim împreună doar eu, draga mea soție, Ana, scumpul meu băiat Sofian și bunul Dumnezeu. E cel mai de preț și, în același timp, gratuit dar al vieții.
