Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CRISTIAN CURTE (jurnalist, teolog, realizatorul paginilor de Spiritualitate de la „Formula AS”): „Când orizontala ți se închide, rămâne libertatea verticalei!”

De ce a murit străbunul Ion

În pandemie pe munte

– Ești născut în Săcele, un sat românesc din apropierea Brașovului, cu tradiții puternice ciobă­nești. Cum de ai ales drumul presei? Nu era mai ușor să faci afaceri cu oi și cu brânză?

– Pentru a răspunde, trebuie să cobor pe firul timpului, în anii colectivizării României. Atunci, Ion, străbunicul meu din partea mamei, care avea câteva mii de oi, ca orice săcelean înstărit, a venit acasă, negru de supărare. Nu a scos niciun cuvânt, s-a așezat la masă cu fruntea în palmă și nu s-a ridicat de acolo două zile și două nopți. Nu vorbea, nu mân­ca, nu lipea geană pe geană, deși apropiații îl vor fi îndemnat, mereu, să le spună ce are. Într-un sfârșit, străbunicul s-a ridicat și s-a întins pe pat, fără să scoată un cuvânt, iar în câteva zile a murit. A trecut la Domnul de inimă rea, cum se spune la noi în sat. Mai apoi, bunica a aflat că toate oile sale fuse­seră confiscate de comuniști. Lumea lui se nă­ruise într-o clipă. Era ca și cum soarele ar fi căzut de pe cer. Despre această moarte, în casă la noi nu s-a vorbit niciodată. O perdea neagră o acoperea. Odată cu străbunul Ion, s-a terminat cu oile familiei noastre, oi pe care, să știi, le-aș fi mânat cu mare bucurie prin pășuni. Afaceri n-aș fi făcut, cum nu a făcut nici străbunicul. Pentru el, ca și pentru ceilalți ciobani transilvăneni, care au colindat lumea până departe, ciobănitul era, în primul rând, un fel de a trăi. Din felul acesta de a trăi m-am împărtășit în anii adolescenței mele, la o mânăstire din Dobro­gea, unde am putut să mân – nu oile, ci ciurda. A fost o cufundare deplină în na­tură și în Dumnezeu, o bucurie fără margini, la care mă gândesc și acum. Cred că așa trăiau strămoșii mei. De la peregrinarea lor prin munți, m-am abătut la jurnalism, printr-o întâm­plare de la sfârșitul fa­cul­tății. Participasem la câ­te­va emisiuni radio, ca stu­dent teolog, iar în timpul mas­te­ratului, mi s-a oferit o cola­borare la Ra­dioul națio­nal, care s-a trans­format într-o muncă de 22 de ani, o mun­că pe care eu o văd ca pe o slu­jire a semenilor și a lui Dumnezeu.

Sfânta din vârful dealului

– Domeniul de exce­lență al preocupărilor tale este spiritualitatea. De alt­fel, așa cum ai spus, ești absolvent de teologie. Crezi că în vremurile atât de alunecoase în care trăim, credința mai are viitor? În reportajele tale întâl­nești mulți oameni. Mai cred românii în Dum­nezeu?

Cu Ana și Sofian

– Haide să-ți spun o scurtă întâmplare. Eram în Deal, un sat dintr-o lume de basm, suit pe culmile din apropierea Sebeșului, un sat doar soare și mi­res­me de fân, case trainice, curți largi și oameni plini de credință, mulți dintre ei ucenici ai părintelui Arsenie Bo­ca. Oamenii aceștia, îți vine să crezi ori ba, mergeau pe jos până la Sâmbăta, pe creste, doar ca să îl vadă pe Sfântul Ardealului predi­când. În satul acela, după ce îi luasem un interviu unei bătrâne a cărei privire albastră nu o voi uita toată viața, m-a întrebat, așa cum se face la țară, ce-i cu mine, cu viața mea? Delicat, de parcă mi-ar fi fost bunică. A vrut apoi să știe unde plec. Aveam un drum lung și ea m-a luat de mână, iar apoi a început să se roage. Spon­tan, fără cărți și cuvinte în­vă­țate pe dinafară. Îl ruga pe Domnul să îmi binecuvânteze dru­mul, să mă ocrotească și pe mine și pe fami­lia mea, să am, adică, tot cerul în față. Mi-au dat lacrimile. Iar bă­trâna aceea, parcă atunci coborâtă din paginile „Ma­tericului” (Cu­le­gere de sfaturi ale maicilor du­hov­nicești), nu este singură. Sate­le noastre au toate astfel de sfinți neștiuți. Unii mai trăiesc, alții sunt deja în Împărățiile luminii. Și ei, toți, nu cred că aceste vremuri bicisnice vor stinge flacăra credinței din inimile românilor. Citiți în conti­nuare revista noastră și îmi veți da dreptate.

Rugăciunea, salvare de la depresie

– Cristi, oare credința și rugă­ciunea să-i fi ajutat pe oamenii cre­dincioși să treacă mai ușor prin pandemie? Tu cum te-ai descurcat?

– Cu siguranță că da. Am făcut interviuri cu preoți și episcopi care mi-au povestit cum rugăciunea a fost singurul reazem în pandemie pentru credincioși. Din locuințele în care erau închiși, fără posi­bilitatea de a-i vedea pe cei dragi decât, cel mult, prin ecranele te­lefoanelor, românii au putut evada doar „în sus”. Când orizontala ți se închide, rămâne întot­deauna libertatea verticalei, o liber­tate pe care nu au putut-o opri nici măcar comuniștii. Și a mai fost ceva. Credința și rugăciunea nu te unesc doar cu Dumnezeu, ci și cu se­menii tăi. Oamenii s-au adunat la câte un acatist, împreună cu preo­tul sau epis­copul lor. Pur și sim­plu, fixau o oră seara, să se roage împreună. Fără să se vadă, fără să se întâlnească, știau că toți, la un răstimp anume, fac același lucru: îl caută pe Hristos. Pen­tru un om care nu crede ce spun pare bizar, dar pentru un credincios, să știe că nu e singur, că alături, în orașul pustiu, există o clipă când mii de oameni pleacă genunchiul la rugăciune, poate fi o salvare si­gură de la depresie.

Cât despre mine, pot să-ți spun că pandemia a însemnat nu doar o apă­sare și o durere, la gândul că atâția oameni suferă, ci și un bun prilej de adâncire în Dumnezeu. Mi-am pe­trecut carantina împreună cu familia mea, făcând scurte plimbări în natură, cufundându-ne unii în ceilalți și toți în lumina lui Dumnezeu. Am fost plin, fericit, nicidecum singur. De atunci mi-am propus, nu știu dacă o să și reușesc, ca, dacă va trece pandemia, să mă carantinez în fiecare an, barem câteva zile, împreună cu ai mei. O să las lumea în spate, ca să fim împreună doar eu, draga mea soție, Ana, scumpul meu băiat Sofian și bunul Dumnezeu. E cel mai de preț și, în același timp, gratuit dar al vieții.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian