FORMULA AS ÎN ȚARA CRIȘURILOR: Istorie și credință – Biserica cu Lună din Oradea

– De vorbă cu pr. IOAN CODOREAN –

De îndată ce intri în centrul Oradiei, un val de strălucire imperială te înconjoară pe o suprafață uriașă. Restaurate im­pecabil, palatele și domurile ora­șului transformă capitala Biho­rului într-o metropolă europeană. O citadelă occidentală pusă sub tipar românesc. Pe toate clădirile flutură tricolorul, la fiece pas întâlnești statui ale înfăp­tui­­torilor Marii Uniri. Între ele, chiar în piața centrală, se află statuia Re­gelui Ferdinand Întregi­torul, lângă care se înalță cea mai frumoasă bise­rică ortodoxă a ora­șului: Bise­rica cu Lună, construi­tă, ca prin miracol, sub stăpânirea împăraților habs­burgi. Minunat de frumusețea și isto­ria ei, l-am rugat pe Părintele IOAN CODO­REAN, un preot de elită inte­lec­tuală, să-mi fie ghid prin fasci­nanta istorie a bisericii.

Cu jalba la Viena

– Biserica cu Lună a fost ridi­cată într-o vreme când româ­nii ortodocși nu aveau voie să con­struiască biserici de zid. Cum se explică miracolul nașterii ei?

– Biserica cu Lună s-a con­struit într-un context istoric cu totul nefa­vorabil pentru comunitatea româ­nească din Ardeal și părțile Crișanei. Ea a fost ridicată în 1784, perioadă în care, partea aceasta de țară era în Imperiul Habs­burgic. Un imperiu deosebit de autoritar, care și-a lăsat aici nu doar amprenta politică, ci mai ales amprenta cultu­rală și confesională. De altfel, Bise­rica cu Lună, ca arhitectură, poartă spiritul arhitec­turii baroce a timpului. Dar, deși biserica s-a născut în acest con­text istoric defavorabil, ea a fost ortodoxă, de la început și până azi. Când s-a pus problema ridi­cării acestei biserici, comunitatea orădeană era o comu­nitate cosmopolită. Lângă români trăiau mulți sârbi, care veniseră la Oradea ca soldați mercenari, dar și-au luat neveste românce și n-au mai plecat. Și mai exista atunci la Ora­dea și o comunitate de macedo-ro­mâni, încă și mai puternică, toți negustori, cu o poziție socială deo­sebită. Aceste trei etnii – românii, sârbii și aromânii, erau ortodoxe și asta i-a unit să-și zidească o bise­rică. Aceste comunități au făcut dili­gențele necesare, ajungând tocmai la curtea de la Viena, pentru a obține aprobările pentru zidirea unei bise­rici ortodoxe. Singura biserică orto­doxă a Oradiei din acele vremuri era în Velența, o biserică din lemn, mo­destă și neîncăpătoare pentru toți credincioșii.

– Totuși, pare o minune că împăratul a apro­bat să se ridice o catedrală ortodoxă din piatră, în contextul când românii aveau voie să ridice doar biserici din lemn.

– Aproape o minune. Comunitatea de macedo-români era foarte bogată, erau oameni școliți, care au știut să meargă direct la Viena. Puterea finan­ciară a contat la fel ca și diplo­mația lor. De altfel, cei doi ctitori mari ai acestei biserici, Mihail Cristof și Mihail Pușpechi, erau avocați de profesie și foarte bogați. Ei au format o comisie și s-au pus în fruntea ei la Viena, unde au obținut aprobare chiar de la împăratul Iosif al II-lea, pentru zidirea bi­se­ricii.

– Minune mare! Ardelenii au mai trimis „delegații” la împărat, dar fără succes.

– Exact despre asta e vorba. Toleranța neobiș­nuită a Cezarului de la Viena a fost influențată și de un alt element de­cisiv: anul 1784 era anul răscoalei lui Horea, cu întinderea ei națională și tragică. Iar asta a cântărit foarte mult pentru do­bândirea libertăților con­fe­sionale în Transilvania. Împăratul a înțeles că liniștea unui imperiu trece și prin libertățile acordate supușilor. Horea însuși trecuse prin Oradea, în drumurile lui la Viena. De altfel, cei care au construit această biserică au vrut să lase în memoria istoriei un semn de recunoștință pentru martirul Ardealului. Uitați-vă, chiar deasu­pra iconostasului, i-au zugrăvit chipul. Era semnul de recunoștință al românilor, pentru chinul lui Ho­rea, care a făcut posibilă ridicarea acestei biserici. Mult timp, în Biserica cu Lună, pe peretele opus, s-a aflat și portretul împăratului Iosif al II-lea, ina­micul, dar și prietenul lui Horea, mai ales după moartea lui.

– E mare curaj să pui pe catapeteasmă chipul celui mai mare dușman al nemeșilor…

– Așa e. Acum, portretul original al lui Horea se află în Muzeul Bisericii. Un portret impresio­nant, pe care, dacă-l privești cu mare atenție, vei vedea că seamănă foarte mult cu Horea, dar și cu chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Poate că a fost și un act de diplomație al celor care l-au pictat, pentru că a zugrăvi chipul lui Horea într-o biserică era o sfidare la adresa stăpânirii. Unii spun că acesta este portretul cel adevărat al lui Horea. Și singurul. Priviți-l!

Privesc portretul lui Horea și mă cutremur. E de o frumusețe nepă­mân­teană. Și mă gândesc că poate pictorul care l-a făcut să semene cu Hristos nu a făcut-o de frică. A fost, dimpotrivă, un omagiu. Recunoș­tința lui pentru moțul care s-a voit mântuitorul Ardealului. Și care pen­tru asta a fost schingiuit mai săl­batic decât Hristos.

Ceasul cu Lună și cocoșatul de la Notre Dame

– De unde vine numele acesta special, al bisericii? „Biserica cu Lună”…

– Biserica are un mecanism cu totul aparte, un orologiu vechi, cu un sistem mecanic foarte complex pentru anul 1790, când a fost con­struit. Ingenios și unic, la vremea respectivă, și se pare că și până astăzi, în era digitalizării. Este un ceas care simulează fazele Lunii, și nu ale Soarelui. Un orologiu care stă închis într-un glob lunar, de pe turnul bisericii. El este vizibil și din exteriorul dar și din interiorul bise­ricii.

– Care este secretul acestui ceasornic lunar, vechi de două sute de ani?

– Orologiul a fost reglat astfel încât globul lunar să se învârtă la 28 de zile în jurul axei sale și să arate cele patru faze ale Lunii. A fost pus în interdependență cu mer­sul Lunii pe cer. Și indică și astăzi, cu precizie maximă, cele patru faze ale lunii solare. Orologiul a fost creat de către un inginer vienez, care avea și un atelier de ceasornicărie: George Rueppert. Nu era un simplu maistru ceasornicar, era un om cu viziune amplă asupra mecanicii. Ceasul lui funcționa pe baza principiului inerției, iar contragreutățile care se află în turla bisericii trebuiau să fie trase la 24 de ore. La fel ca și azi. Era un efort deloc de neglijat, și până nu demult, lucrul acesta îl făcea un om căruia eu îi spuneam „Cocoșatul de la Notre Dame”. Un cocoșat care urca zilnic în turnul bisericii, la cei 80 de ani pe care-i avea, și se ocupa de întreținerea roților dințate care pun sistemul în funcțiune.

– Cine a comandat acest ceasornic? Ctitorii?

– Eu cred că a fost o inițiativă personală a lui George Rueppert. I s-a dat mână liberă și el a creat acest mecanism care, pe lângă elementul sacra­mental al locașului sfânt, aduce un plus de valoare acestei biserici, și nu numai ei, ci și orașului. Bise­rica cu Lună rămâne un simbol, este un brand pentru oricine ajunge în Oradea, chiar dacă ea este așezată sub oblăduirea Maicii Domnului. Hramul bisericii noastre este Adormirea Maicii Domnului.

Două sute de ani de slujbe continue

– Cum se împacă ortodoxia, spiritul ei fierbinte și pătimaș, cu o biserică de aparență occidentală?

– Biserica, așa cum o vedem, e neschimbată din începuturi. Poartă ea amprenta barocului târziu în arhitectură, dar a fost ortodoxă de la înce­put. În această biserică, de peste două sute de ani n-au încetat slujbele nici măcar într-o zi. Aici se slujește zilnic Sfânta Liturghie. Și poate că totul stă sub semnul pelicanului sculptat deasupra jilțului arhieresc. Pelicanul care se sfâșie pe sine, ca să-și hrănească puii. Un sim­bolism profund! Pelicanul nu este altul decât slujitorul, până la urmă este vorba de Hristos care se jertfește pe sine, ca să ne hrănească pe noi.

– Văd că biserica dvs., părinte, e plină de semne și de istorii profunde și tragice.

– Așa e. Vedeți aici, în partea stângă, avem necropola episcopală. Aici își dorm somnul de veci trei dintre episcopii de frunte ai Oradiei, ale căror destine s-au împletit cu acela al Bisericii cu Lună: Roman Ciorogariu, căruia i s-a ridicat o statuie chiar în fața bisericii noastre, apoi este Episcopul Nicolae Popovici, exilat și mort în exil, la Mânăstirea Cheia, și ale cărui oseminte au fost aduse aici în 1992, și cel de-al treilea episcop, Vasile Coman, care a participat în tinerețe la „Marea Adunare de la Alba Iulia”. Tot aici, alături de marii noștri episcopi, sunt îngropați și ctitorii bisericii. Era o tradiție să fie înmormântați în naos. Undeva, acolo, era o criptă enormă. Cu timpul, accesul la ea a fost restricționat, dar se știe bine unde se află aces­te morminte ilustre. Dintre toți, cred că episcopul Nicolae Popovici a fost cel mai aproape de o viață de martir. A fost un prelat de o mare întindere culturală. Cu studii în Grecia și în Germania, un om bine școlit, profesor la Facultatea de Teologie, o minte ageră și un om cu principii și valori tari. El a trecut, alături de credincioșii săi, prin toate porțile infernului ce le-au fost sortite românilor de istorie. Începând cu dramaticul an 1940. Atunci, ocu­parea Ardealului de Nord de către Ungaria hortistă a dus și la ocuparea Oradiei. Reținut și brutalizat de unguri, episcopul Popovici a fost apoi expulzat și nevoit să se refugieze la Beiuș, dincolo de granița românească furată. Acolo, în toți acei ani grei, și-a avut reședința episco­pală pe perioada războiului, ală­turi de alți credincioși și preoți refugiați.

– După ce Ardealul de Nord a fost ocupat, credincioșii ră­mași în Oradea, sub unguri, erau lăsați să se roage în biserici? Și la Biserica cu Lu­nă?

– Deși sub Horty condițiile de trai erau grele pentru români, mulți preoți au refuzat să se refu­gieze. Au rămas pe loc, alături de turma lor. Asta, deși știau că în Ardealul ocupat, cei mai vânați erau liderii intelectuali și spirituali. Pe loc a rămas și părintele Andrei Lupșa, preot la Biserica cu Lună: „Eu rămân cu credincioșii mei. Ei au nevoie de mine, au nevoie de slujbe, de rugăciune și sprijin” – a zis părintele.

De la Patriarh la martir

– Ce s-a mai întâmplat cu episcopul Nicolae Popovici după 23 august 1944?

– După 23 august 1944, soarta lui s-a schimbat din rău în mai rău. La fel ca aceea a întregii noastre comunități creștine, strămoșești. Mai întâi, după reîntregire, episcopul s-a întors la Oradea, unde a fost primit cu bucurie de toată urbea. Apoi a început să refacă bisericile pângărite de hortiști. Nicolae Popovici ajunsese atât de respectat, încât, în 1945, când a trebuit să fie ales noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod pe el l-a voit. Dar s-au opus categoric comuniștii. Față în față cu presiunile lor și ale sovieticilor și ca să nu fie zâ­zanie în biserică, episcopul Popovici își va con­vinge chiar el susținătorii să îl sprijine pe Iustinian Marina, ca să fie pace în țară.

– De unde venea această îndârjire?

– Atunci când comuniștii au luat puterea și au încercat să ne facă uitată credința, Nicolae Popovici și-a început lupta. A avut niște intervenții tulbu­rătoare chiar de aici, din amvonul Bisericii cu Lu­nă. În acei ani grei, el a ținut șapte cuvântări, în șapte duminici, toate că­tre tineri. Era mânat de o extraordinară și dreaptă virulență creștină, cu care apăra țara și biserica de ideologia comunistă, cea care denatura credința din sufletele oamenilor. Nicolae Popovici a încercat să dea un suflu nou tinerimii de atunci, vrând-nevrând copleșită de bolșevismul tot mai insidios. A fost unul dintre cei curajoși care a avut puterea să spună „nu” ideologiei atee. A făcut-o pe față, fără frică, și asta l-a costat. În toate predicile sale, cât și în întâl­nirile cu locuitorii Oradiei, Nicolae Popovici a de­mascat abuzurile roșii și a spus că un sistem înte­meiat pe violență și ură nu va dura, prezicând căde­rea comunismului în întreaga lume.

– Era ceva de neiertat, pentru acele vremuri.

– Într-adevăr, nu a durat mult, și în 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți alți episcopi orto­docși români, i-a venit și episcopului nostru rândul. Mai întâi l-au pus sub urmărire permanentă. Și doar dragostea poporului și a preoților pentru episcopul lor atât de onest îl mai apăra. Dar deși era amenințat fățiș, episcopul nu s-a oprit. Avea ceva din îndrăz­neala și fermitatea Sfântului Vasile cel Mare – spu­neau cei care îl ascultau. Până la urmă, autoritățile tot îi obțin demiterea. În 1950, însuși Patriarhul Ius­tinian e chemat la Groza și la Dej. Și Pa­triarhul a povestit. „Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus lim­pede că, dacă Sinodul nu-l îndepăr­tea­ză pe Popovici din fruntea eparhiei Ora­dea, îl va aresta”. Astfel s-a hotărât, la cel mai înalt nivel al conducerii României comuniste, soarta unuia dintre cei mai iluștri ierarhi ai țării noastre. Co­muniștii îl închid pe Nicolae Popovici la Mânăstirea Cheia, într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație. S-ar fi putut ca aici să se termine chinurile sata­nice la care fusese supus episcopul Nico­lae Popovici. Dar n-a fost așa. Ur­mărit per­manent de Securitate, este acuzat de legături cu partizanii și de sprijinire a rezistenței din munți și este, zi de zi, anchetat și hărțuit. Ba, s-a încercat până și otrăvirea lui. În cele din urmă, după zece ani de prigoană, Nicolae Popovici moare, în 1960, la mânăstirea în care era închis. Azi, el este unul din­tre episcopii ortodocși propuși pentru canoni­zare. Un ierarh pa­triot, martir neînfricat pe drumul crucii.

Epilog

– Mai sunt românii, azi, la fel de tari în credință ca înaintașii lor, părinte?

– Să știți că prezența lor, după pandemie, în biserică, este cu mult mai mare ca înainte. Eu cred că românii noștri, credincioși, au resimțit din plin starea aceea de izolare, impusă de molimă. I-a afec­tat nu doar psihologic, ci și spi­ritual. Și astăzi sunt foarte mulți credincioși pentru care credința înseamnă viața lor, respirația lor, aerul lor. După rela­xarea măsurilor anti-Covid, pre­zența la biserică este tot mai numeroasă. Noi, preo­ții, o vedem în biserică, se simte această sete, această foame de Dum­nezeu. Este o foame a spiri­tului pe care nu-l poate hrăni ni­mic, decât prezența în spațiul sa­cru al bisericii, un loc care îți dă starea aceea specială de bine și de pace, pe care nu o re­găsești nică­ieri altundeva. Aici, în biserică, este un abur nepământesc și dum­nezeiesc. O cre­din­ță pecet­luită și de istorie.