EUGENIA NICOLAE: „Visez să am în față un stadion plin de oameni, care să cânte cu mine”

Petrecerile din curtea casei

– Eşti o revelație a muzicii românești! După apariţiile de la „Vocea României” şi „Românii au ta­­lent”, difuzate de Pro TV, juriile au fost impre­sio­­nate de apariția ta, publicul te-a adoptat pe loc, iar radiourile îţi difuzează intens melodiile, pe care tu însăţi ţi le compui. Cine ești, Eugenia? De unde ai apă­rut, cu glasul tău atât de frumos?

– Din Oltenia, mai precis din Slatina, dintr-o fa­milie simplă, dar foarte unită, afec­tuoasă şi veselă, cu principii de viaţă sănătoase şi cu un mare, mare drag de muzică, pe care l-am moștenit. Când eram micuţă, îi făceam probleme ma­mei cu adormitul şi singura me­to­dă, dar absolut singura, de a re­zolva situaţia, era ca mama să-mi cân­te. Cum începea să-mi cânte, ador­meam fericită! Mama are un glas foarte frumos, la fel ca bu­nicii din partea ei. Tata, la rândul lui, e un mare pasionat de muzică. În timpul săptămânii, tata lucra la Poşta Română, dar la sfârşit de săptămână, împreună cu câțiva prie­teni, cu care for­mase o veri­tabilă trupă, cânta la petre­ceri, la nunţi… Şi când spun cânta, mă re­fer la un cântat profesionist: tata şi cole­gii lui ştiau muzică, făceau repetiţii… De cele mai multe ori, la noi acasă (din fericire, „acasă”, la Slatina, înseamnă o casă la curte plină de verdeață și flori), prilej cu care aveam ocazia să asist la repetiţiile lor, care erau şi serioase, dar şi prilej de voie bună, de glume, de râs, mai ales că mama punea pe masă şi mâncare bună… Adesea, repetiţiile se încheiau sub forma unor mici petreceri neplănuite, dar întotdeauna re­uşite. Aşadar, se poate spune c-am apucat-o pe dru­mul muzicii, fără să-mi dau seama: pur şi simplu, mi se părea normal să cânt şi credeam că toată lumea cântă. Abia când am intrat la şcoală şi am constatat că eram singura din clasă cu glas bun, mi-am dat seama că ăsta e, de fapt, un dar, pe care nu toată lumea îl are. Am fost uimită! (râde)

– Ai fost dată la şcoala de muzică?

– Nu, în Slatina nu exista şcoală de muzică, aşa că am mers la o şcoală nor­ma­lă şi, în paralel, de la 9 la 12 ani, am stu­diat vioara, la Şcoala Populară de Artă, dar nu mi-a plăcut instrumentul, aşa că l-am abandonat. Apoi, pe la 16 ani, când tata a început să mă şi ia cu el ca să cânt şi eu, pe la pe­treceri sau nunţi, am cerut să iau ore de canto, lucru cu care ai mei au fost absolut de acord. Mi-au găsit un profesor foarte bun la Râm­ni­cu Vâlcea, mergeam acolo o dată pe săptă­mână, iar în rest, studiam acasă. Pe de altă parte, îţi spun sincer, că şi dacă ar fi existat în oraş un liceu de muzică, tot nu m-aş fi dus acolo, ci m-aş fi îndreptat, așa cum am și fă­cut, către un liceu teoretic. Întotdeauna, eu am consi­derat că e foarte important să învăţ carte serios, iar la liceele de muzică, din pă­cate, se întâmplă că uneori materiile de cul­tură generală sunt lăsate pe locul doi. Pentru mine, pe primul loc era să învăţ, să-mi fac temele…

– Totuşi, ai ales Conservatorul, în cele din urmă, şi ai venit la Bucureşti…

– Deja era altceva. Încă de prin cla­sa a X-a, tot par­ticipând la con­cur­suri de inter­pre­tare, unde luam mereu premii sau chiar trofee, îmi dădu­sem seama că asta era ce voiam să fac în viaţă: mu­zică. Am con­siderat că era de datoria mea să-mi şle­fuiesc talentul nativ şi să acumulez cunoştinţe de spe­cia­litate, ca să nu rămân o amatoare în muzică. Urăsc mediocritatea, în ge­neral. În plus, înţelesesem şi că ple­carea la Bucureşti avea să-mi des­chidă și orizontul cultural, așa de important în viitoarea mea profesie de muzician. Slatina şi cântările la petreceri şi la nunţi ajunse­seră să mi se pară prea pu­­ţin: voiam să-mi deschid ari­pi­le mult mai larg. Drept ur­ma­­re, în paralel cu ore­le de canto, am în­ceput să mă pre­gă­tesc şi pentru Con­ser­­va­tor, unde am in­trat la secţia „Pe­da­gogie muzicală”. Tot la facul­tate m-am a­pro­piat şi de pian, un instrument pe care, spre deose­bire de vi­oa­ră, l-am îndrăgit foarte tare. Deci nu mi-am regretat nicio secun­dă alegerea.

Despărțirea de nunți

– Pe lângă voce, ești și autoarea melodiilor pe care le cânți și care conțin un filon folcloric. De ce ai re­nunțat la muzica pur popu­lară care te-a con­sa­crat?

– Pentru o vreme, nu doar că m-am îndepărtat de folclor, dar m-am rupt cu totul de el. Am dorit să-mi lărgesc orizontul, să de­pă­șesc muzical lumea Slati­nei, pe care o simţeam de-acum prea mică. Când am venit în Bucureşti, am a­ban­­donat, prin urmare, fol­clorul, am intrat în nişte tru­pe de cover-uri, am dat concurs la mai multe coruri de muzică clasică… Eram prea crudă atunci ca să-mi dau seama că făceam o con­fuzie: nu de folclor vo­iam să fug, ci de cân­tările acelea de la petreceri şi nunţi. De ele mă să­tu­rasem, nu de folclor! Am avut nevoie de câţiva ani ca să-mi dau seama de greşeala comisă, dar, slavă Domnului că mi-am revenit! Am realizat că folclorul autentic e o comoară, de fapt, repre­zen­tarea sufletului nostru românesc, prin urmare, el nu doar că trebuie respectat şi preţuit, dar trebuie să fie şi iubit şi dus mai departe. Iar această reve­laţie am avut-o da­torită unor întâlniri salvatoare. Pe de o parte, întâlnirea cu doamna Speranţa Ră­dulescu, cele­brul etno-muzicolog de la Muzeul Țăranului Ro­mân, pe care am avut-o profesoară la Masteratul de „Educaţie muzicală contemporană”. Doamna Rădulescu venea la cursuri cu nişte informaţii ex­traordinare, care mi-au deschis din nou ochii şi sufletul, dar către fol­clorul adevărat, tradițional, de asemenea, tot dânsa m-a trimis să fac şi cerce­tări pe teren, chiar în satul bunicilor mei, ceea ce a fost nu doar o bucurie, dar şi extrem de intere­sant, fiindcă am descoperit lucruri extrem de va­loroase din punct de vedere muzical. Pe de altă parte, întâlnirea cu fraţii Cezar şi Anatol Cazanoi, doi muzicieni originari din Chişinău, pe care, personal, îi consider cu-adevărat mari ma­eştri ai folclorului românesc autentic, mi-a dat im­pulsul de a reveni şi muzical, nu doar cu inima, la folclor. Şi e foarte frumos că – iată! – şi azi con­tinui să cânt cu Cezar şi Anatol, cu o bucurie me­reu proas­pătă.

„Folclorul oltenesc e încă viu”

– Eşti olteancă şi ai studiat folclorul oltenesc în mod riguros. În ce rezidă valoarea lui?

– În primul rând, în jocurile populare: alunelul, rustemul… Sunt extraordinar de frumoase şi cu o unicitate evidentă. Dar ceea ce e şi mai extraor­di­nar, după părerea mea, ţinând cont de epoca în care trăim, este că folclorul oltenesc e în con­ti­nuare viu. În Oltenia, la sat, tradiţiile, în special cele de nuntă, s-au păstrat ne­alte­rate. Oamenii ştiu încă toate jocurile populare vechi, le solicită fără drept de apel şi le dansează cu o poftă şi cu o bucu­­rie fantastice! Iar dacă lăutarul nu ştie un anume joc, pe care oamenii i-l cer, e vai de el: e fluierat, e huiduit şi… e de rău! (râde) Oltenii îşi preţuiesc şi îşi apără jocurile lor populare tradiţionale cu înfo­care! Iar tinerii n-au nicio şansă să se în­depărteze de folclorul oltenesc, fiindcă bătrânii – dansatori neîntrecuţi! – îi trag la joc şi pe cei tineri. E foarte frumos să vezi o nuntă oltenească din zo­na rurală, fiindcă acolo ai ocazia să trăieşti tradi­ţiile rămase nealterate. Însă, aşa cum spuneam, folclorul românesc, în general, este o co­moară, pentru că fiecare regiune are particularităţile ei, iar acestea se ţes într-un tot coerent, care ilustrează spiritul românesc. Uite, dacă vorbim despre zona Munte­niei, de exemplu, aici imediat te duci cu gândul la vechea şi autentica muzică lăutărească, în sensul „cla­sic” sau „cult” al cuvântului, nu la ceea ce se în­ţelege azi, în mod greşit, prin muzică lăutărească: e vorba de o muzică foarte rafinată, gândită şi cân­tată doar de rapsozi autentici, care se acompaniau cu lăute, cu cobze, dar şi cu alte instrumente cu coarde. În timp, muzica lăutarilor a intrat în cultura de masă. Dacă ajungem în Mol­dova, caracteristice sunt bătutele, nişte muzici şi jocuri foarte, foarte rapide, cât şi taraful de fanfară, al cărui „sâmbure” a apărut în perioada lui Di­mi­trie Cantemir: muzica pe care el o asculta era cân­tată cu cobza şi cu ţam­balul mic. Ulterior, ta­raful moldovenesc a fost pre­luat şi în Muntenia, şi în Oltenia… Apoi, în Mara­mureş, găsim o mu­zică… termenul cel mai potrivit mi se pare „an­ces­trală”. Care, de asemenea, s-a păs­trat foarte bine până azi. Folclorul din Maramureş are un caracter aş putea spune de-a dreptul sălbatic, în sensul de neşlefuit, de nativ: strigăturile lor, ins­tru­mentele acelea care sună ca şi când ar fi dezacor­date… Iu­besc muzica din Maramureş şi o ascult întotdea­una fermecată! Din Transilvania îmi vin în minte „jocul în doi”, „purtatele” şi „în­vâr­titele”. Foarte frumoase, toate! Banatul… îl iu­besc tare mult! E o zonă cu multe intersectări fol­clorice, dintre care se disting în mod special influ­en­ţele sârbeşti. Doam­ne, ce speciale sunt brâurile bă­năţene! Şi acea horă, specifică lor, care se dan­sează complet diferit de horele din celelalte regiuni româneşti! Este su-per-bă! Şi, ca să încheiem cer­cul, să ne gân­dim la zona Mehe­din­ţiului, o zonă de conflu­enţă între muzica olte­neas­că – cu vioară, acor­deon etc. – şi muzica bă­nă­ţeană – în care nu gă­seşti de­cât instrumente de suflat. Folclorul mehe­dinţean e o combinaţie între cele două, dar cu o amprentă spe­cifică, iar cel mai de preţ este „danţul mehe­dinţean”.

„Mi-ar plăcea să cânt manele, dar culte, originale”

– Prețuiești folclorul, e limpede, dar nu eziți ca în compozițiile tale să introduci teme folclo­rice reinterpretate…

– Sigur că un etno-muzicolog probabil că m-ar condamna, considerând că alterez folclorul au­tentic, însă dorinţa mea este ca, prin împletirea unor teme folclorice cu sunete moderne, să-i atrag pe tineri de partea folclorului şi să le trezesc curio­zitatea. În speranţa că, pornind de la melodiile mele, ei vor merge apoi mai departe şi vor căuta să asculte şi să descopere folclorul autentic. Deşi metoda pe care am găsit-o este una ocolitoare, mi se pare că ea e cea mai eficientă, dat fiind că mă adre­sez tinerilor care, probabil că în majoritatea lor, nu au crescut audiind folclor autentic, fiind atraşi de muzica modernă. De-asta îmbrac folclo­rul în straiele acestea foarte noi.

– Ai ecouri favorabile pentru demersul tău?

– Din fericire, da! Sunt multe exemple pe care aş putea să ţi le dau, însă mă rezum la unul: eu sunt şi pro­fesoară de educaţie mu­zicală la o şcoală din Bucu­reşti, predau la nivel de gim­naziu, şi copiii mei, când am discutat, în primul semestru, despre folclor (eu organizându-le şi au­diţii), nu pot să spun că au fost prea entuziasmaţi. Cu o excepţie: au rezonat profund cu doina! Ceea ce m-a surprins, chiar nu mă aşteptam, fiindcă doina e o creaţie muzicală lentă, foar­te complexă şi cel mai adesea tristă. În schimb, după ce am apărut la „Românii au talent”, unde am cântat piesa „Inima n-o mai răbda”, când am intrat prima dată la cla­să, am fost uluită să constat că învăţaseră versurile melodiei de la cap la coadă, iar de atunci, când avem vreme, mă roagă să le cânt „Ce vă place dvs. cel mai mult, doamnă!”, iar eu le cânt melodii din folclorul ro­mânesc autentic, pe care, spre ma­rea mea bucurie, le ascultă cu multă atenţie, cu ochii mari şi – îmi dau seama – cu inimile deschise.

– Ţi-a fost greu să dobândeşti succesul cu muzica pe care o faci? Nu au existat producători care să-ţi propună să cânţi manele, astfel încât să „dai lovitura” peste noapte?

– Ba da, au existat mai mulţi producători care mi-au spus că drumul cel mai simplu şi mai rapid către succes ar fi să cânt manele. Nu le-am ac­cep­tat oferta. Sper că pot să con­tribui şi eu, cu oricât de puţin, la conservarea folclorului româ­nesc autentic şi, în con­se­cinţă, la re-trezirea spiritului naţional al ro­mânilor. Am preferat să „înot contra cu­ren­tului”, am ales să lupt şi să muncesc mai mult, nu să fiu laşă şi s-o apuc pe drumul cel mai scurt. Eu înţeleg, de ce plac atât de mult ma­nelele: istoric vorbind, datorită relaţiilor pe care le-am avut cu Imperiul Otoman, vreme de sute de ani, am ajuns să fim influenţaţi de sonorităţile acelea orientale. În schimb, dacă mâine ar veni cineva la mine şi mi-ar spune „Am o linie melodică extraor­dinară, este din­tr-un cântec al lui Anton Pann!” sau „Este din­tr-o piesă a Romicăi Puceanu!”, atunci aş ac­cepta-o imediat, pentru că Anton Pann şi Ro­mica Puceanu sunt nişte valori incon­tes­tabile. Pann a fost primul promotor din spaţiul ro­mânesc al manelei orientale originale, care a fost „mu­zica domnilor” sau „muzica eli­telor” din par­tea orientală a lumii, iar Romica Puceanu a creat nişte manele lăutăreşti splen­dide, tot pe filonul au­tentic, original. Aşadar, în cazul amândurora, vor­bim despre manele tradiţionale, din sfera cultă a muzicii, iar eu, dacă mi s-ar oferi posibilitatea, mi-aş dori să pot să rea­duc maneaua în sfera ei cultă, originală. Altfel în­să, nu.

– Care e ţelul tău în carieră, Eugenia? Acto­rii visează la un premiu Oscar, tu la ce visezi?

– Visul meu este să am în faţă un stadion de oa­meni care să fredoneze me­lodiile împreună cu mi­ne. Și cred în realizarea lui. Eu mă gândesc me­reu la întâlnirile muzicale va­loroase care vor apărea în viaţa mea şi care vor duce la colaborări valoroase, mă gândesc la cântecele la care lucrez şi, în gene­ral, îmi spun că în fiecare zi trebuie să muncesc mai mult decât în ziua prece­dentă. Procedând aşa, sunt convinsă că viaţa mă va duce în direcţia în care trebuie să mă ducă, și sunt convinsă că voi ajunge şi în faţa acelui sta­dion de oameni, deşi nu mă gândesc la el în fiecare secundă a fiecărei zile. Cel mai important pentru mine este să-mi fac profesia cu disciplină şi cu credinţă.

„Florin nu e muzician, dar face parte din muzica mea”

– Acum te rog să mergem puţin şi în culise: ce înseamnă viaţa ta de dincolo de muzică?

– Cea mai importantă este familia. Asta în­sem­nând părinţii mei şi sora mea, Graţiela, care e cu doi ani mai mică decât mine, are și ea o voce foar­te bună, însă a fugit cât a putut mai departe de mu­zică, a devenit IT-istă şi proiectează roboţi. În ega­lă mă­sură, când spun familie, mă refer şi la aceea pe care mi-o voi întemeia alături de prietenul meu, Florin, care, şi el, este tot IT-ist. Florin nu e mu­zician, dar face parte din muzica mea, pentru că mă inspiră foarte mult şi mă şi susţine în carieră. E un bărbat foarte inteligent, pragmatic, e… opusul meu şi de-asta ne completăm perfect unul pe celă­lalt. Suntem împreună de cinci ani şi trebuia să ne că­sătorim anul trecut, dar pandemia ne-a dat pla­nurile peste cap, aşa că sperăm să reuşim să facem nunta în vara asta, în august. Altfel… ca să vezi că viaţa mea de dincolo de muzică tot prin jurul mu­zicii se învârte, îmi place foarte mult să-mi inven­tez ţinute de scenă, pornind de la tot felul de ţe­să­turi ţărăneşti autentice: un ştergar, o ie, o fotă, ba chiar şi un covor. Iau aceste ţesături şi, cu ajutorul unor fete foarte pricepute la cusut, le reinventez: le tai, le decupez, le combin cu alte materiale şi le dau o nouă viaţă. Mi-am făcut un corset foarte fru­mos, cu motive tradiţionale, o fustă, iar acum, de exemplu, lucrez la un fel de pardesiu creat dintr-un covor ţărănesc. Iar un alt fel în care îmi hrănesc sufletul este mersul pe munte. În pandemie, având suficient de mult timp, am mers într-o mulţime de drumeţii prin munţii noştri din România. Plecam și în vacanţe în străinătate, în care, tot aşa, umblam să vedem muzee, castele… în general, lucruri fru­moa­se şi care ne învaţă ceva. Şi, nu în ultimul rând, îmi place mult să citesc. Lectura mă ajută şi în partea de creaţie muzicală: am un caiet în care îmi notez cuvinte, idei sau citate şi, adesea, ins­pi­rată de notiţele respective, creez versuri pentru me­lodiile mele.

– Şi pentru vara asta, ce planuri ai, Eugenia? Sau nunta îți ocupă tot spațiul?

– Profesional, o să fie o vară plină: avem deja pro­gramate foarte multe eve­nimente, Orchestra Ca­zanoi şi cu mine, și plănuiesc, de asemenea, ca de acum înainte, să lansez lunar câte o piesă nouă. Dar, printre picături, e nevoie şi de pu­ţină relaxare. Abia aş­tept să ajung la ai mei, la Slatina, unde am de gând să stau două săptămâni: să mă răsfeţe mama, să mă­nânc roşii bu­ne din grădină şi fructe din livadă…