Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești cu fân

La cosit în Polovragi

– Printre bogățiile naturale sunt enumerate aurul, argintul, pietrele prețioase, petrolul, gazele, metalele rare și pădurile. Niciodată, fânul! Covorul de iarbă mul­ti­color, care acoperă dealurile și încântă ochiul, încât cel care privește exclamă: „Aici e grădina raiu­lui!”. Și nu exagerează. Fânețele unduite de vânt sunt o lume unică, în care con­vie­țuiesc sute de specii ierboase, dar și insecte rare, unele pe cale de dispariție. În același timp, fâ­nul a avut din vechime o valoare economică uriașă pentru țăranii care creșteau vite. Co­sirea și strânsul fânului, dar și clăditul clăilor, erau momente bine marcate în calen­da­rul agricol. În timpurile din urmă, însă, din cauza schimbărilor petrecute în lumea sa­tului, vitele s-au împuținat și rămân livezile necosite. Odinioară, la strânsul fânului, era plin de viață, acum, e mai degrabă tăcere și pustiu –

Cântecul coasei

Construcția unei clăi

Fânețele Polovragiului arată bine anul acesta, datorită ploilor bogate care au căzut în lunile de primăvară. În Moiaga, în Livezul Oltețului și în gră­­dinile din Muncel, „te îneci în fân”, cum spu­neau bătrânii. Multe suprafețe vor rămâne însă ne­cosite. Iarba se va usca și va putrezi. Altfel stăteau lucrurile cu peste douăzeci de ani în urmă. Înainte să înceapă cositul, sătenii mergeau și eva­luau sta­rea fânului. Totodată, înfigeau rămurele de salcie în pământ (le numeau poci), ca să marcheze hota­rul, în cazul în care angajau cosași. Pregătirea pen­tru cosit era un adevărat ritual. Norma zilnică era de o jumătate de pogon pe zi (2500 mp). Serile, au­zeai prin curți sunetul coasei bătute cu ciocanul pe nicovală, pentru a doua zi. Plecau cu noaptea în cap. Femeile se trezeau tot atunci și se apucau să gătească. În timp ce bucatele fierbeau în oale, pe sobă, cosașii, la o depărtare de câțiva kilometri, par­curși deseori pe jos, puneau fânul la pământ și lăsau în urmă brazdele numite poloage. Unul dintre cosașii renumiți ai Polovragiului a fost Pătroi Vă­căroiu. Acumula într-o vară, peste 30 de zile de coasă, chiar și la vârsta de aproape 80 de ani. Seară de seară, îmbrăcat în costum ungurenesc, alb și negru, se îndrepta spre casă cu coasa pe umăr, ca un războinic care revenea învingător de pe câmpul de luptă. A doua zi o lua de la capăt, până când ulti­mele paie ale verii cădeau sub ascuțișul coasei. Până în prânz, sosea femeia cu mâncare: sufertașe pline cu ciorbă de găină, cu tocan și legume fierte (cartofi, păstăi de fasole), cu gogoși sau clătite. Și, firește, cu sticle cu băutură: vin și rachiu. Bucatele erau întinse pe șervete țesute sau, mai târziu, pe mușamale, neapărat la umbra unui frasin sau a unei sălcii. După masă și după un timp de răgaz, cosașii își vedeau mai departe de treabă. Șuierul ritmic al coa­selor rupea liniștea livezilor. Cu mișcări meti­culoase și ferme, până seara, bărbații dovedeau tot fânul, și soarele asfințea peste poloagele pe care țopăiau, puzderie, lăcustele. Erau însă și zile când cei mai mulți nu îndrăzneau să bage coasa în fân. De pildă, în ziua de Sfântul Pan­telimon, de frică să nu fie trăzniți. La strânsul fânului, li­vezile se um­pleau de femei și co­pii, care mai întâi întorceau po­loa­gele, ca să se usuce iarba mai bine, apoi făceau purcoaie și, în final, o claie mare, clădită de cine se price­pea. Cu ast­fel de clăi, transportate acasă, sco­teau vitele din iarnă. Sau în­cheiau afaceri. Fânul era o marfă plătită bine.

Războiul fânului

Perfecțiune

Vechi documente cercetate la Ar­hivele Națio­nale dau seama des­pre importanța covârșitoare a fânu­lui în secolele trecute. În vara anu­lui 1732, în timpul stăpânirii habs­burgice, mai mulți polo­vră­geni, unii din neamul Pădureștilor, au avut un con­flict cu egumenul Cli­ment al mănăstirii Polovragi, din cauză că au cosit o parte din moșia sfântului lă­caș: „…iar noi, fiind oameni făr de nicio soco­tea­lă și tari de cap, ne-am fost pus de am cosit livezile sfintei mă­năstiri în silă”. Consternat, egu­menul i-a recla­mat la Craiova, la „prea­cinstita administrație”, care l-a însărcinat pe vornicul județului Gorj să cerceteze cauza și să găsească o soluție. Vor­nicul a dispus ca mănăstirea să le plătească să­tenilor împricinați cositul, iar ei să predea mă­năs­tirii fânul cosit. Pă­du­reștii și alți săteni nu au res­pec­tat decizia vornicului Mihail. Ei nu au predat fânul mănăstirii, ci și-au hră­nit vitele: „… iar noi fiind oameni făr de nicio ispravă, nu am vrut să ne dăm ascultării, ci ne-am pus de am mâncat fânul iar în silă”. Cli­ment i-a reclamat a doua oară la Craiova, iar diriguitorii de acolo (consiliul imperial era for­mat, în mare parte, din boieri ol­teni) l-au trimis din nou pe vornicul județului să cerceteze cauza. Acesta a venit însoțit de un Gheorghe ar­năutul și, probabil, de câțiva oa­meni ai vor­niciei. De data asta, in­tervenția celor de la județ a fost cum­plită pentru săteni: „ne-au pe­depsit și ne-au bătut, după cum au fost porunca de la preacinstita administrație”. Sătenii au fost obli­gați să plătească fânul, în termen de o săptămână, iar dacă nu-și vor achita această obli­gație, egume­nul era liber să solicite o nouă inter­venție a cinsti­ților vornici ai județului, desigur, pe cheltuiala celor vinovați. Alături de Pădurești au mai semnat Stoica Birău, Adam Coștoboi, Ion Goz­docea, Pătru Cismașul, Dumitru Paraschi­vescul, Anghel Vâr­lan, Ion al Paraschivei și Mihă­ilă Răs­popul, nume dispărute între timp. Dar nu numai sătenii și egu­menii s-au răfuit pentru fân. Un con­flict întins pe zece ani a izbucnit spre finalul sec. XVIII, între Pa­ho­mie, egumenul Polovra­giului, și egumenii mă­năstirii Bistrița (jud. Vâlcea), pentru „colț de loc”, la hotar, unde se aflau fânețe. Cele două părți nu au căzut de acord asupra hotarului dintre moșii, iar pentru soluționarea dife­rendului inter-mânăstiresc, au avut loc numeroase hotărnicii, au fost emise cărți de blestem și un teanc de zapise, unele semnate chiar de domnitorul fanariot de a­tunci, Nicolae Mavrogheni. A tre­buit să fie aruncat în jocul măsură­torilor episcopul Iosif al Savastiei, venit personal la Polovragi, ca să împace fețele bisericești, ajunse să se sfădească pentru câteva clăi de fân!

Raiul berzelor

Fânețe la Polovragi

Multe s-au întâmplat între timp. În 1865, sătenii au fost împro­prie­tăriți, în urma aplicării reformei agra­re. Mânăstirea și-a pierdut cea mai mare parte a pământurilor. Din chi­riași ai mânăstirii, polovră­genii au devenit pro­prie­tari de terenuri agricole, inclusiv de fânețe. Au rămas stăpâni și după 1950, fiindcă satul nu a fost colectivizat. După aderarea la Uniunea Europeană, fânețele au devenit eligibile pentru încasarea unor subvenții de peste 100 de euro/ha. Lucrările au fost mecanizate. Cu o mo­tocoasă, localnicii cosesc în trei ore jumătatea de pogon pe care o cosea un om în­tr-o zi. Fânul este strâns, tot mecanizat: locul purcoa­ielor a fost luat de baloți. Nimeni nu mai clă­dește clăile înalte și rotunde care făceau farme­cul livezilor de altădată. Nimeni nu se mai așază la umbra de salcie sau de frasin, ca să prânzească. Postațe mari de fânețe rămân necosite, întrucât proprietarii lor nu mai țin vite, sunt în vârstă sau ple­cați la oraș. Prin livezi, um­blă mai mult berzele, care vâ­nează liniștite, cu pliscul lor lung, insectele hrănitoare. Urc prin fânețe și îmi amintesc de polovrăgenii din 1732, care au încasat de la oamenii Vor­niciei o bătaie soră cu moartea, fi­ind­că au cosit fânul mănăstirii ca să-și hrănească vitele, să le scoa­tă din iarnă. După trei sute de ani, timpurile s-au schimbat radical. Unii dintre urmașii lor, proprietari cu acte în regulă ai pământurilor, pot trăi și fără să mai crească animale, veniturile financiare (salarii, pensii, di­vidende) fiind suficiente ca să cumpere de la ma­gazin brânză și carne. E un sfârșit și, în ace­lași timp, un început de lume. Ori­ce s-ar întâmpla, cine va avea puterea să muncească va re­­găsi la Po­lovragi livezile cu fâ­­nețele lor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian