MARIA CASANDRA HAUȘI: „Să hiţi a Lui Dumnezeu!”

– N-o prea cunoașteți? E o artistă cum se nasc o dată la o sută de ani! –

Dealurile copilăriei

– Faci parte dintre oamenii care n-au nevoie să spună de unde vin. Maramureșul trăiește în tine, cu toată puterea: ești plină de viață, ener­gică, biruitoare în tot ce faci. Dar mai presus de toate e vocea ta extraordinară, care ți-a deschis calea spre lumea largă, în Europa și dincolo de ocean. Cine ești, Maria, de unde ai pornit, ca să ajungi unde ești?

– Așa cum ai spus, sunt născută în Maramureș, la Baia Mare, într-o familie de părinți iubitori, care m-au îndrumat pe mine și pe fratele meu să ne alegem singuri viitorul și ne-au susținut cu cea mai mare încredere, în orice! Iar al doilea noroc a fost fratele meu, Cantemir, care mi-a netezit calea. Uite, ajung să mulţumesc cerului, că mi l-a dat ca frate şi prieten. Alături de el cutreieram dealurile din Baia Mare, şi felul în care m-a învățat să pun piciorul pe locuri sigure, la urcuș, să în­cerc rezistenţa rădăcinilor, mi-a ajutat mai târziu și în viaţă, mi-a fost enorm de folos! Iarna, când ne porneam la drum, călca înaintea mea zăpada, iar eu pă­şeam pe urma paşilor lui, pentru a nu-mi intra omătu’ în bocanci… Văd şi acum perfect amănuntele acestea, mi-au rămas proas­pete în memorie, niște imagini vi­zuale pregnante, care ilustrează partea cea mai frumoasă a copilăriei… Cine sunt? La făptură, mică şi prăpădită, ocro­tită de Lumina Lui Dumnezeu. Dra­gul nostru, minunatul domn, Petre Ţu­ţea, uite ce ne zicea, mi-am notat în car­ne­ţel: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Asta ne învață și colindul nostru ma­ra­mu­reşean, mândru și grăitor: „Noi um­blăm să împlinim,/ Obiceaiuri din stră­buni,/ Obiceai de colindat,/ Pă Iisus de căutat,/ Pă Iisus Îl căutăm,/ Da’ forte greu Îl aflăm,/ Că Iisus nu să arată,/ Nu­ma-n inima curată”.

– … Şi ai umblat şi te-ai preumblat până ai ajuns în America. Ce-ai făcut acolo?

– Despre America… E mult de atunci, a fost în 2005, parcă mă văd și acum, înainte de a mă porni la drum, terifiată! Doamne, iartă-mă, „cocoşată” de înfricoşată! Dar acolo am realizat ceva extrem de important: că tu, ca om, ai puterea dată de Bunul Dumnezeu să-ţi croieşti un drum… Sigur, te mai poartă și vântul vieții, e bine și asta, pentru o perioadă de timp, e bine, fiindcă doar astfel ai posibilitatea să te cunoști, în cele mai întunecate părți ale minții tale. Doar să nu te laşi copleşit de vifor! Să nu rămâi cu privirea aşa, pierdută în neant… Alege lupta! Pornește la drum convins că Dumnezeu dră­guțul îți ține partea. Atunci totul învie, se limpe­zeș­te… Asta a însemnat America pentru mine, ține­rea drumului. Împăcarea că fac bine ce fac cân­tând. Când am realizat acest fapt, lucrurile au în­ceput să se însenineze. Vorba dragului Badea Mni­culai (Nicolae Pițiș – n. red.): „Ai simțit așe, o li­niște…”. Tot vorbim de un „drum în viață”, dar eu nu-i văd rostul dacă nu știi cu cine vrei să te în­tâlnești la capătul lui: tăt cu tine? Cu „cucu”, din ho­rea maramureșeană? Cu „mândru” pe care-l aș­tepți? Alegerea e la tine. Ție ți-e dat să alegi de la cine și ce dorești să primești și, deopotrivă, să dai. Dar pentru asta e nevoie de drum, de o Cale lă­muritoare, cum a fost pentru mine America.

Doina, apă pură și limpede

– Ești cea mai mare interpretă de doine din România. Nimeni nu le mai interpretează ca tine. Ai dus doina pe marile scene ale lumii, cu un suc­ces fulminant. Care este secretul? Ce răscolește doina așa de profund în noi?

– Doina „însemnează” iubire. Doina este năs­cută dintr-o mărturisire pornită dintr-o inimă cura­joasă, responsabilă şi demnă. Doina nu se lamen­tează (precum cântecele lăutărești, n.n.), este un „cântec de izbândă”. Este ca apa: pură, limpede, dreaptă, veşnică, tămăduitoare. O dată o văd în ochii mamei, alteori o pot închipui în soare, de­seori o simt ca pe un munte, alteori ia chipul unui brad semeţ, ori un râu, alteori o văd în zborul pă­sării. Nu pot spune că este tristă, pentru că nu este!!! Este înțelepciunea de după tristețe. Pacea omului înseninat. În ea găseşti nădejdea poporului nostru, credinţa şi dragostea lui! „Se zice”, nu se cân­tă, este o zicere, înainte de toate, o zicere neîn­treruptă de mii de ani. Doina, horea maramu­re­şeană, este o mărturie străbună! Cu adevărat vă zic, cu ea mi-am găsit drumul spre casă…

– Nimeni nu cântă astăzi repertoriul Mariei Tănase ca tine… Crezi că aţi fi prietene, dacă timpurile s-ar amesteca?

– Maria Tănase a rămas vie in ini­mile noastre pentru că a avut curajul să fie ea însăşi. A fost prezentă în timpul ei, și de aceea e prezentă și azi. O mai auzim. O mai ascultăm. Ea marchează şi aminteşte de o perioadă a istoriei noastre. Ca artist, te faci prezent în arta ta prin modul tău propriu şi extrem de personal de a te exprima, dar în acelaşi timp ai tot timpul în minte şi în inimă grija ca nu cumva să sufoci cu orgoliul şi mândria ta ceea ce interpretezi. Nu te decuplezi de la sursă, că altfel rămâi în întuneric. Nu trebuie să uiţi de unde vine „lumina” şi nu care cumva să te crezi tu „lumină”. Devii ridicol, pe­ni­bil… Într-o carte dedicată Mariei Tă­nase, am găsit un catren fain: „Vedete mari şi iscusite/ S-au străduit o viaţă-n­treagă/ Şi-au încercat să te imite:/ Dar n-au ajuns să te-nţeleagă”. Oricum, să ştiţi, că mie nu doar doina mi-e dragă, iubesc şi cântecele epice, baladele istorice, de vitejie, haiducie… Ultima pe care am învățat-o este Bala­da Sfinţilor Martiri Brâncoveni.

Mama Doina Ileana. Grinda casei

– Maria, prin firea ta, prin felul tău de-a cânta și de-a alege ce cânți, străbate, ca un fir de arnici, mândria și prețuirea de țară. Putem vorbi des­pre patriotism?

– Şi poeţii, şi scriitorii, şi dascălii, şi oamenii simpli, rugători şi temători de Dumnezeu, şi tu şi toţi marii cărtu­rari ai noştri, preoţii din închisorile comuniste, pruncii şi eroii neamului, mamele noastre… toţi sunt ziditori ai acestui neam, patrioți prin naștere, nu prin strădanie. Cât de mult îmi iubesc ţara? Nici nu mi-am pus problema. Mă gândesc acum la mama, că o iubesc şi atât. Şi nu vreau să o dezamăgesc, să o supăr…

– „Maria” este, în mod tradiţional, un nume nelipsit din familiile din Maramureş. Oare să-ți fi fost transmis și prin nume dragul acesta pentru datini, pentru cântecele străvechi?

– Numele îmi este pus în semn de recunoştinţă pentru Sfânta Măicuţă Maria. Mama s-a rugat să mă aibă şi, după cinci ani de rugăciuni, am strigat şi mi-am înălţat glasu-n lume. Nu m-am născut şi nu am crescut la ţară, nu avem bunici țărani, dar cu toate acestea, am învăţat din viaţa părinţilor mei, vremea semănatului, a secerişului, a culesului de roade. Pe mama, Doina-Ileana, o văd ca pe stâl­pul de rezistenţă al unei case, grinda principală. Ca pe un copac cu rădăcini bine şi adânc înfipte în pământ, cu tulpina fermă, o coroană înaltă, mare şi bogată, primitoare şi protectoare, care se desfată cu razele soarelui şi cu vântul ce o adie. Ca pe un câmp în lung şi-n lat, plin cu flori. Ea este mama: un ghiocel, o brânduşă. Sfaturile şi îndrumările ei m-au urmărit toată viaţa: „Să fii fata moşului, şi nu a babei”. Are un deosebit simţ estetic şi o sensibilitate muzicală aparte. Este unul dintre cei mai aspri critici ai mei. Da, de la părinții mei am învăţat să văd cu inima şi să ascult cu sufletul! Tata era iubitor al cuvântului şi „semănător de idei”. Un poet foarte talentat.

„Fârtatu’ nost’”, Nicolae Pițiș

– Ai pomenit numele lui Nicolae Piţiş, ge­nia­lul păstrător și interpret al muzicii tradiționale din Ma­ramureș. Cum v-ați în­tâlnit în horitul din gru­maz?

– Nicolae Piţiş… rapso­dul popular, ciobanul, „fâr­tatu’ nost”, bunicu’, mio­ri­ţa noastră, „uncheşu’”, Te­zaurul Uman Viu, „mo­şu’”… Mi-am dorit din­tot­deauna să-l cunosc. De mi­că, văzând filmul „Pintea”, cu întreaga familie, am fost impresionaţi, marcaţi pe viață, îndrăgostiţi, de vocea aceea „sălbatică”, noncon­formistă, care domina și completa perfect cadrele din film cu haiducii, codrii şi munţii Maramureşului. Am ajuns să-l cunosc după ce m-am întors din Ame­rica… Cum am mai spus… Totul la vreme po­trivită. Am rămas împreună, pentru că am crezut în aceeași „dragoste”: „Zicerea”, muzica veche, de la facerea lumii. Vorba dânsului: „asta ne poartă pe noi!”, şi aşa şi este!

– Uncheșu Piţiş te consideră „fata lui”… Ce vorbiţi, cum se poate pune la cale un act artistic între o absolventă de Academie de Muzică şi un rapsod din Țara Lăpușului, aproape „sălbatic”, cum spuneai?

– Chiar mă bucuri cu această întrebare, pentru că, pe lângă vorbele simple şi de drag dintre doi prieteni, eu pot discuta și probleme de tehnică vocală cu dânsul, şi de estetică în interpretarea vo­cală, de măiestrie a cântului. Mă întrebai mai de­vreme despre doină. Uite ce zice Nicolae Piţiş des­pre hori: „Să o acăţi de sus, de acolo să ai por­nirea”. S-a confirmat „academic”! Îmi amintesc de orele de canto, unde ţi se spune despre: „poza de voce”, de o retenţie uşoară a aerului, înainte de a ataca sunetul, de susţinerea vocii, de emisia vo­cală, de respiraţia corectă… Ce spune Pițiș înveţi la cursurile de „Regie de Operă”, de la regretatul domn profesor, Alexandru Fărcaş, ori la orele de „Lied şi Oratoriu”, de la alt drag domn profesor, Gheorghe Roşu. Să fii viu pe scenă, să fii credibil, să fii prezent! Nicolae Piţiş mi-a grăit o singură dată despre asta: „Să arzi pe scenă”, mi-a spus. „Tu aici, la mine, poci să arzi ca pe scenă”. Și mai vorbesc profesorii des­pre „pauza de expresie”. Ştii cum îţi exemplifică moşu’ Piţiş exe­cuţia şi realizarea „pauzei de ex­presie”?! Ameţeşti, de-a dreptul, de adevărul simplu, exprimat prin cu­vin­tele sale: „S-o mai laşi hodinii, s-o zici ca cum ai călca pasu’…”. Cum calcă el pasul: cu mâinile la spa­te, semăluind, gânditor, calm, atent, hotărât, ferm, ai impresia că sub fiecare pas al lui, pământul prin­de rădăcină. Se vorbeşte la aca­de­mia de muzică și de „legatto de ex­presie”, de „frazarea melodică”. „S-o duci, tomna (întocmai) cum mere mun­­tele Gutâiu”, zice Pițiș. Ştii, Bog­­dana, cum sunt Munţii Gu­tâ­iu­lui? Sinuoşi, prelungi, neîntrerupţi! Oricând vorbeşte de omogenizarea registrelor vocale: „Întorni din gros în lin şi meri la vale”. Şi mai știe un­cheșul Pițiș și „reglementări” su­fletești: „Să horeşti horile mele și când n-oi mai fi. Doară nu mi-i lăsa cu ele. Da, că de acolo te-oi auzi şi io numai’ n-oi putea hori. Io-s izvor. Tu eşti pârău… Da-ntr-un pârău vin multe izvore, fată!”. Te răsplătește când obosești: „No, bun, ni o bombonă de camfor, să vezi ce te lim­pezeşte”. Te ceartă, te ironizează, te critică: „Mă tem că tu eşti din vaca neagră, mai ai şi-n câmp, nu ţi-s tăţi acasă”. Dar te ştie şi lă­uda: „Ze­ce, fată, aci m-ai zăpăcit, eşti flore mân­dră”. Ştie să acapareze atenţia publicului, specu­lează mo­men­tul, creează tensiune: „să aştepte după tine s-o zici, să le sune melodia, să n-o mai uite veci!”. Mi-a spus odată: „mnie d-aia îmi eşti dragă, dom­nică, că io, şi ci-arunc la goz (gunoi) tu meri şi îl ridici şi îl baji în jeb (pui în buzunar), numai’ că tu ai dragoste de aieste lucruri”. Atât mai spun şi vă las acum să socotiţi voi: „Să nu hi cu clocotiş pă tine, să nu ştie lumea ce zici de tine!”… Toate acestea le am înregistrate pe re­por­tofonul meu digital. Nu mi le-a spus toate odată, ci aşa, în timp, în ani buni. Va veni vremea să scriu, poate, o carte: „Întâlnirea cu moşu’ la vremea pri­ceperii”. Arta graiului, a zicerii şi horitului. Cred că Badea Mniculai mi-ar grăi acum: „Taci din gu­ră, zi o hore!”. Nu-l pot denumi profesor, pentru că nu cu­noaşte tehnici de predare, el fiind cioban. Îmi spu­ne adesea: „Nu ştiu cum să îţi poci spune. Po’te mi-i râde… Şi io-s prefesor, am învăţat doi pui de ghibol în jug”. Dar cu adevărat este un om viu, un om spiritual, carismatic, cu un deosebit simţ al umorului, având o remarcabilă inteligenţă nativă, un om harnic, cu frică de Dumnezeu și iu­bit de Dumnezeu. Iar eu, la rându-mi, am meritat puțin toate astea. În timp, am dobândit pricepere, am avut răbdare şi încredere, am ştiut să îl impul­sio­nez, ştiam ceea ce doresc să aflu de la dânsul şi ştiam cum să pun problema. Şi, în cele din ur­mă, am descoperit în el chiar darul unui pedagog minunat. Am realizat că în spatele acelor vorbe aparent simple se află adevărul adevărat, „aor şi ar­jint”. Este nevoie de răbdare şi iertare, trebuie să munceşti cu tine, prima dată, ca să poţi ajunge să înţelegi un asemenea spirit. Pentru că dânsul „amu’ drăgăleşte, amu’ ocărăşte”. Este impre­vi­zi­bil, spontan, liber… precum horitul.

Să fim veseloși și să-l iubim pe Hristos

– Maria, ce faci când nu cânţi? Ce asculţi, ce ci­­teşti, ce visezi, ce iu­beşti?

– Când nu cânt în plină voce, cânt în min­te, când nu cânt nici în minte, mă bucur de li­nişte. Cel mai mult şi cel mai mult îmi place liniştea. Însă, dacă am dispoziţie să ascult mu­zi­că, ascult muzică cla­sică, barocă, ori world music, ori rock-ul cla­sic, Queen… Mi-e drag și de Cesaria Evora, mă linişteşte vocea ei. În funcţie de starea mea emoţională, experi­men­tez şi fac audiţii cu ma­re sete, din orice gen mu­zical… Cât despre iu­bit, îmi iubesc familia, prietenii, le sunt re­cu­nos­cătoare pentru tot şi pentru toate, îl iubesc pe soţul meu, care mă temperează, mă protejează şi echili­brează, și îmi iubesc, mai presus de toate, copilul! Îmi doresc să fim sănătoși, veseloși, și să-l iubim pe Dom­nul Hristos.

CARTE DE VIZITĂ Maria Casandra Hauşi

– Discografie: „Doina” Horea Lungă – cântec ar­haic românesc din Maramureș, editat de So­cie­tatea de Concerte Bistriţa, proiect susținut de Pre­otul Flo­rin Stan; „Colors of Maria” – Roots Re­vival Ro­ma­nia, vo­lumul II – proiect susţinut de Sensiblu – Wallid A. Abboud, pro­movat de către Twin Arts.

– Deţinătoarea Marelui Premiu şi Trofeului Fes­tivalului Național „Maria Tănase” Cra­io­va, editia XX-a.

– Turnee, concerte, recitaluri, proiecte na­țio­nale şi internaţionale din ultimii doi ani: SUA, Anglia, Turcia, Italia, Grecia, România (București, Cluj, Iași, Timișoara, Craiova, Bra­șov, Hune­doa­ra), Chișinău.