– N-o prea cunoașteți? E o artistă cum se nasc o dată la o sută de ani! –
Dealurile copilăriei
– Faci parte dintre oamenii care n-au nevoie să spună de unde vin. Maramureșul trăiește în tine, cu toată puterea: ești plină de viață, energică, biruitoare în tot ce faci. Dar mai presus de toate e vocea ta extraordinară, care ți-a deschis calea spre lumea largă, în Europa și dincolo de ocean. Cine ești, Maria, de unde ai pornit, ca să ajungi unde ești?

– Așa cum ai spus, sunt născută în Maramureș, la Baia Mare, într-o familie de părinți iubitori, care m-au îndrumat pe mine și pe fratele meu să ne alegem singuri viitorul și ne-au susținut cu cea mai mare încredere, în orice! Iar al doilea noroc a fost fratele meu, Cantemir, care mi-a netezit calea. Uite, ajung să mulţumesc cerului, că mi l-a dat ca frate şi prieten. Alături de el cutreieram dealurile din Baia Mare, şi felul în care m-a învățat să pun piciorul pe locuri sigure, la urcuș, să încerc rezistenţa rădăcinilor, mi-a ajutat mai târziu și în viaţă, mi-a fost enorm de folos! Iarna, când ne porneam la drum, călca înaintea mea zăpada, iar eu păşeam pe urma paşilor lui, pentru a nu-mi intra omătu’ în bocanci… Văd şi acum perfect amănuntele acestea, mi-au rămas proaspete în memorie, niște imagini vizuale pregnante, care ilustrează partea cea mai frumoasă a copilăriei… Cine sunt? La făptură, mică şi prăpădită, ocrotită de Lumina Lui Dumnezeu. Dragul nostru, minunatul domn, Petre Ţuţea, uite ce ne zicea, mi-am notat în carneţel: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Asta ne învață și colindul nostru maramureşean, mândru și grăitor: „Noi umblăm să împlinim,/ Obiceaiuri din străbuni,/ Obiceai de colindat,/ Pă Iisus de căutat,/ Pă Iisus Îl căutăm,/ Da’ forte greu Îl aflăm,/ Că Iisus nu să arată,/ Numa-n inima curată”.
– … Şi ai umblat şi te-ai preumblat până ai ajuns în America. Ce-ai făcut acolo?
– Despre America… E mult de atunci, a fost în 2005, parcă mă văd și acum, înainte de a mă porni la drum, terifiată! Doamne, iartă-mă, „cocoşată” de înfricoşată! Dar acolo am realizat ceva extrem de important: că tu, ca om, ai puterea dată de Bunul Dumnezeu să-ţi croieşti un drum… Sigur, te mai poartă și vântul vieții, e bine și asta, pentru o perioadă de timp, e bine, fiindcă doar astfel ai posibilitatea să te cunoști, în cele mai întunecate părți ale minții tale. Doar să nu te laşi copleşit de vifor! Să nu rămâi cu privirea aşa, pierdută în neant… Alege lupta! Pornește la drum convins că Dumnezeu drăguțul îți ține partea. Atunci totul învie, se limpezește… Asta a însemnat America pentru mine, ținerea drumului. Împăcarea că fac bine ce fac cântând. Când am realizat acest fapt, lucrurile au început să se însenineze. Vorba dragului Badea Mniculai (Nicolae Pițiș – n. red.): „Ai simțit așe, o liniște…”. Tot vorbim de un „drum în viață”, dar eu nu-i văd rostul dacă nu știi cu cine vrei să te întâlnești la capătul lui: tăt cu tine? Cu „cucu”, din horea maramureșeană? Cu „mândru” pe care-l aștepți? Alegerea e la tine. Ție ți-e dat să alegi de la cine și ce dorești să primești și, deopotrivă, să dai. Dar pentru asta e nevoie de drum, de o Cale lămuritoare, cum a fost pentru mine America.
Doina, apă pură și limpede
– Ești cea mai mare interpretă de doine din România. Nimeni nu le mai interpretează ca tine. Ai dus doina pe marile scene ale lumii, cu un succes fulminant. Care este secretul? Ce răscolește doina așa de profund în noi?

– Doina „însemnează” iubire. Doina este născută dintr-o mărturisire pornită dintr-o inimă curajoasă, responsabilă şi demnă. Doina nu se lamentează (precum cântecele lăutărești, n.n.), este un „cântec de izbândă”. Este ca apa: pură, limpede, dreaptă, veşnică, tămăduitoare. O dată o văd în ochii mamei, alteori o pot închipui în soare, deseori o simt ca pe un munte, alteori ia chipul unui brad semeţ, ori un râu, alteori o văd în zborul păsării. Nu pot spune că este tristă, pentru că nu este!!! Este înțelepciunea de după tristețe. Pacea omului înseninat. În ea găseşti nădejdea poporului nostru, credinţa şi dragostea lui! „Se zice”, nu se cântă, este o zicere, înainte de toate, o zicere neîntreruptă de mii de ani. Doina, horea maramureşeană, este o mărturie străbună! Cu adevărat vă zic, cu ea mi-am găsit drumul spre casă…
– Nimeni nu cântă astăzi repertoriul Mariei Tănase ca tine… Crezi că aţi fi prietene, dacă timpurile s-ar amesteca?
– Maria Tănase a rămas vie in inimile noastre pentru că a avut curajul să fie ea însăşi. A fost prezentă în timpul ei, și de aceea e prezentă și azi. O mai auzim. O mai ascultăm. Ea marchează şi aminteşte de o perioadă a istoriei noastre. Ca artist, te faci prezent în arta ta prin modul tău propriu şi extrem de personal de a te exprima, dar în acelaşi timp ai tot timpul în minte şi în inimă grija ca nu cumva să sufoci cu orgoliul şi mândria ta ceea ce interpretezi. Nu te decuplezi de la sursă, că altfel rămâi în întuneric. Nu trebuie să uiţi de unde vine „lumina” şi nu care cumva să te crezi tu „lumină”. Devii ridicol, penibil… Într-o carte dedicată Mariei Tănase, am găsit un catren fain: „Vedete mari şi iscusite/ S-au străduit o viaţă-ntreagă/ Şi-au încercat să te imite:/ Dar n-au ajuns să te-nţeleagă”. Oricum, să ştiţi, că mie nu doar doina mi-e dragă, iubesc şi cântecele epice, baladele istorice, de vitejie, haiducie… Ultima pe care am învățat-o este Balada Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
Mama Doina Ileana. Grinda casei
– Maria, prin firea ta, prin felul tău de-a cânta și de-a alege ce cânți, străbate, ca un fir de arnici, mândria și prețuirea de țară. Putem vorbi despre patriotism?

– Şi poeţii, şi scriitorii, şi dascălii, şi oamenii simpli, rugători şi temători de Dumnezeu, şi tu şi toţi marii cărturari ai noştri, preoţii din închisorile comuniste, pruncii şi eroii neamului, mamele noastre… toţi sunt ziditori ai acestui neam, patrioți prin naștere, nu prin strădanie. Cât de mult îmi iubesc ţara? Nici nu mi-am pus problema. Mă gândesc acum la mama, că o iubesc şi atât. Şi nu vreau să o dezamăgesc, să o supăr…
– „Maria” este, în mod tradiţional, un nume nelipsit din familiile din Maramureş. Oare să-ți fi fost transmis și prin nume dragul acesta pentru datini, pentru cântecele străvechi?
– Numele îmi este pus în semn de recunoştinţă pentru Sfânta Măicuţă Maria. Mama s-a rugat să mă aibă şi, după cinci ani de rugăciuni, am strigat şi mi-am înălţat glasu-n lume. Nu m-am născut şi nu am crescut la ţară, nu avem bunici țărani, dar cu toate acestea, am învăţat din viaţa părinţilor mei, vremea semănatului, a secerişului, a culesului de roade. Pe mama, Doina-Ileana, o văd ca pe stâlpul de rezistenţă al unei case, grinda principală. Ca pe un copac cu rădăcini bine şi adânc înfipte în pământ, cu tulpina fermă, o coroană înaltă, mare şi bogată, primitoare şi protectoare, care se desfată cu razele soarelui şi cu vântul ce o adie. Ca pe un câmp în lung şi-n lat, plin cu flori. Ea este mama: un ghiocel, o brânduşă. Sfaturile şi îndrumările ei m-au urmărit toată viaţa: „Să fii fata moşului, şi nu a babei”. Are un deosebit simţ estetic şi o sensibilitate muzicală aparte. Este unul dintre cei mai aspri critici ai mei. Da, de la părinții mei am învăţat să văd cu inima şi să ascult cu sufletul! Tata era iubitor al cuvântului şi „semănător de idei”. Un poet foarte talentat.
„Fârtatu’ nost’”, Nicolae Pițiș
– Ai pomenit numele lui Nicolae Piţiş, genialul păstrător și interpret al muzicii tradiționale din Maramureș. Cum v-ați întâlnit în horitul din grumaz?

– Nicolae Piţiş… rapsodul popular, ciobanul, „fârtatu’ nost”, bunicu’, mioriţa noastră, „uncheşu’”, Tezaurul Uman Viu, „moşu’”… Mi-am dorit dintotdeauna să-l cunosc. De mică, văzând filmul „Pintea”, cu întreaga familie, am fost impresionaţi, marcaţi pe viață, îndrăgostiţi, de vocea aceea „sălbatică”, nonconformistă, care domina și completa perfect cadrele din film cu haiducii, codrii şi munţii Maramureşului. Am ajuns să-l cunosc după ce m-am întors din America… Cum am mai spus… Totul la vreme potrivită. Am rămas împreună, pentru că am crezut în aceeași „dragoste”: „Zicerea”, muzica veche, de la facerea lumii. Vorba dânsului: „asta ne poartă pe noi!”, şi aşa şi este!
– Uncheșu Piţiş te consideră „fata lui”… Ce vorbiţi, cum se poate pune la cale un act artistic între o absolventă de Academie de Muzică şi un rapsod din Țara Lăpușului, aproape „sălbatic”, cum spuneai?

– Chiar mă bucuri cu această întrebare, pentru că, pe lângă vorbele simple şi de drag dintre doi prieteni, eu pot discuta și probleme de tehnică vocală cu dânsul, şi de estetică în interpretarea vocală, de măiestrie a cântului. Mă întrebai mai devreme despre doină. Uite ce zice Nicolae Piţiş despre hori: „Să o acăţi de sus, de acolo să ai pornirea”. S-a confirmat „academic”! Îmi amintesc de orele de canto, unde ţi se spune despre: „poza de voce”, de o retenţie uşoară a aerului, înainte de a ataca sunetul, de susţinerea vocii, de emisia vocală, de respiraţia corectă… Ce spune Pițiș înveţi la cursurile de „Regie de Operă”, de la regretatul domn profesor, Alexandru Fărcaş, ori la orele de „Lied şi Oratoriu”, de la alt drag domn profesor, Gheorghe Roşu. Să fii viu pe scenă, să fii credibil, să fii prezent! Nicolae Piţiş mi-a grăit o singură dată despre asta: „Să arzi pe scenă”, mi-a spus. „Tu aici, la mine, poci să arzi ca pe scenă”. Și mai vorbesc profesorii despre „pauza de expresie”. Ştii cum îţi exemplifică moşu’ Piţiş execuţia şi realizarea „pauzei de expresie”?! Ameţeşti, de-a dreptul, de adevărul simplu, exprimat prin cuvintele sale: „S-o mai laşi hodinii, s-o zici ca cum ai călca pasu’…”. Cum calcă el pasul: cu mâinile la spate, semăluind, gânditor, calm, atent, hotărât, ferm, ai impresia că sub fiecare pas al lui, pământul prinde rădăcină. Se vorbeşte la academia de muzică și de „legatto de expresie”, de „frazarea melodică”. „S-o duci, tomna (întocmai) cum mere muntele Gutâiu”, zice Pițiș. Ştii, Bogdana, cum sunt Munţii Gutâiului? Sinuoşi, prelungi, neîntrerupţi! Oricând vorbeşte de omogenizarea registrelor vocale: „Întorni din gros în lin şi meri la vale”. Şi mai știe uncheșul Pițiș și „reglementări” sufletești: „Să horeşti horile mele și când n-oi mai fi. Doară nu mi-i lăsa cu ele. Da, că de acolo te-oi auzi şi io numai’ n-oi putea hori. Io-s izvor. Tu eşti pârău… Da-ntr-un pârău vin multe izvore, fată!”. Te răsplătește când obosești: „No, bun, ni o bombonă de camfor, să vezi ce te limpezeşte”. Te ceartă, te ironizează, te critică: „Mă tem că tu eşti din vaca neagră, mai ai şi-n câmp, nu ţi-s tăţi acasă”. Dar te ştie şi lăuda: „Zece, fată, aci m-ai zăpăcit, eşti flore mândră”. Ştie să acapareze atenţia publicului, speculează momentul, creează tensiune: „să aştepte după tine s-o zici, să le sune melodia, să n-o mai uite veci!”. Mi-a spus odată: „mnie d-aia îmi eşti dragă, domnică, că io, şi ci-arunc la goz (gunoi) tu meri şi îl ridici şi îl baji în jeb (pui în buzunar), numai’ că tu ai dragoste de aieste lucruri”. Atât mai spun şi vă las acum să socotiţi voi: „Să nu hi cu clocotiş pă tine, să nu ştie lumea ce zici de tine!”… Toate acestea le am înregistrate pe reportofonul meu digital. Nu mi le-a spus toate odată, ci aşa, în timp, în ani buni. Va veni vremea să scriu, poate, o carte: „Întâlnirea cu moşu’ la vremea priceperii”. Arta graiului, a zicerii şi horitului. Cred că Badea Mniculai mi-ar grăi acum: „Taci din gură, zi o hore!”. Nu-l pot denumi profesor, pentru că nu cunoaşte tehnici de predare, el fiind cioban. Îmi spune adesea: „Nu ştiu cum să îţi poci spune. Po’te mi-i râde… Şi io-s prefesor, am învăţat doi pui de ghibol în jug”. Dar cu adevărat este un om viu, un om spiritual, carismatic, cu un deosebit simţ al umorului, având o remarcabilă inteligenţă nativă, un om harnic, cu frică de Dumnezeu și iubit de Dumnezeu. Iar eu, la rându-mi, am meritat puțin toate astea. În timp, am dobândit pricepere, am avut răbdare şi încredere, am ştiut să îl impulsionez, ştiam ceea ce doresc să aflu de la dânsul şi ştiam cum să pun problema. Şi, în cele din urmă, am descoperit în el chiar darul unui pedagog minunat. Am realizat că în spatele acelor vorbe aparent simple se află adevărul adevărat, „aor şi arjint”. Este nevoie de răbdare şi iertare, trebuie să munceşti cu tine, prima dată, ca să poţi ajunge să înţelegi un asemenea spirit. Pentru că dânsul „amu’ drăgăleşte, amu’ ocărăşte”. Este imprevizibil, spontan, liber… precum horitul.
Să fim veseloși și să-l iubim pe Hristos
– Maria, ce faci când nu cânţi? Ce asculţi, ce citeşti, ce visezi, ce iubeşti?

– Când nu cânt în plină voce, cânt în minte, când nu cânt nici în minte, mă bucur de linişte. Cel mai mult şi cel mai mult îmi place liniştea. Însă, dacă am dispoziţie să ascult muzică, ascult muzică clasică, barocă, ori world music, ori rock-ul clasic, Queen… Mi-e drag și de Cesaria Evora, mă linişteşte vocea ei. În funcţie de starea mea emoţională, experimentez şi fac audiţii cu mare sete, din orice gen muzical… Cât despre iubit, îmi iubesc familia, prietenii, le sunt recunoscătoare pentru tot şi pentru toate, îl iubesc pe soţul meu, care mă temperează, mă protejează şi echilibrează, și îmi iubesc, mai presus de toate, copilul! Îmi doresc să fim sănătoși, veseloși, și să-l iubim pe Domnul Hristos.
CARTE DE VIZITĂ Maria Casandra Hauşi

– Discografie: „Doina” Horea Lungă – cântec arhaic românesc din Maramureș, editat de Societatea de Concerte Bistriţa, proiect susținut de Preotul Florin Stan; „Colors of Maria” – Roots Revival Romania, volumul II – proiect susţinut de Sensiblu – Wallid A. Abboud, promovat de către Twin Arts.
– Deţinătoarea Marelui Premiu şi Trofeului Festivalului Național „Maria Tănase” Craiova, editia XX-a.
– Turnee, concerte, recitaluri, proiecte naționale şi internaţionale din ultimii doi ani: SUA, Anglia, Turcia, Italia, Grecia, România (București, Cluj, Iași, Timișoara, Craiova, Brașov, Hunedoara), Chișinău.