Sărbătorile verii – Rusaliile și Moșii de vară

– Duminica aceasta am prăznuit Rusaliile, sărbătoare prilejuită de coborârea în lume a Duhului Sfânt. Prăznuită atât de biserică, cât și de tradiția populară, ea umple lumea de taină și străluciri. Ca să-i pătrun­dem subînțelesul, l-am poftit la un interviu pe COSTION NICOLESCU, prieten mult prețuit al revistei noastre, scriitor, teolog și etnolog –

„Duhul Sfânt a venit peste o lume bolnavă, care tocmai îl răstignise pe Hristos”

– Pentru cititorii revistei noastre, începători în ale credinței, vă rog să deslușiți însemnătatea Ru­saliilor. Ce să înțelegem prin Po­go­rârea Duhului Sfânt?

– Un eveniment petrecut la Ieru­salim, în timp ce apostolii lui Iisus erau strânși la rugăciune. Evenimen­tul s-a petrecut la 50 de zile de la În­viere (de aici și denumirea sărbătorii de Cincize­cime), conform promisiu­nii lui Hristos, care a spus că El va pleca la cer, dar va trimite un Mân­gâ­ietor în locul Lui: Duhul Sfânt. Cea mai importantă lu­crare a Duhu­lui Sfânt este aceea de a-L păstra viu pe Mântuitor în inimile noas­tre; să nu ne simțim orfani de Hristos, după Înăl­țarea Lui la cer. Duhul Sfânt ni-L face prezent pe Iisus Cel înviat, și nu nu­mai pe El, ci și pe oricare om, în mă­sura în care opera vieții lui s-a îm­plinit sub adierea Duhului. Căci toate cele împlinite numai prin El se îm­pli­nesc. O imagine veche, din teolo­gie ne spune că Dumnezeu–Tatăl „lucrează cu două mâini: cu Fiul și cu Duhul Sfânt”, o imagine pentru oamenii care au nevoie de o metaforă pentru a-L înțelege pe Dumnezeu, și faptul că lucrarea celor trei făpturi ale Sfintei Treimi este, până la urmă, nedespărțită. Acum, de Rusalii, este momen­tul în care Duhul Sfânt coboară de la Tatăl prin Fiul și întemeiază biserica, iar cultura lumii ia un alt făgaș, indiferent cât sunt de conștienți sau nu de asta unii sau alții. Sigur că Duhul Sfânt a lucrat și înainte de Cincizecime, prin prooroci, de pildă, așa cum ni se spune în „Crez”, adică prin oameni aleși. Dar acum, Sfântul Duh vine peste lume, cum­va, ca o ploaie care ferti­lizează toată crea­ția lui Dumnezeu, de la natură și până la om. Când spun asta, am în minte scena de sfârșit din „Călăuza” lui Tarkovski, când, în Camera Dorințelor, vine o ploaie și cade peste toată mizeria de acolo – niște ruine, niște resturi, peste care cade ploaia aceasta izbăvitoare, cura­tă, limpede, și din felul cum cade și chiar din sunetul ei pare să cu­rățească totul. Așa a venit și Duhul Sfânt, ca ploaia aceea, căzând peste o lume bol­na­vă, care tocmai îl răstignise pe Hristos, o lume păgână, care se închina la diverse zeități, și căreia i-a deschis calea către Dum­nezeu. Pentru primii creștini, acest moment a fost unul al unui entuziasm extraordinar – ei s-au trezit deodată în Duhul Sfânt, atrași irezis­tibil de El. De aceea a și crescut atât de repede la început toată lucrarea bisericii, de la o mână de pescari, pe care Duhul i-a făcut, așa cum spun cân­tă­rile bisericii, „preaînțelepți”, la comuni­tatea creș­tină de azi, care numără aproape două miliarde și jumătate de oameni. Acea mână de pes­cari neșcoliți, cu ajutorul Sfintei Treimi, au pus temeliile unei culturi creștine ce a creat Europa de astăzi, care, oricât ar dori, tot nu se poate dezice de rădăcinile ei creștine. Sunt în ADN-ul ei. Ea poate să își trădeze această cultură creștină crescută prin lucrarea Du­hului Sfânt, dar nu și-o poate scoate din istoria și construcția ei.

– Imaginea coborârii Duhului Sfânt pe care o com­parați cu o ploaie curățitoare este și puter­nică, și frumoasă. Pe Hristos îl avem permanent în fața ochilor, prin icoane și evanghelii, dar Sfân­tul Duh e foarte discret. Ce-ar mai putea ajuta la înțe­legerea lui?

– Asta și este foarte frumos la El: Duhul Sfânt este nevăzut, dar îi simți lucrarea dacă ești atent. Pogorârea Lui este discretă, ascunsă, tainică, ține de interioritatea ta, dar și de faptul că, de pildă, ți se oferă la un moment dat niște întâlniri hotărâtoare, prilejuri de a rodi, de a intra într-o lucrare cu alții. Și, foarte important, așa cum ne spune Hristos, Du­hul Sfânt „suflă unde dorește”. De aceea, cred eu că noi, creștinii, ar trebui să fim atenți și la lucrarea Lui în cei care nu sunt creștini. El poate să lucreze și acolo, pentru că asta este menirea lui – să facă lucrurile să rodească. Iar cei care lu­crea­ză împreună cu El aduc mult mai multe roade decât cei care îl refuză. Toate mărturisirile de dreaptă credință, dar și toate declarațiile de iubire adevă­rată prin El vin. Duhul este implicat intim și total în prieteniile neprihănite și nedespărțite, este Duh al bucuriei și al veseliei. Nimic din ceea ce este bun și frumos și cuminte nu poate avea alt izvor decât pe Dumnezeu, iar Dumne­zeu ne însoțește și ne îndrumă prin Du­hul Sfânt.

„În satul românesc, morții și viii sunt împreună”

– Rusaliile sunt o sărbătoare foarte mare în satele românești, începută încă din ziua de dinainte: Moșii de Vară. În calita­tea dvs. de etnolog, un om îndrăgostit fără leac de satul românesc, aș vrea să vă întreb cum se prăz­nuiesc Rusaliile la țară. În ce obiceiuri învelește țăranul român praznicul bisericii?

– Înainte de toate, să spunem că, dintre toți Mo­șii, cei de vară sunt cei mai importanți. Două cuvin­te despre acești „moși” – cuvântul vine de la pomenirea la slujba Parastasului a tutu­ror moșilor și strămoșilor noștri, pentru odihna veșnică. Această pomenire se face în orice sâmbătă, dar în calendarul biseri­cii, există trei sâmbete mai speciale – Moșii de Toamnă, ținuți înainte de Postul Cră­ciunului, Moșii de Iarnă, ținuți înainte de lăsatul sec de carne pentru Postul Paștilor, și Moșii de Vară, ținuți acum, în Sâmbăta dinaintea Rusaliilor. În afară de acești trei „moși” din calendarul bisericii, românul face „moși” și înainte de sărbătorile mai mărunte, pentru că simte această nevoie, să îi aducă în sărbătoare cu el și pe cei plecați de aici. Din două motive: în primul rând, pentru că îi e dor de ei și, în al doilea rând, pentru că are grijă să le ușureze destinul din lumea cealaltă. Ei bine, dintre toți acești „moși”, Moșii de Vară, de Rusalii, sunt cei mai puternici, mai simțiți în sat, mai generos marcați. Înainte vreme, se ți­neau chiar „Târguri de Moși”, în care găseai doar lucruri pentru această datină, lucruri care se dădeau apoi de pomană. Acum, la Moșii de Vară, se dau ul­cele legate cu flori (de aici și numele de Rusalii, de la sărbătoarea romană „Rozalia”, ținută când erau trandafirii în floare), în care se pun fructe și o lumâ­nare. Alături de ulcica aceasta se dă de pomană și o strachină de mâncare. La Moșii de Vară, spre deose­bire de ceilalți moși, pomana se dă mai ales oame­nilor apropiați care l-au cunoscut pe cel decedat care a trecut la Domnul, și mai puțin oamenilor sărmani. Chiar și acum, în zilele noastre, se vând la Oborul din București ulcele și străchini de lut, pentru Moșii de Vară. Târgurile acestea arată că în satul românesc morții și viii sunt împreună, iar „mo­șii” îi adună pe toți la biserică. Aici, unde mă aflu acum, când vorbim pentru interviu, în satul Singu­reni, din Giurgiu, puțină lume vine la biserică dumi­nica, nu mai mult de douăzeci de persoane. În schimb, la Moșii de Vară, biserica era plină. Zeci de coșuri cu pomană (eu am numărat peste o sută), fiecare cu un ștergar, cu o colivă și puțin vin. Și, stând la slujbă, mă gândeam cum morții îi scot pe cei vii la biserică înainte de Rusalii. S-a lăsat peste sat o bună înțelegere – cei de aici iau seama la cei din lumea de dincolo. Odinioară, țăranii nu puneau nimic în gură de „moși” până când nu dădeau de pomană, pentru că, spuneau ei, de Rusalii se cumi­necă și morții într-un fel tainic. Astfel de credințe nu sunt superstiții. Ele duc mai departe duhul bise­ricii și îl nuanțează.

– Dar de Rusalii ce ritualuri se practicau în satele românești?

– În primul rând, țineau sărbătoarea trei zile, deși în calendarul bisericii ea are doar două – dumi­nica Rusaliilor și lunea în care prăznuim Sfânta Treime. Dar țăranii, având în minte Paștele și Cră­ciunul, cinsteau și Cincizecimea la fel – nu lucrau trei zile la rând, și știau că, măcar acum, trebuie să fii cumsecade, să nu te cerți, să te porți frumos. În popor, îi spuneau acestei zile „Duminica Mare”, Rusaliile fiind văzute ca o încununare a Învierii. Tot satul mergea dimineața la biserică, oamenii își îm­po­dobeau casele cu ramuri de tei, pentru că e fru­mos mirositor și te apără de duhuri rele. La bise­rică se sfințeau, atunci ca și acum, ramuri cu frunze de nuc, frunze cu miros puternic, trezitor, care prin for­mă se aseamănă cu limbile de foc ale Duhului Sfânt, pogorât pe capetele Apostolilor. Și acum frun­zele de nuc se iau acasă și se pun la icoane, până la Rusaliile din anul următor. Apoi, după sluj­bă, în unele sate se pleca în procesiune, având în frunte preoți înveșmântați cu odăjdii, purtând cru­cea cu prapori și cântări, la un drum lung, pe tot hotarul satului. Din loc în loc se opreau, pentru a spu­ne rugăciuni și ectenii și pentru a stropi cu aghiaz­mă țarinile. Oamenii aduceau cu ei și vitele, pentru a fi stropite când trecea procesiunea. Sim­țeau nevoia de binecuvântare la începutul verii, pentru că, după Rusalii, începea o perioadă de mun­că foarte grea, în care nu mai aveai timp de altceva până spre toamnă.

Satul din vis: Poiana Sibiului

– Ați lucrat ca etnolog la „Muzeul Țăranului Român”, alături de creatorul lui, Horea Bernea. Ați străbătut țara aceasta, în lung și în lat, pe urmele tradiției noastre sătești. Ce loc, ce zonă din România v-a rămas mai mult în suflet?

– Da, am umblat mult, nu cred că e zonă din România pe care să nu o fi cercetat, dar satele cunoscute în copilărie mi-au rămas cel mai aproape de inimă. Ele sunt cărămi­zile pe care s-a așezat viața mea, iar toate celelalte se raportează la ele. Probabil că fiecare român are în minte un sat ideal, pen­tru o anumită taină care l-a fascinat. Satului ideal îi simți mirosul, îi recunoști sunetele, toate alcătuiesc un univers. Pentru mine, acest sat este Poiana Sibiului, din Mărgi­nime, un sat extraordinar ca structură și construcție, în care mi-am petrecut vacanțe­le copilăriei între anii ‘55-‘60. Fiind un sat de munte, acolo nu a existat colectivizare, și de aceea se păstrau și târgurile de dumi­nică, și hora, și mersul la biserică. Eram copil, priveam la toate cu ochii mari, totul era fascinant, era o lume bine așezată, cu țărani mai înstăriți, poate din pricina asta puțin mai reci ca fire, dar cu conștiința apartenenței lor la neam și la biserică, drept dovadă fiind și martirii pe care i-au dat în timpul uniației. Pe lângă acest sat, care a fost primul sat al vieții mele, eu sunt foarte atașat de cătu­nele de munte, iar dintre zonele țării, sunt atașat cu precădere de Transilvania. Mulți ani la rând, am căutat, alături de soția mea, ultimele sate de sub munte, dincolo de care nu mai era nimic altceva, decât pădurea și apoi crestele. Eu cred că pentru un suflet sensibil, e bine să se regăsească prin cotloane și văioage, iar satele acestea mi-au dat mereu un sen­timent de supraviețuire, de persistență a vechii culturi țărănești. Prin astfel de cotloane colindam cât era ziua de lungă (era prin anii ‘70), fără să avem un plan, și ne ajungea seara, și atunci între­bam lumea – „Am dori să înnoptăm, știți pe cineva care ne-ar putea găzdui?”. Și întotdeauna găseam pe cineva, iar cei mai sărmani erau și cei mai ospita­lieri. N-a existat niciodată vreo noapte în care să nu fim primiți undeva, nu am dormit nicio seară sub cerul liber. Și să știți că, de multe ori, gazdele nu acceptau sub nicio formă vreun ban. Nu e o legendă cu românul ospitalier, iar aceste întâlniri cu oameni primitori m-au marcat. Ce delicatețe era în ei și, în același timp, câtă hotărâre, atunci când își propu­neau să facă ceva! Întotdea­una am găsit oameni minu­nați, iar întâlnirile cu ei, care pot să pară banale, pentru mine aveau „sevă”, o sevă pe care v-o pot descrie cu greu. Ar trebui să aveți, realmente, astfel de întâl­niri, în care te înțelegi cu țăranii dincolo de cuvinte, pentru că e ceva ce transpare din gesturi, din pri­viri. De aceea, dincolo de satele dragi de care m-ați între­bat, mie în inimă mi-au rămas și niște oameni. Eram odată cu Ma­ria, soția mea, pe Valea Ger­sei, în Năsăud. Și am tot mers și, la un moment dat, s-a terminat satul și se lăsa seara. Ne-a ieșit în drum o femeie, și am între­bat-o de găzduire, iar ea, fără să cli­pească, ne-a spus să mergem la ea acasă, deși acolo nu avea să ne aștepte nimeni. Și așa am făcut. Gospodăria ei era așezată în vârf de deal, într-un loc superb. Nu o voi uita niciodată. Când s-a întors, îmbrăcată în strai popu­lar, cu o fotă strânsă și o cămașă albă, cum se poartă acolo, în Năsăud, radia frumusețe în jurul ei. Era ca un fus de tors… O altă amintire am din Apuseni, unde am găsit o casă în centrul satului Avram Ian­cu. Am dormit pes­te noapte acolo, la o femeie care mi s-a părut cam rece, la început, însă dimineața, când ne-am scu­lat, ne-am trezit că ne-a ospătat cu tot ce-a avut ea mai bun în ogradă – tăiase pentru noi chiar o găină, ceea ce, pentru ea, era o mare jertfă. Și o făcuse pentru noi, niște necunoscuți, cu care nu avea să se mai întâlnească niciodată. O altă întâlnire de felul acesta am avut la Jacul Românesc, unde am fost împreună cu părintele Ilie Moldovan, de la Sibiu. Satul era aproape pustiu și, împreună cu pă­rintele, am tras la o bătrânică în vârstă, să fi avut 80 de ani. Era văduvă. Avea o casă curată ca un pahar, așezată între două pârâiașe. Am dormit acolo cu părintele și, la sfârșit, înainte să plecăm, i-am lăsat pe masă niște bani. Nu am îndrăznit să-i dăm direct, i-am lăsat într-un colț. Era să­ra­că, avea nevoie cu siguranță de ei, dar s-a supărat foarte tare… O rănisem, pentru că ea ne dăruise totul din adân­cul ini­mii. Nu m-a certat, dar m-a dojenit pentru ce făcusem. Mi-a fost atât de ru­șine… Ne-am despăr­țit în la­crimi, eu de rușine, ea de durere, că îmi trecuse prin cap să îi dau bani pentru ospita­li­tate.

– Nu aș vrea să închei acest interviu fără să vorbim despre ultimul dumneavoastră volum: „Foc de tabără cu Hristos în­viat la malul mării”, apărut chiar în zilele acestea. N-am apucat să-l citim, așa că vă rog să-l pre­zentați dvs. cititorilor noștri.

– Cartea aceasta cuprinde mai multe eseuri care au apărut de-a lungul timpului în mai multe pu­blicații, unele chiar în „Formula AS”, și pe care le-am strâns într-un singur vo­lum, convins că fiecare publi­cație își are cititorii ei, un public care nu se intersectează cu al celeilalte. E un tip de eseu, o abordare care mie îmi e dragă, teologico-poetică, și nu neapă­rat „de școală”, riguros științi­fică. Sunt variațiuni pe margi­nea unei teme, care în­cearcă să creeze o linie melo­dică de gân­dire și simțire, în același timp. Vorbesc despre credință, săr­bători, sfinți, oameni minunați pe care i-am cunoscut. Le-aș spune mărtu­rii. Mi-aș dori ca volumul să ajungă la cât mai mulți cititori și să fie în stare să ridice punți de prietenie, cu suflete asemenea mie. Nu e o carte de informație, ci de vibrație, de rezo­nanță, ecou, și – până la urmă – de îmbră­țișare. E, așa cum îi spune și titlul, o încer­care de a sta cu Hristos la un foc de tabără, tihnit, așa cum a stat El cu apostolii, după pescuirea cea minunată. Într-un foc de tabără afli imaginea unei vieți. Pregătirea rugului, aprinderea focului, izbucnirea lui, flăcările înălțate până la cer, scânteile jucău­șe care plutesc precum o puzderie de licu­rici, deschiderea întru taină a celor din jurul lui…

Fotografiile cu Moșii de Vară la Singureni au fost oferite de domnul Costion Nicolescu.