În căutarea tatălui pierdut

Călătoriile în trecut și în istoricul fami­liilor noastre pot fi adeseori dureroase. Dar este nevoie de ele, pentru a găsi răspunsuri la întrebările de azi. Avem nevoie să înțelegem trecutul, pentru a ne vindeca sufletul în prezent. O astfel de călătorie, atât spirituală, cât și fizică, a făcut regizorul Andrei Dăscălescu, por­nind în căutarea propriului său tată, în filmul do­cumentar de excepție „Holy Father”, care a făcut înconjurul festivalurilor lumii și care poate fi vizio­nat acum pe HBO. Povestea filmului este cu atât mai tulburătoare cu cât, pentru a-și găsi tatăl, An­drei a trebuit să urce până pe Muntele Athos.

– Andrei, de ce ai simțit nevoia să faci acest film?

– La foarte puțin timp după ce am văzut testul de sarcină al iubitei mele, după ce am depășit șocul aflării veștii că vom deveni părinți, mi-a venit ideea de a face acest film. Cred că primul instinct atunci când afli o astfel de veste este să te duci la părinții tăi. Pentru a le da vestea, pentru o îmbrățișare, pentru sfaturi… Amândoi am simțit această nevoie, dar ne-am dat sea­ma că nu este nimeni în preajmă (părinții ei sunt în Italia, mama mea nu mai e printre noi, iar tata, deși în viață, îmi părea că e foarte, foarte departe). Atunci am realizat nu doar că părinții noștri nu sunt prin preajmă și că nu e deloc ușor de ajuns la ei, dar și că nici relațiile noastre cu ei nu sunt tocmai cele care ar fi trebuit să fie. Și atunci am pornit amândoi în această că­lătorie, împreună, neștiind ce ne va aștepta la capăt de drum.

– Povestea tatălui tău este una specială. Este călugăr la Muntele Athos. Cum ai perceput tu, copil fiind, faptul că tatăl tău a plecat de acasă și s-a călu­gă­rit?

– Trebuie precizat faptul că el s-a călu­gărit la câțiva ani du­pă ce plecase din fa­milia noastră. În ce mă privește, am privit cel puțin circumspect alegerea lui dintr-un motiv foarte simplu: în momentul în care devii călugăr, te le­pezi de toate lucrurile lumești. Iar eu, fiul lui, sunt inclus în lu­crurile lumești. Ca fiu al unui om care m-a adus pe lume, mi-e greu să accept că acel om s-a le­pă­dat de mine.

– Ai simțit că s-a lepădat de tine? Nu ați avut deloc con­tac­te în acești ani?

– Am avut con­tacte sporadic. Dar de când a devenit călu­găr, aș putea spune că am avut contacte mai dese decât în perioa­da în care muncea sau încerca să își re­facă viața. Totuși, con­tac­tele noastre au fost mai degrabă superficiale, nu am avut oca­zia, energia sau intenția de a dis­cu­ta vreodată despre alegerile lui, despre isto­ricul familiei noastre, despre părerea mea pri­vind călugăria lui. Toate lucrurile astea rămase nediscutate am încercat să le abordez în filmul „Holy Father”

– Vizitându-l pe tatăl tău la Muntele Athos ai găsit răspuns la întrebările tale?

– În film apar două vizite pe care i le-am făcut tatălui meu. Prima oară când i-am spus că vreau să merg la el, a părut destul de entu­zias­mat. Când am ajuns acolo, a părut chiar interesat de intențiile mele, dar încercările de a-l face să se des­chidă către mine, de a avea un dia­log sincer și niște conversații se­rioa­se, de a in­tra un pic în isto­ricul fa­mi­liei s-au soldat cu un eșec. În plus, re­acția lui la ves­tea că va de­ve­ni bunic nu a fost cea pe care eu o aș­teptam. Per total, pri­ma vizită a fost una deza­mă­gi­toa­re, iar eu am ple­cat de acolo sufe­rind și mai mult de­cât atunci când am ajuns, în schimb, am simțit că fil­mul se înfiri­pa­se cumva, că ceea ce fil­­masem putea să funcționeze, și atunci am plă­nuit și o a doua vizită, cu spe­ranța că lucrurile vor merge mai bine între noi. Ceea ce s-a și întâmplat.

– Aceste călătorii au fost în­tr-un fel și un drum al tău către tine. Ce-ai aflat?

– Eu am pornit în acest demers cu o premiză falsă, aceea că dacă dezleg mis­terele fa­miliei mele și repar puțin relația cu tatăl meu, voi fi mai pregătit să devin la rândul meu tată. Probabil că am avut nevoie să cred a­ceste lucruri pentru a re­zista din punct de ve­dere emoțional întâl­nirii cu tatăl meu, pen­tru a face față că­utărilor în tre­cutul nos­tru și pen­tru a re­aliza, în final, acest film. Dar e clar că lucrurile nu stau așa. E clar că nu poți șter­ge cu buretele tot ba­gajul emoțio­nal cu care ai cres­cut, nu te poți le­pă­da de trecut, oricât de mult ți-ai dori și oricât de tare ai în­cer­ca. Poate că cea mai importantă lec­ție pe care am în­vă­țat-o este să caut re­zolvări, nu vino­vați.

– Te-ai împăcat cu trecutul și, ast­fel, și cu tatăl tău?

– Legat de „îm­păcare”, „reconci­liere” sau alte cu­vinte mari precum „iertare” există în film o sec­vență care reprezintă metafora întregului film și a întregii mele căutări: este vorba de secvența urca­tului pe munte. Eu și tata facem o drumeție și încercăm să urcăm pe Muntele Sfânt, dar nu reușim să ajungem în vârf. Cred că așa stau lucru­rile și între noi. Am mai repa­rat câte ceva, am mai recuperat câte ceva, dar nu am reușit să ajun­gem „în vârf”.

– Tatăl tău a văzut filmul?

– Nu încă. Eu am tot sperat că voi reuși să îl invit la un festival, la o proiecție publică, dar, din cauza pandemiei, nu s-a mai ivit ocazia. Dacă tatăl meu va veni în țară în următoarea perioadă, voi organiza o proiec­ție specială pentru el, cu public, dar cel mai proba­bil voi merge eu la Athos și îl vom vedea împreună. Nu-mi doresc ca el să vadă filmul sin­gur, pentru că, la fel cum pentru mine a fost o experiență destul de dură să fac acest film, tot așa cred că și pentru el va fi foarte greu să îl vizioneze de unul singur.

– Acum ești și tu tată. Cum îl privești pe tatăl tău în această nouă postură, ca de la tată la tată?

– Ce pot eu să spun este că mă simt foarte îndrăgostit de fiica mea și nu îmi imaginez nicio circumstanță care să mă țină departe de ea. Nu poate exista pe lumea asta vreun motiv care să mă determine să îmi părăsesc copilul și cu asta cred că ți-am răspuns la întrebare.

– Dat fiind faptul că tatăl tău s-a călugărit, ai avut cumva în sinea ta vreo „ceartă” cu Dum­nezeu?

– Nu, nicidecum. Am avut poate o viziune mai reticentă față de Biserică, dar am cunoscut, chiar cu ocazia vizitelor la tatăl meu, la Muntele Athos, „colegi”, ca să le zic așa, de-ai tatălui meu, care sunt oameni foarte speciali, pe care i-am simțit ca fiind făcuți din alt aluat și că sunt la un cu totul alt nivel spiritual decât noi, muritorii de rând. Am înțeles că nu e drept să condamn Biserica în inte­gra­litatea ei, sau religia, pentru că este evident că există pe lumea asta oameni cu har. Poate că și tatăl meu este un preot cu har, dar eu nu am cum să îmi dau seama de acest lucru, pentru că sunt prea im­plicat. Dar poate că și el este, în cele din urmă, un om dăruit, și chiar dacă pentru mine nu a fost un tată prezent, poate că pentru alții este un părinte bun.

Foto: RĂZVAN ANTON (1)