
Călătoriile în trecut și în istoricul familiilor noastre pot fi adeseori dureroase. Dar este nevoie de ele, pentru a găsi răspunsuri la întrebările de azi. Avem nevoie să înțelegem trecutul, pentru a ne vindeca sufletul în prezent. O astfel de călătorie, atât spirituală, cât și fizică, a făcut regizorul Andrei Dăscălescu, pornind în căutarea propriului său tată, în filmul documentar de excepție „Holy Father”, care a făcut înconjurul festivalurilor lumii și care poate fi vizionat acum pe HBO. Povestea filmului este cu atât mai tulburătoare cu cât, pentru a-și găsi tatăl, Andrei a trebuit să urce până pe Muntele Athos.
– Andrei, de ce ai simțit nevoia să faci acest film?
– La foarte puțin timp după ce am văzut testul de sarcină al iubitei mele, după ce am depășit șocul aflării veștii că vom deveni părinți, mi-a venit ideea de a face acest film. Cred că primul instinct atunci când afli o astfel de veste este să te duci la părinții tăi. Pentru a le da vestea, pentru o îmbrățișare, pentru sfaturi… Amândoi am simțit această nevoie, dar ne-am dat seama că nu este nimeni în preajmă (părinții ei sunt în Italia, mama mea nu mai e printre noi, iar tata, deși în viață, îmi părea că e foarte, foarte departe). Atunci am realizat nu doar că părinții noștri nu sunt prin preajmă și că nu e deloc ușor de ajuns la ei, dar și că nici relațiile noastre cu ei nu sunt tocmai cele care ar fi trebuit să fie. Și atunci am pornit amândoi în această călătorie, împreună, neștiind ce ne va aștepta la capăt de drum.
– Povestea tatălui tău este una specială. Este călugăr la Muntele Athos. Cum ai perceput tu, copil fiind, faptul că tatăl tău a plecat de acasă și s-a călugărit?

– Trebuie precizat faptul că el s-a călugărit la câțiva ani după ce plecase din familia noastră. În ce mă privește, am privit cel puțin circumspect alegerea lui dintr-un motiv foarte simplu: în momentul în care devii călugăr, te lepezi de toate lucrurile lumești. Iar eu, fiul lui, sunt inclus în lucrurile lumești. Ca fiu al unui om care m-a adus pe lume, mi-e greu să accept că acel om s-a lepădat de mine.
– Ai simțit că s-a lepădat de tine? Nu ați avut deloc contacte în acești ani?
– Am avut contacte sporadic. Dar de când a devenit călugăr, aș putea spune că am avut contacte mai dese decât în perioada în care muncea sau încerca să își refacă viața. Totuși, contactele noastre au fost mai degrabă superficiale, nu am avut ocazia, energia sau intenția de a discuta vreodată despre alegerile lui, despre istoricul familiei noastre, despre părerea mea privind călugăria lui. Toate lucrurile astea rămase nediscutate am încercat să le abordez în filmul „Holy Father”
– Vizitându-l pe tatăl tău la Muntele Athos ai găsit răspuns la întrebările tale?

– În film apar două vizite pe care i le-am făcut tatălui meu. Prima oară când i-am spus că vreau să merg la el, a părut destul de entuziasmat. Când am ajuns acolo, a părut chiar interesat de intențiile mele, dar încercările de a-l face să se deschidă către mine, de a avea un dialog sincer și niște conversații serioase, de a intra un pic în istoricul familiei s-au soldat cu un eșec. În plus, reacția lui la vestea că va deveni bunic nu a fost cea pe care eu o așteptam. Per total, prima vizită a fost una dezamăgitoare, iar eu am plecat de acolo suferind și mai mult decât atunci când am ajuns, în schimb, am simțit că filmul se înfiripase cumva, că ceea ce filmasem putea să funcționeze, și atunci am plănuit și o a doua vizită, cu speranța că lucrurile vor merge mai bine între noi. Ceea ce s-a și întâmplat.
– Aceste călătorii au fost într-un fel și un drum al tău către tine. Ce-ai aflat?
– Eu am pornit în acest demers cu o premiză falsă, aceea că dacă dezleg misterele familiei mele și repar puțin relația cu tatăl meu, voi fi mai pregătit să devin la rândul meu tată. Probabil că am avut nevoie să cred aceste lucruri pentru a rezista din punct de vedere emoțional întâlnirii cu tatăl meu, pentru a face față căutărilor în trecutul nostru și pentru a realiza, în final, acest film. Dar e clar că lucrurile nu stau așa. E clar că nu poți șterge cu buretele tot bagajul emoțional cu care ai crescut, nu te poți lepăda de trecut, oricât de mult ți-ai dori și oricât de tare ai încerca. Poate că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o este să caut rezolvări, nu vinovați.
– Te-ai împăcat cu trecutul și, astfel, și cu tatăl tău?
– Legat de „împăcare”, „reconciliere” sau alte cuvinte mari precum „iertare” există în film o secvență care reprezintă metafora întregului film și a întregii mele căutări: este vorba de secvența urcatului pe munte. Eu și tata facem o drumeție și încercăm să urcăm pe Muntele Sfânt, dar nu reușim să ajungem în vârf. Cred că așa stau lucrurile și între noi. Am mai reparat câte ceva, am mai recuperat câte ceva, dar nu am reușit să ajungem „în vârf”.
– Tatăl tău a văzut filmul?
– Nu încă. Eu am tot sperat că voi reuși să îl invit la un festival, la o proiecție publică, dar, din cauza pandemiei, nu s-a mai ivit ocazia. Dacă tatăl meu va veni în țară în următoarea perioadă, voi organiza o proiecție specială pentru el, cu public, dar cel mai probabil voi merge eu la Athos și îl vom vedea împreună. Nu-mi doresc ca el să vadă filmul singur, pentru că, la fel cum pentru mine a fost o experiență destul de dură să fac acest film, tot așa cred că și pentru el va fi foarte greu să îl vizioneze de unul singur.
– Acum ești și tu tată. Cum îl privești pe tatăl tău în această nouă postură, ca de la tată la tată?

– Ce pot eu să spun este că mă simt foarte îndrăgostit de fiica mea și nu îmi imaginez nicio circumstanță care să mă țină departe de ea. Nu poate exista pe lumea asta vreun motiv care să mă determine să îmi părăsesc copilul și cu asta cred că ți-am răspuns la întrebare.
– Dat fiind faptul că tatăl tău s-a călugărit, ai avut cumva în sinea ta vreo „ceartă” cu Dumnezeu?
– Nu, nicidecum. Am avut poate o viziune mai reticentă față de Biserică, dar am cunoscut, chiar cu ocazia vizitelor la tatăl meu, la Muntele Athos, „colegi”, ca să le zic așa, de-ai tatălui meu, care sunt oameni foarte speciali, pe care i-am simțit ca fiind făcuți din alt aluat și că sunt la un cu totul alt nivel spiritual decât noi, muritorii de rând. Am înțeles că nu e drept să condamn Biserica în integralitatea ei, sau religia, pentru că este evident că există pe lumea asta oameni cu har. Poate că și tatăl meu este un preot cu har, dar eu nu am cum să îmi dau seama de acest lucru, pentru că sunt prea implicat. Dar poate că și el este, în cele din urmă, un om dăruit, și chiar dacă pentru mine nu a fost un tată prezent, poate că pentru alții este un părinte bun.
Foto: RĂZVAN ANTON (1)