Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O rugăminte împlinită

Foto: Shutterstock

În anul 2013, toamna, după o vară în­fiorător de uscată și călduroasă, am pier­dut cea mai iu­bită ființă din viața mea: pe mama… Nu vreau să intru în amănunte, știam că se va în­tâm­pla, era un lucru normal… Oda­tă, demult, dis­cu­tând cu ea – poate și in­flu­ențată de unele povestiri citite în revista „For­mula AS” –, mai în glumă, mai în serios, i-am zis: „Mamă, când odată și-odată va fi să ne des­părțim și să te duci «din­co­lo», am și eu o ru­gă­minte – pentru că se discută așa de mult despre viața de dincolo –, te rog să-mi dai și mie un semn că ești acolo, că există aco­lo ceva”. Mama n-a fost șo­ca­tă, ba dim­potrivă, cât se poate de se­rioasă, mi-a pro­mis că îmi va îndeplini ru­gămintea, atunci când…

… Și, într-adevăr, la scurtă vreme după de­ce­sul ei, am avut niște „semne”, dar am pre­supus că ele sunt mai degrabă rodul dorințelor mele, rodul în­chi­pui­rilor, nu-mi venea să cred că mama se ținea de cu­vânt, trimițându-mi semnale de „dincolo”. Cert este că timp de 3 luni, în foar­te multe ocazii (dar nu­mai noaptea), o auzeam cum mă strigă pe nume… Auzeam atât de clar vocea ei, încât trezindu-mă, îi și răspundeam. Dar, repet, poate erau numai semne ale dorului și așteptărilor mele…

Iată însă că a trecut un an și jumătate de la plecarea mamei și nu-i mai aud vocea chemân­du-mă. Deși mi-e la fel de dor de ea și-mi lip­seș­te, peste sufletul meu s-a așternut liniștea. Viața merge îna­inte, așa cum îi este scris fie­căruia dintre noi. Și totuși, mama continuă să fie prezentă în casă cu unele deprinderi pe care le-am moștenit de la ea. Dragostea de păsări, de pildă. Ca la toate blocurile, acolo unde sunt oa­meni cu suflet, întotdeauna ai să vezi pe bal­coane sau la câte o fereastră un castronel cu apă și puțin mei sau pâine, pentru aceste mi­nu­nate suflețele ale cerului. Mama le iubea foarte mult. La geamul de la bucătărie avea, întotdeauna, pe pervaz, un castronel cu apă proaspătă și ne­lip­si­te­le firimituri de pâine, pentru turturelele care ve­­neau… Și-mi spunea: „Mamă, să le dai mereu de mân­care și când nu voi mai fi. Sunt suflete, au ne­voie de dragoste și de ocrotire”. Și tradiția a rămas.

Acum vreo lună de zile, am observat că două tur­tu­rele acordă o atenție mai mare ca de obicei unor ghivece de flori de pe balustrada balconului pe care se așezau, gângureau, sfătuindu-se între ele, apoi zbu­rau, și iar reveneau… Și m-am gân­dit eu: „Măi, ce să fie? Te pomenești că vor să-și facă un cuib!”. Și ca să le ajut și să le și ade­me­nesc, le-am făcut un mic cuibușor, cu niște frun­ze uscate, în speranța că-și vor alege acolo „un spațiu locativ”. Turturelele au con­tinuat să mai vină, au tot inspectat, s-au tot sfătuit, până într-o zi, când am constatat bucuroasă că o turturea stătea în cuibul făcut de mine, dar pe care și-l „amenajase” cu pene, paie și puf. Locuința era gata. Mulțumită, se pare, de domiciliul de pe bal­­con, turturica a început să depună ouă, azi unul, mâine încă unul. Atent și drăgăstos din cale afa­ră, turturelul cuibărește și el de zor, în­frun­tând arșița, ploaia și toate vicisitudinile naturii…

O poveste obișnuită, cu păsări, veți spune, tur­­tu­relele își fac cuiburi mai peste tot, dar… Di­nadins am lă­sat pentru finalul poveștii un fapt im­portant: ma­ma avea un defect la un ochi, pro­vo­cat de un acci­dent: o pată albă, vizibilă, pe pu­pilă. Ei bine, tur­tu­rica care a depus ouăle și care se pare că este „mă­mica” are și ea un semn, vi­zibil pe pupila ochiului drept: o pată albă… Oare să fie semnul pe care-l așteptam de la mama?

MIHAELA N. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian