ANCHETĂ: Unde stăm la soare în vara asta?

– După ploi nesfârșite, vara s-a transformat în pârjol. Unde fugim să ne găsim liniștea și răcoarea? Am rugat trei scriitori să împartă cu noi colțul de plajă care i-a cucerit –

Adina ROSETTI

Macii de la Cerno More

Bucureștiul se dizolva sub o caniculă ne­cru­țătoare și toate locurile de la marea noastră deve­ni­seră mai aglomerate ca metroul într-o zi de luni dimineață. Visam o plajă destul de ae­risită, încât să nu ascultăm con­versațiile vecinilor de pro­sop, un sătuc liniștit și-o casă răcoroasă, cu o grădină plină de verdeață, în care să ne adă­postim după-amiezile. Și da, re­cunosc, mai visam (pentru ur­bana din mine) și la un beach bar cu ham­sii pră­jite și, obli­gatoriu, cu mu­zică bună. Am trecut de Vama Veche și le-am găsit pe toate, la nici 20 de ki­lometri de gra­niță, în Bul­garia. La pri­ma ve­de­re, Kra­pets părea o așe­zare aproape părăsită sau, în ori­ce caz, ocolită de tu­riștii în căutare de distrac­ții zgomo­toa­se. La a doua vedere, ne-a întâmpinat cu o ma­re tur­coaz, liniștită ca apa unui lac, o plajă su­ficient de în­tin­să încât să ne încapă pe toți, la capătul unui drum ni­sipos și plin de hârtoape, măr­ginit de-o pădurice. Am devenit clienții fideli ai aproape-unicului-restaurant, „Morski Briz”, un­de ne-am abonat zilnic la scoici în stil ma­rinăresc, asezonate cu „șopska salad”, urmate de cocteiluri „cu de toate”, la barul de pe plajă care astăzi nu mai există, pro­babil închis de pan­demie. Dru­mul ne-a pur­tat apoi că­tre Rusalka, un sat cu nume de poveste, în care am găsit ru­inele unui fost resort luxos de vacanță. Ne-am rătăcit pe aleile pie­tru­ite, printre căsu­țele în­ghițite de vegetație, ai căror unici locatari ră­mași pă­reau a fi o colonie de șopârle lucioase, până când am descoperit o scară ce cobora spre cea mai mică plajă pustie pe care am văzut-o vreodată, încadrată de doi bolovani imenși, apărând intrarea, într-o mare doldora de alge. A fost o zi magică, irepe­ta­bilă, și-am plecat de la Rusalka cu sentimentul că, dacă ne-am întoarce vreo­­dată acolo, probabil nu am mai găsi nimic, așa cum li se întâmplă perso­najelor din nuvelele lui Eliade.

După pauza de anul tre­cut, am regăsit, în iunie, Krapets-ul încă și mai pus­tiu. Ploile au speriat pu­ținii turiști, dar au adus la viață, în schimb, un ocean de flori. Niciodată drumul spre plajă n-a fost mai frumos și mai în­miresmat! Până la dunele de nisip, am traversat o ade­vărată pictură impre­sio­nistă, în care predomina roșul macilor și violetul aprins al florilor de ciu­lini. Am re­găsit pe plajă liniștea pe care o visasem întot­dea­una, netulburată nici măcar de spargerea va­lu­rilor, căci marea ne ghi­cise dorințele, plutea per­fectă și mătăsoasă. Vremea era numai bună de urmărit norii, care se între­tăiau pe cer în toate formele, ame­nin­țând din oră-n oră că vor dez­lănțui furtuna. Am regă­sit bucuria prânzurilor zil­nice cu scoici marinărești, iar serile le-am înche­iat, din lipsă de beach bar, cu jocuri în curtea gaz­dei.

Nu am găsit încă o ex­plicație pentru felul în ca­re Marea Neagră își schim­­bă spectaculos relie­ful o­dată ce denumirea ei bul­gărească devine „Cerno More”. Plajele complet plate și câmpiile banale ca­re o-nsoțesc de la Cons­tanța până la Vama Ve­che se transformă, pe coasta din Bulgaria, în bo­lovanii imenși de la Tyulenovo, care par a fi azvârliți acolo de un zeu al mării, în pro­mon­toriul de la Ka­liakra, unde legenda spune că s-ar fi zdrobit cele 40 de fecioare, aruncându-se de pe faleză, din ca­lea turcilor, în versanții de calcar și terasele natu­rale de la Balcic, ce coboară treptat în apă.

Vara asta plănuiesc să explorez mai departe li­toralul Mării Negre bulgărești, evitând zonele co­merciale aglomerate, cu mari resorturi turis­tice. O călătorie cu mașina pe coastă, cu opriri în Nesse­bar și Sozopol (orășelele pitorești, cu aer grecesc, străduțe pietruite și terase deasupra mă­rii), până jos de tot, la Sinemoreț, spre granița turcească, unde se-ntind plaje încă sălbatice și păduri cu stejari bătrâni și rododendroni în floare. Și la final de vară, după ce-mi voi fi făcut plinul cu mare și soare, sper la retragerea pe pris­pa casei din Provița de Sus, pentru o rundă de scris, după care am tân­jit un an întreg. Acolo e lo­cul meu magic, unde to­tul dispare – grijile, în­datoririle, anxietățile, dis­tracțiile – lăsând cale li­beră unor personaje și întâm­plări care așteaptă să fie inventate.

Andrei CRĂCIUN

În căutarea insulei perfecte

De la sfârșitul lunii Mai, după ce am isprăvit cu vaccinurile, constatând că sunt încă viu, dar că am trăit mai puțin în ultimul an și jumătate, mi-am reluat ve­chiul obicei de a traversa viața în zbor. Neavând ră­dă­cini, îmi pierd puterile dacă nu umblu să văd lumea și să o găsesc, ca bunul meu prie­ten, Gogol, tristă. Fiind in­ca­pabil să fiu turist, numai și numai călător, am plecat spre aeroport, cu gândul vag de a colinda pentru o vreme Atena și insulele gre­cești, pentru a mă odih­ni, apoi, în Egipt, în Afri­ca. Așa că am zbu­rat și am ajuns la Atena, un­de de fiecare dată tră­iesc aceleași două sentimente: mă simt liber și mai simt și că am ajuns acasă.

Apoi am plecat, într-adevăr, prin insule, și am trăit pentru o vreme pe Insula Hydra, cea mai fru­moasă mică insulă greceas­că, acolo unde a trăit și poetul Leonard Cohen și a văzut el că e bine. Nu sunt mașini pe insulă, dar au început să ajungă tu­riștii, au aflat taina. Trebuie să te ferești mereu de ei și de măgărușii ce urcă străzile care nu sunt toc­mai ușor de urcat, dar până la urmă găsești li­niștea și poezia. Și mai e un amănunt, probabil decisiv… peste Hydra se înalță o lună ireală, care luminează ca un soare, peste Hydra zboară flu­turi albi și zumzăie albine. Dar, precum chiriașul lui To­pâr­ceanu, într-o dimineață, mi-am luat geamantanul, am lăsat să­nă­toasă cucoana, am urcat în vapor și m-am întors în portul Pireu, unde a ajuns cândva, fără adăpost, și bunul meu prieten, Panait Istrati.

Nu pot trăi decât viața care îmi place. Sunt con­damnat, sunt blestemat și sunt binecuvântat cu dru­mul. Așa că plec și mai departe, în Creta, în He­raklion, unde mă cheamă mormântul prie­te­nului meu, Nikos Kazantzakis (ay, Nikos!), la care voiam să îmi plec capul, să las flori și o pa­gină dintr-o carte.

Ocolesc atât cât pot orice formă de turism or­ga­nizat, resorturile, grupurile de indivizi umani ca­re ocupă teritorii, ca marele han al Mongoliei, odi­ni­oară, într-o frenezie a cuceririi ostentative. Îi înțeleg pe turiști, uite, sunt chiar solidar cu ei, dar eu rămân străin și îmi caut locul sub soare întot­dea­una la o margine, de unde se vede cel mai bine ta­bloul.

Creta e o insulă minunată, chiar dacă nu l-am întâlnit pe Ale­xis Zorba și ni­meni nu dansa la umbra catastrofelor cum nu s-au mai văzut. Cre­tanii mi-au făcut o poftă nebună să văd și altă insulă, așa că n-am mai plecat în țara Egiptului, ci am rămas pe bătrânul nostru continent, poposind în Palma de Mallorca. La două vapoare de aici se află Ibiza, unde alt prieten de-al meu, Emil Cioran, și-a făcut cel puțin un concediu de odihnă, deși nu avea serviciu. Mă consolează gândul că am privit aceeași mare. Și așa, pe jumătate explorator, pe jumătate nebun, am ajuns astăzi pe plaja aceasta. Să v-o povestesc. E plină de nemți care se îmbată și chiuie sub cer, beau cu paiele bere dintr-o gă­leată, sunt tineri și își scriu și ei cum pot amin­ti­rile pentru mai târziu. Trece amiaza și nem­ții se tot clatină sub cerul albastru, stau strâns uniți sub curcubeu. Își trăiesc și ei fe­ricirea în felul lor, așa că îi las să fie fe­riciți. Aici, până și cârciumile au meniurile în germană, ba chiar mai degrabă găsești un cârnat german, decât o paella spaniolă.

Dar uite că deja asfințește. Las soarele să se odihnească o clipă în brațele mele, care au căpătat cu­loa­re arămie. Sufăr, to­tuși, de ADHD lo­cativ, așa că deschid ca­pacul lap­to­pului și degetele mele merg sin­gure mai departe, știu ele ce caută și de ce, intră acolo unde se găsesc bilete de avion și alte hoteluri. Ade­vărul oarecum dureros e că după cinci zile, oriunde pe pământ, încep să visez alte gla­suri, alte încăperi, sunt rătăcitor și fără odihnă, așa că mâine în zori trebuie să fiu iar în aeroport. Plec în Corfu și apoi în Rhodos și apoi în Za­kynthos. Am nevoie de toată această libertate, de mare, de soare și de zbor. Îmi privesc în­che­ieturile mâinilor: mă­car nu mi-au cres­cut lan­țuri. Mie – nu, nicio­da­tă. Mă ridic în picioare, și tălpile mi se scufun­dă în nisip. Nemții sunt beți bine de acum și cântă ca Gloria Gaynor, în 1978, că la început le-a fost frică, dar vor su­praviețui. Schițez câți­va pași de dans cu nem­ții cei beți și mă retrag, căci pe mine mă așteaptă altă insulă. Insula mea o gă­sesc doar în zbor.

Radu PARASCHIVESCU

Calahonda, broasca mea ţestoasă

Irina, soţia mea („Nu mai mânca toate pros­ti­ile”, „Nu mai pune atâta sare”, „Nu te mai culca atât de târziu” şi alte alin­turi din registrul impe­rativului negativ), are o mână ferm-delicată şi pe volanul familiei, şi pe al maşinii închiriate în­tr-un aeroport ori altul. În a­ceas­tă calitate, are multe calităţi, printre care aceea de a găsi loc de parcare în locuri unde pe­simiştii născuţi sub un astru mo­horât nici măcar nu se încumetă să în­cerce. Şi uite aşa am dibuit – pluralul maiestăţii – într-o bună zi un loc liber în centrul orăşelului andaluz Nerja, tivit cu plaje despre care citisem câte ceva pe internet, ca tot prudentul nesărat care, de la o vârstă încolo, nu se mai lasă sur­­prins. Atâta doar că surpriza tot vine fără să bată la uşă, oricât încerci tu să i te sustragi.

Tot mergând pe străzile înguste cu căsuţe albe din Nerja (semnătură ma­ură), am dat la un mo­ment dat peste o curte împrejmuită cu un gard verde, printre ale cărui scânduri late şi orizon­tale ieşea un cap. În continuarea capului se afla, de bună seamă, cor­pul, tolănit pe ga­zo­nul curţii. Ambe­le apar­ţineau unui la­brador gălbui, a­flat într-o activi­tate des­pre care ne-am dat seama apoi că era de zi cu zi: cer­şitul atenţiei. Stătea aco­lo şi aştepta să-l mân­­gâi, ceea ce am şi făcut. Şi am con­tinuat s-o fa­cem, fiindcă drumul nos­tru pe acolo a de­ve­nit, din acea zi, ri­tual.

De ce? Nu doar datorită labra­do­ru­lui, căruia i-am spus de atunci „Hai­ma­naua”. Ci mai ales fiindcă, după alte câteva sute de metri, am ajuns în dreptul unei arcade de pia­tră, prin care am văzut ne­po­vestibilul: u­n palmier ca un mât de cocagne ciu­fu­lit, pus să străjuiască peste vreo cinci­spre­zece umbre­le de stuf, o plajă dis­cretă, o căsuţă albastră, în care bănuiai o co­libă de pescari şi do­uă-trei bărci de pescuit, târ­colite din când în când de nişte pi­sici care păreau proaspăt ie­şite dintr-un atelier de vulca­ni­za­re. Iar la câţiva metri mai în­colo, marea. Tre­buiau co­bo­râte nişte trepte de piatră, atâta tot. Nu ştiam de locul ăla. Ne-am uitat unul la celălalt şi, fără cu­vinte, am por­nit ca ghepar­dul după pradă, ca be­duinul după oază, ca oricine vreţi după orice vă dă prin cap. Am ajuns între um­bre­le şi apă, ne-am uitat câte­va clipe, cât să ne umplem plămânii su­fle­tului (clişeu siropos şi jalnic, de acord, a fost cu intenţie) şi am doinit à la Tudor Gheorghe:

Aicea este plaja mea,

Nisipul meu cel andaluz

Şi apa ca o catifea –

De altceva nu voi s-auz.

Plajei îi spune Calahonda, ceea ce mie unuia îmi sună a nume de broască ţestoasă. Şi poate că personajul „Statu-Plajă-Barbă-Cort” ia la picior o mul­ţime de alte locuri de abandon şi leneveală, de la Corbu la Saint-Tropez. N-are a face. Pentru mine, Ca­la­­hon­da e numele de alint al răsfăţului de sep­tem­­brie. Nu mai devreme, atenţie! În An­daluzia e imprudent să mergi în pli­nă vară, rişti să te calcinezi sub ră­suflarea Africii.

Playa Calahonda la începutul toam­nei e un ca­talog de obiceiuri şi impulsuri: pe­re­chea de sep­tuagenari care intră în (şi ies din) apă, ţinân­du-se de mână, şi care, la ieşire, îşi schim­bă cos­tumul de baie cu un altul us­cat, fiecare ţinân­du-i pudic proso­pul celuilalt în jurul corpului; en­glezii creponaţi şi pândiţi de senectute, care apar la plajă de câteva ere geo­logice încoace, res­pec­tând graficul: întâi ea, care se trezeşte din mah­mu­reală pri­ma, pe la 11.30, apoi el, înalt, cu alură de texan plictisit, cu zia­rul sub braţ şi berea în mâ­nă, pe la 12.30, după un mic dejun care în zo­nă se serveşte până pe la ora 3, să aibă timp să se dezmeticească toţi chefliii; englezoaica tânără, grăsună şi mândră foc de isprava şcolară a fiicei Rachel, pe care o laudă la te­lefon, la do de sus, tu­turor persoa­nelor din agendă, ceea ce ne face s-o identificăm drept „Rachel’s Mum”; nemţii – soţ, soţie, copil – care îşi dau chiloţii jos de faţă cu toată lumea şi ne-arată „nordul, sudul şi cu nudul”, ca şi cum n-am fi oa­meni, ci cactuşi. Apro­­­po, sunt mulţi cactuşi cramponaţi de pie­troa­iele de la Ca­lahonda. Iar mai sus sunt munţii. Iar mai sus e ce­rul – de obicei imaculat – pe care Dumnezeu îl dă uneori la o parte, ca pe o cortină de teatru, spre a ne face binedispus cu ochiul. Îi răspundem de fie­care dată.