Wynton Marsalis: „Jazz-ul are capacitatea de a uni oamenii”

– Mare muzician american, celebru trompetist și compozitor, Wynton Marsalis, alături de „Jazz at Lincoln Center Orchestra” din New York, vor sus­ți­ne două concerte extraordinare de jazz în București, unul la Sala Mare a Pa­latului, pe 1 iulie, celălalt pe 2 iulie, la Sala Radio. Iubitorii de jazz din Sibiu vor avea și ei parte de o întâlnire cu legendarul muzician ame­ri­can, în Piața Ma­re a orașului, pe 3 iulie, la ora 21.00. Cu prilejul prezenței sale în România, Wynton Marsalis a acordat un interviu în exclusivitate „Formulei AS” –

Serbări muzicale în New Orleans

– Domnule Wynton Marsalis, vă mai amintiți acel moment special în care v-ați îndrăgostit de jazz?

– Am crescut cu un tată care a fost muzician, cântăreț de jazz, așadar adoram viața din cluburi și îi iubeam pe muzicieni chiar înainte de a-mi plăcea muzica. La 12 ani a fost prima dată când am în­ceput să și cânt.

– Ați avut vreun model sau un mentor?

– Mulți. Când vorbim despre jazz, îi amintesc, desigur, pe Duke Ellington, Louis Armstrong, dar și mulți alții. Am crescut cu tatăl meu, așa că l-am vă­zut des cântând, dar sunt mulți muzicieni care m-au in­fluențat, am fost în­dru­mat de mulți pro­fesori pe care i-am iubit nespus.

– Sunteți din New Or­leans, oraș recunoscut ca fiind locul de naștere al jazz-ului. Cum arăta New Orleans pe vremea co­pi­lăriei dumneavoastră?

– Era foarte vesel și colorat, plin de turiști din în­treaga lume, veniți să chel­­tuiască acolo sume mari de bani, atrași fiind de faimoasele carnavaluri de „Mardi Gras” (carnavalul de „Mardi Gras” se ține în marțea premergătoare a Postului Mare, fiind o tradiție în New Orleans încă din 1827 n.r.) și de paradele în care se întreceau orchestre de jazz și fan­fare, se păstrau cu sfințenie tradițiile și sărbă­torile, mâncarea era fabuloasă, legendară. Părea un oraș într-o permanentă bucurie, dar în același timp, în vremea copilăriei mele, era un loc foarte se­gre­gat. Rasismul era în floare, iar albii și cei de cu­loa­re aveau locurile lor foarte bine delimitate în so­cie­tate. Cu toate acestea, orașul era foarte viu, foar­te colorat și plin de muzică, la orice oră din zi și din noapte. Noi respiram muzică. Muzica era un lim­baj care ne venea mănușă. Ne era la fel de ușor să cântăm sau să vorbim. Muzica era curgătoare, iar notele se înnodau în melodii precum cuvintele în fraze. Iar vorbirea noastră avea și ea o muzică interioară, vorbirea locuitorilor din New Orleans este foarte lirică.

– Proveniți dintr-o familie de muzicieni. Bu­nicul, tatăl, frații, toți au interpretat jazz. Cum ară­ta o zi în casa dumneavoastră? Cântați împre­ună în familie?

– Nu, nu chiar atât de mult pe cât mi-ar fi plă­cut. Tatăl meu lucra tot timpul, și noi ne petreceam multă vreme la școală. Iar când eu și fratele meu mai mare am început să cântăm, am intrat într-o formație. Cântam muzică la modă atunci, foarte populară în rândul publicului, în fiecare seară aveam cântări. În plus, mai cântam și la școală, acolo unde tata ne era chiar profesor. Uneori, ne adunam și cântam cu toții împreună, dar foarte rar, pentru că fiecare era ocupat și concentrat pe cântă­rile lui.

Abonat la „Premiul Grammy”

– Faptul că tatăl dumneavoastră vă era și profesor a fost o presiune în plus?

– Nu, nu, tata era foarte relaxat. Toți muzicienii de jazz sunt niște oameni veseli și relaxați. Tata cânta și preda de plăcere și ne-a învățat și pe noi că muzica trebuie să fie o bucurie, nu un chin.

– Ați crescut cu jazzul, dar ați descoperit și muzica clasică. De altfel, sunteți unicul muzician din istorie care a primit doi ani la rând „Premiul Grammy” atât pen­tru jazz, cât și pen­tru muzică clasică. Cum s-au împăcat aceste două genuri de muzică în ca­rie­ra dumneavoastră?

– Cum am mai spus, tatăl meu a fost profesor de mu­zică. El ne-a învățat, în­că de mici, mai în­tâi să ascultăm mai multe genuri. Așa că după ce am ascultat, am în­cer­cat să și cânt mai mul­te genuri. Așa­dar, nu am avut ni­cio prejudecată sau vreun sentiment de res­pingere pen­tru vre­un tip de mu­zi­că sau altul, totul a venit natural, firesc. Am stu­diat ambele genuri în același timp. Și când am cres­cut, am avut șansa să cânt foarte mult repertoriu clasic. Am fost, dacă vreți, ca un copil care învață două limbi în celași timp. Când crește le stăpânește perfect pe amân­două și nu i se pare mare lucru, pentru că așa au stat faptele pentru el toată viața, așa i se pare firesc. Tatăl meu a fost așa și, din feri­cire, așa m-a educat și pe mine.

– La un moment dat, erați singurul instru­mentist afro-american care cânta cu „Jazz New Orleans Orchestra”. Cum vă simțeați?

– Pe vremea aceea era total neobișnuit ca ci­ne­va ca mine, care provenea de unde veneam eu, din­tr-o familie de culoare, să facă parte din acea or­chestră, dar eu, pentru că eram un puști, nu rea­li­zam acest lucru. Era neo­bișnuit și atât. Sigur că au fost discuții și fricțiuni, pentru că așa erau vre­mu­rile, și trăiam într-o cul­tură segregată. Era mult rasism în cultura acelor vremuri. Dar ca expe­riență muzicală, a fost ex­traordinar. Acolo cân­tau muzicieni formi­da­bili, iar eu m-am bucurat nespus să cânt alături de ei.

– Ați crescut în New Orleans și ați studiat și lu­crat în New York. Un­de vă simțiți mai acasă?

– Să știți că mă simt confortabil în oricare din­tre aceste două orașe. În New York locuiesc de 40 de ani, dar New Orleans e orașul meu natal, e în sân­gele meu. Cred că totuși acolo este acasă. Fie­care avem în suflet o „casă” pe care o purtăm cu noi peste tot.

– Cum vedeți rolul jazzului în lumea de azi?

– Jazz-ul, prin tradiție, are capacitatea de a uni oameni. Jazz-ul a adus unire acolo unde era segre­gare. V-am povestit că în copilăria mea trăiam în­tr-o Americă foarte divizată. Dar când privim îna­poi în istoria jazz-ului, descoperim mari figuri care au luptat împotriva întregii societăți, pentru a cânta împreună, artiștii albi cu artiștii de culoare. Să ne amintim doar de Duke Ellington, Benny Goodman, Dave Brubeck, Charlie Parker… Muzicienii au avut multe de spus în devenirea ființei umane. De-a lun­gul timpului, muzica ne-a vorbit despre valorile noas­tre, despre tradiții, despre ceea ce iubim și, pâ­nă la urmă, despre ceea ce suntem noi ca oa­meni. Muzica este o formă de democrație și o măr­turisire a libertății omului. Așa cum muzicieni de diverse culori, naționalități și religii pot să se unească și să cânte împreună, tot așa trebuie să găsim cu toții o formulă viabilă pentru a putea trăi împreună pe acest Pământ, pentru a viețui și pentru a crea în ar­mo­nie. Am făcut toată această pledoarie pentru a spune de fapt că jazz-ul este foarte im­por­tant în aces­te vremuri. Este o călătorie în care tu în­soțești cu li­bertatea ta, libertatea celuilalt. Mai mult, jazz-ul implică o coexistență minunată a vechiului cu noul. Așa cum este viața omului.

Carte de vizită

Wynton Marsalis este directorul muzical al Jazz at Lincoln Center Orchestra. Născut în New Or­leans, Louisiana, în 1961, Wynton Marsalis și-a început pregătirea la trompetă la 12 ani, iar puțin după aceea, a început să cânte în formații locale de diverse genuri. A intrat la „Juilliard School” la 17 ani și a debutat ca di­rijor în 1982. De atunci a în­registrat peste 70 de al­bume de jazz și muzică cla­sică, care i-au adus nouă premii Grammy. În 1997, Wynton Marsalis a devenit primul artist de jazz care a primit prestigiosul „Premiu Pulitzer” pentru muzică.

Jazz at Lincoln Center Orchestra este formată din 15 dintre cei mai buni instrumentiști de jazz ai mo­men­tului, fiind orchestra rezidentă a „Jazz at Lincoln Center”, încă din 1988.

Jazz at Lincoln Center Orchestra este formată din 15 dintre cei mai buni instrumentiști de jazz ai momentului, fiind orchestra rezidentă a „Jazz at Lincoln Center”, încă din 1988.