Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ELENA JOSAN: „Acasă, în Basarabia, mă simt cel mai fericit om din lume”

„Mișcarea verde” din Vaslui

– Înainte de a vă întoarce în Basarabia, do­mi­ciliul dvs. a fost la Vaslui, unde ați izbutit să pu­neți la cale o adevărată „mișcare verde” de for­mă fizică și psihică pentru vârstnici. N-am apu­cat niciodată să vorbim despre ea. În ce-a constat?

– Cred că undeva, sus, în Cer, este scris cu ce misiune venim pe lume. Acum mulți ani – se în­tâmpla prin anul 2000 –, în pe­rioada cât am făcut demersuri pentru a-mi obține cetățenia română, am ajutat mai multe persoane cu sfaturi, cu diverse pro­ceduri tradiționale, medicamente și plante aduse din Basarabia, care nu se găseau pe piața din România. Am fost bucuroasă să aflu, astfel, oa­meni buni, cu suflet de aur, cu care m-am înțeles foarte bine, chiar de la început. La noi, peste Prut, se destrăma totul. Nu mai funcționau nici uzine, nici gră­dinițe, nu exista nici șomaj – rămă­sesem ai ni­mă­nui. Atunci am luat decizia să-mi reîncep viața de la zero, în Vaslui, unde situația îmi părea mai stabilă. Și pen­tru că pe atunci circula un zvon neplăcut, cum că ba­sarabenii vin și ocupă locurile de muncă ale ro­mânilor, mi-am făcut eu sin­gură un loc de muncă! Ast­fel, în 2013, împreună cu alte trei persoane, am înființat Asociația de recu­perare FITOMED (un ONG clasic), care se axa pe servicii socio-medicale pentru vârstnici cu venituri mici, cu boli cronice, care nu-și permiteau trata­mente costisitoare. Am pornit sub îndem­nul Frăția cu natura este cea mai bună cale spre sănătate. La început, am avut 25 de beneficiari cu care am lucrat voluntar, iar mai târziu am derulat și câteva proiecte europene, dar și cu primăria din Vaslui, cu Consiliul Județean și chiar cu Ministerul Muncii. Primăria ne-a oferit spațiu pentru sediu și pentru activitățile de club, unde am organizat multe evenimente frumoase. La sediu ofeream pensio­narilor mai multe servicii medicale gratuite, am organizat și excursii în natură, la cules de plante medi­cinale, la Grădina Botanică din Iași, ba chiar și pelerinaje la un număr mare de mâ­năstiri. Am atras pe doamnele talentate în con­fec­ționarea obiec­telor de artizanat, la cercul „Mâini dibace”, unde lucrau împreună, cu muzică și ceaiuri din plan­te. În prezent, Asociația FITOMED este con­dusă de o colegă a mea, Jeni Petronela Albu, pasionată, ca și mine, de terapii naturiste, care pune mult suflet în ceea ce face, ba deseori dă și din banii proprii, căci este tot mai greu să obții azi finanțare. Folosesc prilejul acestui in­terviu, și apelez la firme cu venituri stabile din țară sau din străinătate, să primească asociația noas­tră sub aripa lor protectoare, pentru ca fa­cerile de bine dedicate persoanelor vârstnice să poată continua.

Acasă, în Orhei

– Acum, când vorbim, sunteți în Basarabia, în casa părintească din Orhei. Vi s-a făcut dor de copilărie? De ce ați plecat?

Casă veche în Orhei

– Сred că motivul principal al întoarcerii mele este chiar CASA, un loc care îți oferă un sen­timent minunat de protecție, de liniște sufletească și de stabilitate. În Vaslui nu aveam locuință, am stat ba la o gazdă, ba la alta. Și apoi eu nu rup­sesem nicio­dată legătura cu mama, veneam acasă lunar, pentru 3-4 zile, o răsfățam cât puteam. Ne-am iubit una pe alta enorm. Cât a trăit mama, avea dânsa grijă de casa și de grădina mea. Acum îmi poartă grijă din Cer. Iată că acum am ajuns și eu la vârsta de pensionare, o vârstă frumoasă, când poți să ai grijă de tine, când timpul îți aparține și poți să-l folosești în favoarea ta. Am făcut mii de drumuri între Ro­mânia și Basarabia, dar efortul ăsta a de­ve­nit tot mai scump și obositor. La astea s-a adă­ugat și situația creată de COVID: dintr-o dată, n-au mai fost permise activitățile în grupuri mari. Totuși, vreau să vă spun că aici, acasă la mine, mă simt cel mai fericit om din lume!

– Cum arată satele Basarabiei, d-nă Josan? S-au păstrat tradițiile, cân­tecele, costumele, obi­ceiu­rile?

Ținutul Orhei (Foto: Shutterstock)

– În momentul de față, Moldova este țara cu cel mai mare procent de populație rurală dintre toate statele Europei! Satele diferă mult unul de al­tul, ca și oamenii. Sunt localități cu situație eco­nomică bună, care au o infrastructură destul de dez­voltată: numeroase maga­zi­ne, școli, grădinițe, instituții de învățământ profe­sio­nal, clinici și biblioteci, ferme, întreprinderi mici de prelucrare a producției. Primarii gospo­dari atrag mai multe investiții, derulează proiecte eu­ropene. Dar e clar că primarul singur nu poate să aibă așa succes, are nevoie și de un nucleu de lo­calnici cu scânteie de afaceriști, dar și cu posibi­lități finan­cia­re. Eu am noroc. M-am născut și am crescut într-o ase­me­nea localitate, sa­tul Pe­re­secina, din Raionul Or­hei, cu un primar gos­podar și inteligent, unde îmi și petrec fericită anii de pensie. Dar sunt și multe sate moldovene aflate în pragul supra­viețuirii demografice. 150 de sate au dispărut în­tre cele două re­censă­minte (situația e din 2019). Demografia Re­pu­­blicii Moldova este amenințată din cauza mi­grației excesive – există mai mult de o sută de așe­zări din Moldova, unde trăiesc doar câteva zeci de persoane, majo­ri­tatea pensionari. Transportul public nici nu merge până acolo, cel mai apropiat post de prim ajutor medical se află la cel puțin 10 kilometri. Cum să supraviețuiești? Ti­nerii pleacă, fie în oraș pentru a lucra, fie în străinătate. În ultimul de­ceniu, popu­lația țării a scăzut cu un milion și jumătate de oameni. Experții consideră că în 50-100 de ani, nu pot rămâne mai mult de un milion de oameni în Basarabia, care poate deveni în curând o țară-fantomă! Satele pierd oameni din cauza lipsei locurilor de muncă. Astăzi, există în sate o situație de șomaj cronic – aproximativ 50%-80% din oamenii buni de muncă sunt șomeri! Ju­mătate din tinerii din sate trăiesc din aju­torul de șomaj! Se știe că în zilele astea mulți oameni vând totul: o parte din pă­mânt, un cal, o vacă, doar pentru a-și cum­păra asistență socială, pentru care, de fapt, nu ar trebui să plătească ceva. Aceas­tă stare de lene a devenit o boală a societății, ducând la ruinarea și dispariția și mai mare a sa­telor. Totuși, oamenii nu-și uită rădăcinile. Tra­di­țiile sunt încă puternice, mai păstrează multe obi­ceiuri din străbuni, sărbătoresc hramul satului, Paștele, Crăciunul și alte zile deosebite. În Basa­rabia s-a păstrat încă muzica populară autentică, neatinsă de turcismele manelelor. La fel se păs­trea­ză cu sfințenie și magia producerii unui vin excelent. Costumele populare se poartă mai rar, mai mult pe scenă. Lăzile de zestre s-au golit, acum există un „Second hand” în fiecare sat. Oa­menii se îmbracă mai practic, în haine care se spală ușor și nici nu se calcă.

Grădinile cu minuni

– Ce mai cultivă oamenii prin grădini?

Trandafiri de la Moldova

– Grădinile noastre, după cum am observat, nu diferă deloc de cele românești ! De la cartofi și păstăi, zarzavat și rădăcinoase, căpșuni și zmeură, până la ceapă și usturoi, toate sunt o comoară a omului. Pe timpul regimului sovietic, conducerea satului a luat decizia să ne civilizeze, să ne ofere condiții de trai ca la oraș. Așa că în centrul satului, de-a lungul străzii centrale, au fost demolate ca­sele oamenilor și în locul lor s-au construit blocuri cu apartamente. Dar în jurul lor a rămas loc și pentru grădini mici, pentru fiecare familie, unde bărbații au plantat copaci fructiferi, femeile au pus flori, legume și zarzavaturi, căpșuni și zmeură. Eu mai plantez și câteva specii de plante medicinale. Dar ogradă adevărată, ca la țară, nu am. Mă limi­tez la ce ne-a oferit soarta…

Avem nevoie de babe!

– Doamnă Josan, leacurile dvs. de sănătate, publicate în „Formula AS”, sunt un adevărat tezaur de medicină populară. Oare în Basarabia mai există bătrâni care să lecuiască cu plante?

– Practicile medicale tradiţionale se păstrează încă în satele noastre, dar rămân tot mai puțini bătrâni care au cunoștințe temeinice și darul de-a vindeca. Nu mai există unul la cinci sate, așa de rari sunt… Dar pe mine, cel mai mult mă ne­li­niș­tește lipsa de cunoștințe despre plante a fe­meilor de vârsta mea, de la țară. Cam tot ce e verde și se pră­șește pe deal are un singur nume: bu­ru­ieni. Ce să mai vorbim despre calitațile lor vin­decătoare! Pe cuvântul meu, avem nevoie de «babe»!

– Ați devenit celebră prin știința dvs. de vin­decări naturale. În afară de plante și alimente, aveți și recomandări de magie populară. De unde le știți?

– Am avut noroc să apar pe lume atunci când mai trăiau oameni apropiați de tainele naturii, cu credințe în puterea magică a focului, a apei, a aurului, a descântecelor. Bunica mea s-a născut în Ucraina, în anul 1903, într-o familie cu 11 copii. E clar că nu aveau bani pentru drumuri dese la doctori, așa că problemele de sănătate ale copiilor se rezolvau acasă, cu metode populare, inclusiv cu descântece. Cunoștințele obținute în familie au fost păstrate și folosite pe tot parcursul vieții noastre. Mie nu mi-a rămas decât să-i ascult atent pe cei bătrâni, să notez ce auzeam, și-n final, unele cunoștințe chiar să le aplic în practică. Am și cărți multe, am par­ticipat la diverse cursuri cu tematică ezoterică, am studiat lu­crări științifice, ca să pot selecta infor­mații adevărate dintr-o mare de falsuri și de minciuni.

La școala Djunei

– Doamnă Elena Josan, știința dvs. de vin­de­care i se datorează în ma­­re măsură celebrei Dju­na. În ce mă­sură v-a influențat?

Djuna Davitașvili

– Eugenia (viitoare Djuna) s-a năs­cut în regiu­nea Krasnodar. Tatăl ei fu­sese un rezident al Iranu­lui, care imi­grase în URSS împreună cu familia sa și se stabilise în ținuturile Kuban. Acolo și-a găsit și logodnica, pe fiica unui cazac. Fata lui, Eugenia, avea să fie o copie identică a tatălui ei, care o iubea enorm. Copil fiind, Djuna o urmărea deseori pe străbunica ei (despre care în familie se spunea că era vrăjitoare), era aten­tă cum se comporta aceasta cu oamenii veniți la ea cu tot felul de probleme de sănătate sau de viață. Încetul cu încetul, fetița a început să copieze mișcările mâinilor bă­trânei, făcute deasupra capetelor pacienților, a învățat descântece și rugăciuni și, ba în joacă, ba serios, a început să „practice” ce văzuse la străbunica ei, pe colegi, la școală. Djuna ne-a mărturisit la cursuri că le lua colegilor de școală durerile de dinți, de cap, numai cu mișcările mâinilor! Din această cauză, a avut probleme mari cu mama ei care, speriată de ciudățeniile fetei, a pe­depsit-o deseori. Doar tatăl a spriji­nit-o pe Djuna. Se pare că și tatăl ei avea darul premoniției, căci a prezis data exactă a decesului său, dar și multe alte evenimente. În timpul cursu­rilor pe care Djuna le-a ținut, ne-a povestit cu multă căldură despre el, cum noaptea, în curtea casei, o ținea de mâ­nuță și-i arăta constelațiile de pe cer, povestind câte ceva inte­resant despre fie­care în parte. Dju­na era o persoană specială, pe care nu o puteai uita ușor. Când am cunoscut-o, avea cam 35 de ani. Era brunetă, cu ochi negri, față prelun­gă, înălțime medie, foarte slabă, parcă trasă prin inel. Avea o fire rece dar colerică, întregul corp era foarte mobil, iar atunci când ne preda, pe scenă, avea o energie debor­dan­tă! Nu era o fire veselă, ci mai degrabă severă, foar­te cu picioarele pe pă­mânt. Chiar dacă era o vin­decătoare foarte talen­tată, ca pedagog nu prea a avut vocație. Eu sunt, însă, foarte mulțumită pen­tru tot ce am învățat de la ea, mi-a ajutat foar­te mult! Dju­na era o per­soa­nă cu multe ta­lente. Cân­ta fru­mos, picta și com­punea poezii și chiar avea ta­lent actoricesc. Nu consuma bă­u­turi alcooli­ce, în fie­care zi bea doar cafea, în schimb fuma ca o lo­co­motivă cu aburi. Ea ne spu­nea că, une­ori, timp de trei zile, nu lua nici măcar o fă­râmitură de pâine în gură. Și-a păstrat trupul zvelt, până în ul­timele zile ale vieții. În timpul cursu­rilor, Djuna ne-a testat abilitățile senzoriale și abilitatea de a ci­ti semnalele organismului. Într-o zi și-a ridicat mâi­nile la nivelul capului, cu pal­mele îndreptate spre mine. Mi-am adus pal­mele la distanță de 3 cm de ale ei. M-a întrebat ce simt. Simțisem apă, valuri mari și reci. Djuna a fost în­cân­tată și a spus că așa este, că se imaginase pe ea înotând în Ma­rea Neagră, alături de un delfin. Vin­decătoarea ce­le­bră a murit de un accident vascular cerebral, în vârstă de 65 de ani, în data de 8 iunie 2015. Prac­­tic, murise mai înainte, atunci când l-a înmor­mân­tat pe unicul ei fiu, sufletul ei. Energia îi dis­pă­ruse, nu mai putea vindeca, a devenit rapid oarbă. Marele Cehov a spus că o persoană moare de câte ori pierde oameni dragi. Au rămas me­to­dele ei de vindecare cu bioenergie, seturi de mișcări pentru fie­care afecțiune, pictu­rile ei fantastice.

Mâine va fi mai bine ca azi

– Viața dvs. pare mutată pe jumătate în po­vești. Cum ara­tă ea în realitate?

Ora de curs pe stradă

– Într-o localitate rurală, așa cum este satul în care trăiesc, viața depinde în mare măsură de ano­timp și sezon. Dar, fie vară, fie iarnă, îmi în­cep zi­ua cu un scurt masaj și reflexoterapie pen­tru de­gete și urechi. Urmează inspecția grădinii, unde culeg căpșuni și zmeură, frunze de leurdă, salată, spanac și alte verdețuri de sezon pentru salată. Zilnic culeg flori de păpădie și calendula, pe care le folosesc parțial pentru ceai, dar le și usuc pentru iarnă. Nu-mi lipsește în fie­care dimineață un ceai cu mai mul­te plante. Toată vara plantez câ­te ceva și prășesc. Și citesc! Acum am timp liber mai mult și citesc din nou literatură clasică. Am o altă per­cepție ca în anii adolescenței. O în­țeleg mai profund. Descopăr nuanțe noi și învățăminte în fiecare volum. Uneori fac experimente în bucătărie – prepar rețete noi, descoperite pe internet. Și tot pe internet conversez cu dragii mei, care se află departe. Iar înainte de culcare, urmea­ză o altă serie de proceduri reflexo­tera­peu­tice. Doamne, ce bine e să fii pen­sionară!

– La viitor vă gândiți?

– Se spune că dacă vrei să-l dis­trezi pe Dum­nezeu, povestește-i de planurile tale. La vârsta mea, cred că mă voi ocupa tot mai mult de sănă­ta­te. Iar dacă va fi nevoie de ajutor, voi pleca la fii­ca mea, în stră­inătate, unde crește o mică mi­nu­ne și o mare dragoste – nepoțica mea scumpă. Și tot timpul sper că mâine va fi mai bine decât azi!

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian