Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O lacrimă pe obraz

Foto: 123RF

Primele mele amintiri din copilărie se leagă de un motan gal­ben-roșcat, bă­trân, cu ochii ca de foc, dar incre­di­bil de blând. El era singurul meu tovarăș de joa­că și se lăsa înfășat, pus în­tr-o cutie de carton (care era când pătuț, când că­ru­cior) și plimbat prin curtea bunicilor.

Totuși, acum aș vrea să vă povestesc despre un alt pisic, pe care l-am primit ca pe un soi de moș­te­nire, când bunica mea a plecat în lumea celor drepți. Mi-l amintesc de parcă l-aș avea în fața ochilor: era tărcat cu niște pete roșcate, cu ochii parcă veșnic mi­rați, cu ținuta maies­tuoasă, ca și când într-o viață an­terioară fusese cel puțin un prinț.

I-am zis Mițuc, l-am iubit ca pe un copilaș și l-am respectat ca pe un prieten drag. Mi-a fost ală­turi ori de câte ori m-am simțit rău, mi-a cules cu lim­buța lui aspră și roz lacrimile de pe obraz, mi-a dat motive să-l consider su­perior multor oameni, toc­mai prin capacitatea sa de a iubi necondiționat, de a primi afecțiune și de a dărui, la rândul său, in­finit mai multă.

Îl revăd și acum stând în prag și așteptân­du-mă să vin de la serviciu sau mieunând supărat când mă vedea la oglindă, pentru că înțelegea că, dacă mă aranjez un pic, urmează să plec.

Când a dispărut prima oară de acasă, într-o zi de martie, l-am căutat peste tot și-am plâns cu zece rânduri de lacrimi. Aș fi dat orice să-l știu teafăr și, chiar de nu s-ar mai fi întors, să-l fi adoptat cineva cu suflet bun. Mai târziu am înțeles că a fost și el într-o escapadă, că era ne­cesar să le arate pisicilor din cartier cât era de mândru și de frumos și, de ce nu, să le ajute să aibă puiuți asemenea lui.

A venit după câteva zile, slab, pricăjit și cu o re­coltă impresionantă de purici. Nici nu vă dați sea­ma cât de fericită am fost și cât am mul­țu­mit bunului Dum­nezeu pentru milostenia Lui!

După un an, a plecat și nu s-a mai întors. Nici peste patru zile, nici peste o lună, nicio­dată… Multă vre­me am fost ca împietrită, re­fuzam să admit că nu-l mai am și că i-a făcut ci­neva rău. Obosită de așteptare, am avut o re­velație: Mițuc n-a dispărut, e aici, în sufletul meu, și tot aici va rămâne în­tot­deauna. Poate c-a apărut în existența mea doar ca să-mi dea mie, unui exemplar din homo sapiens, câteva lecții despre demnitate, iubire, prietenie, dă­ruire… și cu toate acestea, când tristețea mă în­­fă­șoară în vălul ei, revăd printre amintiri un ghem de bla­nă pestriță, cu ochii parcă veșnic mi­rați, plim­bându-se maiestuos prin casă. Și atunci su­râd, așa cum surâzi când revezi un bun prieten după un car de ani, și o lacrimă – bat-o vina! – îmi în­florește pe obraz…

MIRELA P. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian