Iile cusute cu rugăciuni

– În fiecare sâmbătă, în pridvorul bisericii Sfântul Nicolae Udri­cani din centrul Bucureștiului, se face o șezătoare după tipic tra­dițional. În liniștea înfiorată doar de cântările stranei, femei harni­ce țes ii după modelele de odinioară. În satele românești, cămășile ușoare și înflorate nu erau doar veșminte de muncă și sărbătoare, ci și veșminte sfințite, menite să apere de cel rău –

Haine împărătești

„Există rugăciuni țesute în cămăși! Eu am trecut peste boală cosând. Prima operație a fost în decembrie 2017, și în luna iunie, aveam deja două cămăși la o expoziție din Craiova. Când am auzit că am luat un premiu, am chiuit de bucurie și parcă am mai prins un gram de putere în plus. Peste o lună, mă operam a doua oară și abia așteptam să ies din spital ca să mă întorc la cusut. Am vrut să mă apuc să cos chiar pe patul din spital, dar m-am gândit că se supără doctorul și mă dă afară”. (râde) La 61 de ani, doamna Maria Dră­gu­lescu a trecut peste un can­cer și două ope­ra­ții pe creier, dar opti­mismul i-a rămas neclintit. „Să dea Dumnezeu sănătate la toată lumea, iar ce rămâne să îmi dea și mie!”, spune râzând. Dacă nu i-aș vedea părul alb, dacă nu aș ști că a fost atât de bolnavă, aș crede că vorbesc cu o femeie aflată în pragul vieții, plină de speranță și bu­cu­rie. Iar parte din energia ei extraor­dinară vine chiar din cusutul iilor. Care la ea e mai mult decât muncă. E un ritual prin care îl aduce aproape pe Dum­nezeu. „Pe mine, cusutul iilor mă liniștește. Parcă fie­care cruciuliță pe care o fac în modelul cămășii îmi liniștește sufletul. Pentru mine, cusutul e pace și împăcare adâncă. De aceea mai țes pe pânză și câte o rugăciune, mai ales «Tatăl Nos­tru». Mă apără de rău și îmi dă putere”. Ia la care lucrează acum doamna Maria e frumoasă, ca un veșmânt de împărăteasă. A vă­zut-o pe internet, expusă la „Mu­zeul Metropolitan” din New York. Superbă! A fost dragoste la prima vedere. „Din clipa când am vă­zut-o, mi-am zis – «Vreau să cos și eu ia asta!». Și bunul Dum­nezeu mi-a dat putere și-am dus-o la bun sfârșit. Șapte luni și ju­mătate am lucrat fără oprire. Eu cos de șase ani, din septem­brie 2015, și de atunci am, cred, cinci­sprezece cămăși. Mă mân­dresc cu ele. Știu că mândria e un păcat, dar duminica eu mă duc îmbrăcată la biserică în ie, și parcă trăiesc în povești. Mi-a și zis un domn că parcă vin din alt secol, din altă epocă. Eu pe bunica așa am prins-o, numai cu cămașă albă, cusută cu pui, cu fotă neagră și cu bârneață trico­loră. Mama mea a lucrat ii. Eu pe ea o moștenesc, am cămăși de la dânsa. Ea ne-a învățat să coasem cu acul, să facem minuni”.

Fire de aur reînnodate

Cusătoresele se adună la biserică sâmbăta. Și tinere, și mai în vârstă, unele au nevoie de lupe puternice pentru a vedea împunsăturile mărunte cerute de modelele tradiționale.

Inima șezătorii de la biserica Udricani e doam­na Mariana Neacșu. Smerită și blândă, vor­bește, totuși, pe un ton hotărât. „Aventura noastră a început acum șapte ani, cu un răz­boi de țesut, moștenit de la mama mea. Nu țesusem niciodată până atunci, dar aveam amintiri din copilărie și, cu ajutorul lor, am învățat. Am mers prin sat și am deprins cum se urzește, am studiat cămășile vechi și, cu multă muncă, m-am apropiat de ceea ce lu­crau străbunele noastre. Niciodată nu m-am gândit că vom ajunge unde suntem acum.”

Începutul a fost greu. A fost nevoie ca firele de aur ale tradiției, rupte de comunism, să fie reînnodate. De nicăieri, parcă vegheate de sus, au apărut în țară tot mai multe femei care doreau să învețe să coasă. „La început, ne-am lipit și noi de astfel de grupuri, despre care am aflat de pe internet. Aici, la Biserica Udricani, am ajuns în plină pandemie, cău­tând un loc în care să coasem în aer liber. Pridvorul bisericii a fost locul ideal. Vedeți, totul se leagă, până la urmă, de Dumnezeu. Chiar dacă lucrăm în pridvor, și nu în sfântul lăcaș, tot avem o stare sufletească înălțătoa­re, parcă orice faci, faci cu tihnă adâncă.”

„Luminează, Doamne, haina sufletului meu”

Înainte să se apuce de lucru, se roagă, așa cum făceau înainte bu­nele și străbunele lor. Rugăciunea îți aduce lumină în suflet și ea se lasă țesută cu acul, pe pânza de in. Au găsit chiar și rugăciunea pe care, în vechime, femeile de la țară o spuneau înainte să bage ața în ac. E pomenită în culegerea lui Si­mion Florea Marian, poate cel mai mare etnograf român, și e una dintre cele mai frumoase rugăciuni ale ortodo­xiei. În biserică nu se citește, se cântă doar în Săptămâna Patimilor, unită cu durerea sfâșietoare a chinurilor lui Hristos. După ce au cântat-o, au cusut-o în cămă­șile lor: „Căma­ra Ta, Mântui­torul Meu, o văd împodobită, și îmbră­căminte nu am, ca să intru într-însa. Lumi­nează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mân­tuiește!”.

Părintele Constantin Pă­tu­leanu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucu­rești și preotul paroh al Bisericii Udricani, știe că această rugă­ciune, țesută în modelele pe care țărăncile le făceau pe cămăși le înzestrau cu puteri cerești. Ele nu mai erau simple obiecte de îmbrăcăminte, ci platoșe ale cre­dinței împotriva răului. Ia n-o porți doar ca să-ți acoperi trupul, ci te înfășori în har. De aceea, atunci când doamnele de la Șeză­toarea Vatra Satului i-au cerut să le îngăduie în pridvorul bisericii, s-a bucurat. A înțeles lucrarea lor ca pe o prelungire a liturghiei. Și ele tot ru­găciuni făceau. Rugăciuni cusute în ii.

„Anul trecut s-a întâmplat acest lucru, pe care îl consider minunat. În plină pandemie, câteva doamne au poposit aici, la biserică, îmbrăcate în costume naționale, cu lucrul în mână. M-au între­bat dacă ar fi posibil să se poată aduna și să conti­nue această muncă frumoasă în biserică. Am fost de acord imediat. Le-am oferit interiorul bisericii, atunci când afară era frig sau existau intemperii. Dar când afară este frumos, ca acum, Șezătoarea Vatra Satului se desfășoară în pridvor sau chiar în curtea bisericii, în aer liber, însoțită de atmosfera aceasta bisericească, cu un pic de muzică psaltică, un fundal pentru ca doamnele să se poată ruga în timp ce lucrează. Cea mai mare dorință a mea ar fi să se adune cât mai multe, tinere sau în vârstă, ba chiar și băieți și bărbați, care să învețe arta cusu­tului de ii ro­mânești. E o artă care te încarcă spiri­tual și du­hovnicește, întrucât cere multă răbdare, concen­trare și pricepere. Dar priceperea vine cu timpul. Sperăm să se întâmple lucrul acesta în conti­nuare la Udricani”.

„Valori ale sufletului național”

– Părinte Constantin Pătu­lea­nu, de ce i se spune activității a­ces­­teia, de țesut în biserică, „Șeză­toarea de ii Vatra Satului” de la bi­serica Udricani?

– Doamnele au găsit numele. La început, lucra­rea lor s-a numit Ate­lierul de ii, un nume sub tutela că­ruia promovează arta tradițională și ia româ­nească. Însă, de ceva vre­me, dânsele au înce­put să meargă și prin sate, ca să le inițieze în arta iei românești pe tinerele și femeile de la țară. În multe sate, tradiția s-a pier­dut. De aceea, doamna Ma­riana Neacșu și doamnele care sunt îm­pre­ună cu ea au avut ideea de a numi ceea ce fac – „Șezătoarea de ii Vatra Sa­tului”. Este mai aproape de ceea ce vor să pro­moveze – ia românească, acolo unde ea a luat naștere, la sat. E o tradiție care astăzi nu mai reprezintă o continuitate, nu mai are o sta­bili­tate în satul românesc, și de aceea cred că ideea de promo­vare a ei merită a fi susți­nută. Ceea ce vedeți aici, la noi, la biserică, se în­tâm­­plă cam în toată țara. Ia românească și ve­chile tradiții au luat avânt. Oame­nii scoto­cesc prin lăzile de zestre și scot la lumină aces­te minunății ale spiritului românesc, pe care le și îmbracă mai ales duminica, la litur­ghie, așa cum făceau și odinioară. În sensul acesta, eu i-am și rugat pe credincioșii care vin la noi la bi­serică, fie domni, fie doam­ne, ca, dacă au acasă costu­me naționale, să vină îmbră­cați cu ele du­minica și la săr­bători, așa cum se întâmpla în trecut și cum se mai în­tâm­­plă doar în unele zone, unde tradițiile sunt încă pu­ternice. Vă măr­turisesc că atunci când văd oameni îm­brăcați în costu­me­le noastre româ­nești, ade­vărate haine împărătești, mi se umple su­fle­tul de bucurie. Ele repre­zintă valori ale su­fletului na­țional. Mi-e teamă că în Eu­ropa de astăzi dacă valorile acestea tradiționale încep să dispară, oa­menii își vor pier­de identitatea. A­ces­ta e ma­rele pericol care ne pân­dește în ziua de azi.

Veșmânt de evlavie și credință

– Ce legătură vedeți în­tre ii și virtuți, mai ales vir­tuțile creștine?

– E frumoasă întrebarea dum­neavoastră și profundă. Dacă privim cu atenție iile, vedem că ele sunt pline de modele, toate, simboluri ca­re țin de suflet și de cre­dință în Dum­nezeu. Veți ve­dea pe iile noas­tre românești în mod special foarte multe cruci, brodate în tot felul de locuri, unde nici măcar nu te-ai gândi. Iile româ­nești nu doar că au pe ele crucea, ci sunt, de fapt, ele însele, o cruce, pentru că femeile care le cos fac o mare jertfă. O ie autentică se coase în apro­ximativ jumătate de an, ceea ce înseamnă să tru­dești zilnic câteva ore cu acul. Timpul acesta a­cor­­dat coaserii unei ii este un timp al medi­tației, un timp al rugăciunii, al interiori­zării, al recapitulării de la străbuni până în ziua de astăzi. Și atunci e foarte firesc că ia românească trans­­mite, atunci când e purtată, nu doar fru­mo­sul, ci și virtutea, evla­via și cre­dința.

– De ce credeți că sunt iile atât de bogate în cruci?

– Ia românească nu este doar un veșmânt pe care oamenii îl îmbracă pentru a se feri de frig, de ploaie sau arși­ță, ea nu e menită să aco­pere doar trupul, și nici doar un mo­tiv de fală la hora satului. Ia oferea și o protecție spirituală împotriva răului. Când femeia cosea cămașa bărbatu­lui, punea pe ea „semne”, simboluri care să-l ferească de rău. Iar crucea nu lipsea niciodată. Ca să nu mai zic că ia este și purtătoare de suflet „a neamu­lui”, ea nu se arun­că, pre­cum hainele pe care le cum­părăm azi de la magazin, costumele na­ționale și iile erau păstrate cu sfințenie în lada de zestre, pe care mamele și bunicile noastre o moșteneau din moși strămoși. Eu am întâlnit femei care au venit în biserică și mi-au spus: „Ia aceasta are mai bine de 100 de ani, este din lada noas­tră de zestre și o păstrăm. A fost îm­brăcată de străbunica, apoi de bunica și de mama”. Asta ne arată o continuitate și o relație, aș zice, ființială, cu străbunii și cu va­lo­rile neamului românesc. Deci, ia nu e un sim­plu obiect de îmbrăcăminte. Ea nu îm­bracă doar tru­pul, ci mai ales sufle­tul. O rugăciune împletită în lu­crul mâi­nilor.