Vara cu povești: Nea Florică si Lucica lui

„Astăzi pe la ora trei/ Au zburat trei porumbei/ Și pun mâna pe condei/ Și condeiu pe hârtie/ Și cu drag încep a scrie./ Mâna scrie, gura dictează/ Ochii plâng, inima oftează:/ Of, of!”.

Cârma și vâsla

Așa scria, acum patruzeci și una de veri, cu cre­ionul chimic pe-o bucată de hârtie, nea Florică, din Crișan, Delta Dunării. Și chiar dacă vremea a tre­cut, nici acum nu poate uita arșița acelei zile de iu­lie, în care a văzut-o pe cea care avea să-i aprindă ini­ma pentru toată viața. „Ehei, prin câte am trecut eu până să mă însor…”, își începe Florea Că­lin po­vestea. „Aveam deja peste do­uă­zeci și șapte de ani, eram cam trecut după judecata de-atunci, și când m-am însurat, mi-am pierdut de tot cârma. Noroc că mi-am aflat însă «vâsla», și am ajuns cu bine la mal. Mi-i drag tare și astăzi de ea și am bază că le descurcă bine pe toate… Am muncit din greu, toți care ne-am născut aici, între ape, dar când e iubire la mijloc, greul îți pare ușor”.

Lui nea Florică îi place în mod vizibil să fie ascultat. Își presară spusele cu câte o glumă și-apoi se uită pe sub sprâncenele stufoase, să vadă dacă am priceput. Lângă el, pe-aceeași bancă, nevasta Lucica îl apro­­bă dând ușor din cap. Nu le-a fost ușoară viața în Deltă, dar au răzbit. Avea numai zece ani Florică și trăgea la rame pe Du­nă­re, câte două ceasuri, ca să o ducă pe ma­ma lui la piață, la Sulina, cu verde­țuri și cu brân­ze­turi. La întoarcere, făcea patru ore, pen­tru că vâs­lea în contra curentului. De mun­ca grea de-acasă l-a scăpat o mătușă de la Ga­lați, care l-a luat la ea, după ce-a terminat opt clase. „Le-a zis pă­rinților să mă lase să o duc eu cu barca până la va­porul de pasageri și dus am fost. Le-a transmis apoi să fie liniștiți că m-a dat la profesională. Am lucrat câțiva ani la un atelier de făcut pantofi la co­mandă, dar am simțit că trebuie să fac mai mult și am dat admitere la seral, la cel mai bun liceu din Galați, la «Vasile Alecsandri». Dimineața lucram, seara la școală. Când am terminat, am venit la părinți. «Mamă, am luat bacul», i-am zis. Dar ea, săraca, m-a întrebat «care bac, ăla de la Brăila, ori ăla care cară mașinile de la Galați?». De unde să știu eu pe vremea aia, că dacă nu aș fi fost bun la învățătură, nu m-aș fi putut însura!”.

Grădina de la Palat

Am ajuns în Sulina într-o zi ploioasă. Eram pentru întâia oară în partea aceea de țară. M-a uimit de la început frumusețea locurilor, pământul și apa care-au învățat să se îngăduie în traseele croite de oameni, aerul vetust al clădirilor înșirate pe faleza Dunării, urmele trecerii timpului peste această așezare cosmopolită în veacurile trecute. Dar mai mult decât orice mi-au plăcut buna dispoziție și ve­selia oamenilor pe care i-am întâlnit. Dragul de a se aduna și a povesti, bucuria de-a împărtăși un pa­har cu vin, un pește fript, o poveste, cu oameni ne­cu­noscuți. Căutând urmele unor întâmplări din tre­cut, am ajuns în apropierea clădirii care adăpos­tea Ad­ministrația Comisiei europene a Dunării, Pa­latul, cum i se spune. Astăzi, o parte a clădirii, aceea din curtea interioară care pe vremuri găzduia func­țio­narii Comisiei europene, este locuită de mai mul­te familii. În apropiere se ridică vechiul far, construit acum mai bine de două veacuri. Pe vre­­muri, acolo era țărmul mării, acum se în­tind grădini. Lucica și Florea Călin au și ei aco­lo un apartament și o grădină cum rareori mi-a fost dat să văd. Pomi și flori de toate fe­lurile sunt înfrățite în ronduri largi, despărțite de alei și cărărui pietruite. Iasomia era înflo­rită, crinii își deschiseseră deja florile, teiul din marginea grădinii trimitea către noi valuri, va­luri de par­fum. Terasa din mijlocul acestui rai era mărginită de câțiva smochini și de un măslin în­florit. Și-acolo, pe terasa dintre bujori și tranda­firi urcători, unde am ajuns cu totul din întâmplare, am aflat povestea iubirii lor, chiar în ziua în care sărbătoreau 41 de ani de căsătorie. Au fost așa de bucuroși că-și pot împărți fericirea cu alții, încât ne-au adoptat la moment și ne-au pus la masa lor, pe locurile de onoare.

Literatură și însurătoare

Neobosită, în a umple masa cu tot felul de bu­nătăți, Lucia Călin își a­min­tește cu umor, des­pre momentul pețirii. Ta­tăl ei se trăgea dintr-o fa­milie de pietrari ita­lieni, Raneti, mama ve­nea din neamul Șchiopu, neam cunoscut de oieri si­bieni. Tata, om muncitor și priceput la toate, foar­te bun bijutier și mare maestru în mecanică fină, n-avea cum să-și dea fata de nevastă oricui, așa că l-a pus la probe grele pe pretendentul Florică.

„Îmi amintesc”, povestește acesta, „că aveam mari emoții. M-am îmbrăcat cu cămașă albă, am luat o sticlă de șampanie și m-am prezentat la fată acasă, la numai câteva zile după ce-o cunoscusem în atelierul în care lucram. De cum am văzut-o, am simțit că ea e aleasa, jumătatea fără de care n-am să mai pot trăi. Le-am spus părinților ei cine sunt, din ce familie vin și ce am de gând. Tatăl ei s-a uitat așa, cam dintr-o parte la mine. «Aha», a zis, «vrei să-mi iei fata de nevastă? Dar tu ce fel de om ești? Ai ceva în cap ori numai gura e de tine? Ia să te văd!» Și m-a pus la încercări li­terare: «cine a scris Insu­la miste­rioasă?». «A scris-o Jul Vern», am zis. El m-a corectat: «Jules Vernes, mă! Dar «Moara cu noroc»? De asta ai auzit?». A scris-o, a scris-o… am auzit eu de ea, dar nu știam de emoții ce să-i spun, nu mă așteptam să-mi pună asemenea întrebări… «Na, bine», a zis tatăl ei, «dar Mara, cine a scris-o? Mara?» Am ridicat din umeri și am tăcut, dar fratele fetei mi-a șoptit Ioan…. Ioan…. Și eu zic țanțoș: Ioan… și pe urmă, și… Creangă… După strâmbătura lui am priceput că nu-i bine și-am zis Ioan… Sadoveanu! Asta a pus capacul! «Băiete», mi-a zis, «ești necitit, nu-ți dau fata! Du-te și citește, învață să fii om cult, dar să știi că te mai aștept la probă peste două săp­tă­mâni». Acuma, după atâția ani de la acea în­tâm­plare, Lucia și Florică râd, dar recunosc amân­doi că hotărârea tatălui ei i-a necăjit. Florică s-a dus imediat la un văr care avea multe cărți și ăsta i-a fă­cut rezumate pentru toate volumele din biblio­tecă. Florică le-a învățat pe de rost și s-a prezentat după două săptămâni la partea a doua a probei de însurătoare. De unde se vede că dragostea la multe te impinge… „Cine-a scris «Regina Margot?», m-a întrebat el de cum am intrat. Ehei, dar de-acu­ma învățasem lecția. «Alexandre Dumas», i-am răs­puns dintr-o suflare, crezând c-am scăpat cu-atâ­ta. «Care?», m-a întrebat el. «Tata sau Fiul?». Ei, și-atunci m-am ridicat și-am zis că gata, să rămână cu fata și cu cărțile, că eu re­nunț! Noroc că ea, care stătea rezemată lân­gă teracotă și până atunci nu zisese ni­mica, s-a apropiat, m-a luat de mână, și așa i-a dat de înțeles bătrânului, că nu mai are nicio șansă să mă înlăture”.

Farul vieții

În jurul mesei sunt copii, veri, nepoți, neamuri și oaspeți veniți de departe. Lucica și Florică își amintesc râzând de pregătirile de nuntă, de primul lor pat cu tăblie de lemn, pe care erau desenați trandafirași roz, de setci și plase pline de pește, pe care Florică, îndrăgostit, le aducea acasă, de zile în care Dunărea furioasă amenința să iasă din matca prinsă în diguri, de serile în care mirosul mării purtat de vânt ajungea până în curtea plină de flori, de copiii lor care învățaseră să înoate în Dunăre și iarna se dădeau pe patine, pe canalele înghețate, de zile mai triste, când socrul cel cunoscător de literatură se pregătea de călătoria lui de pe urmă, de multe alte întâmplări prin care au trecut împreună, ținându-se de mână, cu aceeași dragoste ca la început.

Bucuroasă să-mi iasă în drum o poveste așa de fru­moasă, m-am grăbit să o spun mai departe, în­rămată în aurul asfințitului de soare de la Sulina.

(Fotografii din arhiva Lucia și Florea Călin și Liviu Simioncencu)