Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ADRIAN RUS, om fericit: „Anglia are o mare problemă! Grădini perfecte, gazon impecabil, câmpuri minunate, copaci înfloriți, dar niciun miros!”

L-am întâlnit pe Adrian Rus la unul dintre birourile Primăriei Gurasada. Aveam ne­voie de câteva informații despre obi­ceiu­rile vechi ale oamenilor din Țara Zarandului, despre care urma să scriu un reportaj. Politicos, mi-a spus tot ce voiam să aflu. Dar ceea ce trebuia să fie o întâlnire de câteva minute s-a transformat, pe nesimțite, într-o discuție despre un alt fel de a înțelege lumea. La 45 de ani, Adrian Rus este un om și un poet cum nu ți-e dat să întâlnești prea des în viață. Iar în cazul lui, om și poet sunt unul și același lucru.

„Am pus în ramă tălpile pantofilor cu care am muncit”

– Faci parte dintre românii care și-au trans­format în realitate visul european. Ai plecat la muncă în Anglia, cu soția și fiul, dar te-ai întors. De ce?

Sărbătoare în curtea casei

– Am ajuns acolo cu același țel ca al tuturor românilor care pleacă afară, la muncă: să ne plătim datoriile și, dacă se poate, să agonisim puțin pentru a ne clădi ceva în țară. Nu am visat niciodată să plec în alte țari, nu am fost în situația să mă gân­desc la așa ceva. Dar în urma unei afaceri de fa­mi­lie eșuate, rămăsesem cu o datorie de 14.000 euro la bancă. Gândul meu era: „mergem să ne în­toar­cem”. Pentru soția mea a fost doar: mergem. Am ajuns acolo: extraordinar, deosebit, nemaipomenit! O singură problemă: nu era Gurasada! Am lucrat într-un depozit uriaș: orice înseamnă haină, pantof, fermoar se găsea acolo. Am lucrat ca muncitori, pentru că nici soția mea, nici eu, n-avem nicio rușine să lucrăm orice, atâta timp cât munca aia e cinstită. Ne-am văzut de treabă și am fost foarte apreciați. Spun lucrul ăsta nu ca o laudă, ci ca o re­a­litate. Dar asta nu ne-a aju­tat în carieră. Pentru că da­că ești un bou foarte bun, nu vei fi promovat ni­cio­dată. Un bou care trage că­ruța era mai de preț ca omul care ținea hățurile. Astăzi, am pus în ramă tăl­pile de la pantofii cu care am lucrat acolo. Aproape că s-au dezintegrat de la atâ­ta muncă! Le-am în­ră­mat, ca să nu uit niciodată ce înseamnă viața de emi­grant! Iar în Barnsley, când am ajuns, era o co­mu­nitate mare de români, mai ales din zona De­vei și a Hu­nedoarei. Ne simțeam ca acasă, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Dar erau și probleme. Din prima zi, i-am rugat ce­va pe colegii mei români: să nu-și mai vorbească de rău țara! Pentru că nu România era de vină că ajun­se­sem să mun­cim în exil, ci oamenii care au con­dus-o! Le tot spu­neam că noi, românii, avem ceva ce țările din vest ar da orice să aibă!

Cireșul fără miros

– Ce anume?

– Viața! Viața adevărată! Să vă povestesc ceva: în grădina casei noastre din An­glia înflorise un cireș. M-am apro­piat de el și am rămas în­cremenit! Cireșul ăla NU MI­RO­SEA! Cum, mă, să înflo­rească cireșul și să nu mi­roasă a flori de cireș?!? Cre­deți-mă, l-am adulmecat pe toate părțile! Nimic! Am cre­zut că e ceva în neregulă cu mine! Dar am ajuns apoi în­tr-un parc, când tocmai fusese tunsă iarba. Și, ce să vezi, ia­răși nimic! Nicio adi­e­re, ni­ciun parfum! Și am în­țeles: Anglia are o mare pro­ble­­mă! Grădini per­fecte, ga­zon im­pecabil, câm­puri mi­nu­nate, copaci înfloriți, dar fără ni­ciun miros! Cum vine trea­ba asta?! Groaznic! Un loc ca ăsta nu poate fi acasă…

„Când mergi desculț pe pământul ăsta de-acasă, te încarci de o energie pe care n-ai cum s-o primești în alt loc!”

– Ce e cel mai greu când te afli departe de ca­să?

Amintiri din Anglia

– Vă spun: niciodată pe lumea asta n-ar trebui să existe situația în care motivul material să pună în genunchi sufletul și inima! Ni­ciodată! Da, tris­tețea și do­rul m-au consumat enorm pe dinăuntru. În An­glia, am în­ceput să mănânc prea mult, ca un soi de re­fu­lare. Și am luat proporții. Ki­logramele în plus pe care le am azi sunt, pro­ba­bil, oglinda tristeții mele de atunci. Altă explicație n-am. Pentru că du­pă un singur an, am reușit să-l aducem și pe Rareș, băiatul nostru, acolo, și sufletul mi-era împăcat! S-a integrat foarte bine. Sistemul lor de învățamânt este impe­ca­bil. Dar trebuia să hotărâm. Pentru Rareș urma liceul. Un moment hotărâtor. Și am su­pus la vot dacă mai ră­mâ­nem sau nu. A câș­tigat de­mocrația: Ra­reș și cu mi­ne am votat să ne în­toar­cem acasă! Și nu, nici a­cum nu cred în ar­gu­men­tul soției mele, că în An­glia am fi avut mai mul­te șanse pentru o viață mai bună decât în Ro­mâ­nia. Nimeni, pe pă­mântul ăsta, nu așteaptă să te facă bo­gat sau fai­mos! Am să iau un pal­mier și o să-l sădesc cu ră­dăcini cu tot, aici, în Gu­rasada. Și dacă pal­mierul ăla va crește și se va dezvolta la fel de frumos și de verde ca frățiorul lui din, să zicem, Cairo, am să cred în povestea asta cu șansele! Ce încerc să spun?! Că seva ta, ADN-ul tău, sunt aici, nu în altă parte! Când mergi desculț pe pământul ăsta de-aca­să, te încarci de o energie pe care n-ai cum s-o pri­mești în alt loc! Și mai e ceva, pentru că mie mi-a plăcut me­reu muzica: nu există melodie mai frumoasă decât limba română! Dar am să mulțumesc mereu Marii Bri­tanii că ne-a primit aco­lo, pentru că datorită lor, am reușit să fac în trei ani ceea ce aici aș fi fă­cut în enorm de mult timp: să plătesc da­toriile și să strâng bani ca să re­novez, atât cât s-a putut, această casă.

Când am ajuns în țară, bunicul nu mai era. Se dusese acolo, sus, liniștit ca un prunc, împăcat cu lumea asta. N-am mai avut timp decât pentru pri­veghi. Ne așteptau însă bunica, pă­rinții, casa asta din Gurasada și o altfel de viață, pe care o trăim și azi.

„Sunt în slujba alor mei, a rădăcinilor mele”

– Ce fel de viață?

– Am să mă feresc de epitete. Dar e viața la care am visat dintotdeauna. Aici, acasă, în Gurasada, alături de soția mea, Daniela, și de ceilalți doi copii ai mei: Rareș, care are acum 16 ani, și bunica, care a împlinit 88. Rareș face sport, cântă într-o trupă, vrea să facă teatru, face toate lucrurile acelea pe care le-am dorit și eu, dar n-am apucat să le fac. Doar că atunci când e întrebat unde merge în va­canță, fiul meu nu răspunde: „în Anglia”, ci „la bu­nici, în Deva”. Astăzi, datorită autostrăzii, se fac 15 minute din sat până la Deva. O nimica toată! Pe mine ați văzut unde m-ați găsit. La primăria Gu­rasada. Dar să știți că n-a fost floare la ureche să mă angajez aici! Am învățat pe rupte. La sfâr­șitul examenului, am fost întrebat de jurista din comisie: „Dumneavoastră, la ce CV aveți, ce că­u­tați aici, la sat?”. I-am răspuns doamnei că sunt fiu al satului si voi face tot ce-mi stă în puteri să-mi fac datoria! Sunt în slujba alor mei, a rădăcinilor mele, asta e cea mai importantă motivație! Asta și poezia, pe care am tot scris-o neîntrerupt, de când m-am trezit pe lume…

– Cum ați păstrat poezia neatinsă de larma vieții?

– Mulți ani m-am ascuns. Și de mine, și de cei din jurul meu. Pentru că mi-era frică. Mi-era frică să-mi arăt inima devenită scris. Dacă nu sunt su­ficient de bun?! Dacă o să se râdă de mine? Dar să știți că de scris, scriam. Oriunde, oricând, în orice moment al zilei, când simțeam emoția aceea care dă pe afară! Când eram în Anglia, scriam în de­po­zit, la lumina lanternei! Făceam o pauză și res­piram în scris, după care mă întorceam la realitate, la muncă. Nu a fost niciun conflict între viață și poezie. Dar nici acum nu știu dacă sunt un poet bun sau nu. Știu doar că atunci, în 2014, când mi-a apărut volumul de versuri Pentru totdeauna sau poate chiar mai departe am fost un om tare, tare fericit! Așa cum sunt și acum.

1 Comment
  1. Printre străini, ești ca un pom care se tine cumva agățat de doua fire de rădăcină sa nu cadă. Acele doua fire de rădăcină, te conectează direct cu sufletul de locul unde ai conștientizat prima oară, cine ești și cui aparți.
    Sufletul meu era în România, iar corpul era în lumea largă unde am trăit mai mulți ani.
    Nu mi vine sa cred că oamenii, majoritatea, pun pe ultimul loc liniștea sufletească și valorile cu care au crescut. Admir și respect, mă bucur și curg lacrimi de bucurie când aud că oameni se întorc la simplitate și la valorile lor spirituale.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian