Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RADU LUPU: „O viață fără visuri și sentimente nu poate exista”

„Am făcut din pasiunea mea, un spectacol”

– După un an şi jumătate de linişte culturală, suntem flămânzi după spectacole, concerte și ex­poziţii… La un tur prin Bucureşti, mi-a sărit în ochi afişul din faţa Teatrului Nottara: „De ce vreau să fiu actor”, având în distri­buţie doar numele tău. Într-o perioadă atât de grea pentru teatru, întrebarea din titlu este chiar oportună…

– De fapt, titlul este mai versatil decât pare, deoarece în locul cuvântului „actor” poţi pune orice altceva, orice meserie: profesor, cântăreţ, sudor… „De ce să ai o pasiune?” ar fi o para­fra­zare a lui. În cazul meu, pasiunea este actoria. Și am făcut din ea un spectacol: mărturia unui om cu un vis, acela de a fi actor. Când te întâlneşti pe stradă cu un prieten şi-ţi povesteşte despre pasiu­nea sa, cum o face? Privindu-te în ochi, vorbindu-ţi de aproape, poate chiar lu­ându-te de braţ. Îl simţi pe acel om cum se aprinde, îi simţi arderea. La fel e şi în cazul acestui spec­tacol. Ar trebui ca înflăcărarea aceasta să anu­le­ze graniţele, scena, actorul, scaunele, lumina, pu­blicul, totul să devină o singură simţire. Textul este adaptat după Robert Mauro, un autor american, şi mi-a fost dat cu ceva timp în urmă de către Anca Si­­gartău, care l-a tradus şi jucat cândva.

– De unde pasiunea asta pentru actorie? Care ţi-e povestea?

– M-am născut în Vălenii de Munte, un copil jucăuş, cu pregătire în muzică. Să fiu pe scenă, în diferite forme – teatru, muzică –, a fost parte din mine dintotdeauna, dar iremediabil, din liceu. Am terminat matematică-informatică, deloc nu mi-a plăcut, am făcut specializarea asta doar de dragul părinţilor, care credeau că a fi inginer este meseria perfectă. M-am chinuit pur şi simplu, nu-mi plăceau matematica şi fizica, în schimb îmi plăcea tot ce ţinea de latura umanistă. Chiuleam de la mate­ma­tică şi mergeam la ore de literatură, în alte clase. Mă primeau profesorii de română, pentru că mă vedeau arzând. Iubeam poezia, organizam cercuri de literatură, cenacluri. Am făcut mult timp pian, aşa că o vreme am cântat în trupe. După liceu, eram convins că voi da la Teologie, pentru că cercul meu de prieteni, de mu­zi­cieni, era din zona teo­logică. Mă pregăteam pentru fa­cul­tate cu pu­ţină frică de res­tricţiile pe care me­seria de preot le im­pun, când, brusc, to­tul s-a su­cit. Ţin minte ca azi, cum mă plimbam prin parc, iar o fostă pro­fe­soară de biolo­gie mi-a spus aşa, direct, fără mă­car să mă salute: „Tu ar trebui să dai la teatru”. Ca un fier înroşit m-au însemnat cuvintele dum­neaei, nu m-am mai pu­tut gândi la nimic alt­ceva. Am dat la teatru, în Bucureşti, şi am picat al doilea sub linie, iar bani de facultate privată nu aveam. Anul urmă­tor, mult mai bine pre­gă­tit, am intrat la Craiova. A fost cu noroc, pentru că eram puţini în grupă şi profesorii se puteau ocupa minunat de fie­care dintre noi. Mer­geam la Teatrul Naţional din Craiova, la absolut toate spectacolele. De mai multe ori. Mă ştiau toţi actorii, cred că-i şi stresam cu prezenţa mea con­tinuă acolo. Apoi, chiar m-au adoptat. Dimi­nea­ţa şcoală, seara, fugeam la teatru. Nu cred că la Bucureşti aş fi putut trăi astfel anii studenţiei. Era minunat şi, în plus, când eram student, la teatrul din Craiova juca idolul meu, Tudor Gheorghe. Cu timpul, am ajuns să-l cunosc, să jucăm îm­pre­ună. Ani de zile, numai asta am fă­cut: teatru. Jucam enorm, eram foarte apre­ciat, şi tocmai de aceea directoarea tea­trului mă distribuia în absolut toate spectacolele. Atât de legat eram de lumea a­ceas­ta, că locuiam în mansarda teatrului. Pe atunci condiţiile erau insalubre, iarna nu era căldură. Nu a durat mult până când m-am îm­­bolnăvit. Grav. Insuficienţă rena­lă, pentru trata­rea căreia veneam la Bucu­reşti. Doar că, la un mo­ment dat, directoa­rea teatrului nu m-a mai lăsat să vin în capitală. Nu aveam voie să intru în niciun alt teatru, nu aveam voie să fac recla­me, avea o panică incre­di­bilă că mă va pierde. Cu tot dragul pentru locul acela, pentru iubirea pe care Cra­iova mi-o arăta, mi-am dat de­­misia, pentru că altfel aş fi murit. Am ajuns în Bucureşti pe ultima sută de metri, intrat direct în dializă. Şapte ani de dializă! Nu mai pu­team lucra în teatru, era imposibil să mă pre­gă­tesc, să merg la repetiţii şi tur­nee. A trebuit să mă reinventez, să-mi câş­tig pâinea. Dimineaţa fă­ceam dia­liză, după amiaza lucram la o corpo­raţie mi­că, din domeniul calculatoarelor. Între timp, am fost angajat la una mare de tot, pe un salariu foarte bun. Apoi am trecut printr-un transplant renal. Îmi merge bine, dar nicidecum perfect. În toată aceas­tă pe­rioa­dă, ca să rămân sănătos la min­te, ci­team enorm de multă poezie. Apoi, fiindcă pro­gra­mul îmi per­mi­tea doar activitate în teatre inde­pen­dente, m-am întors pe scenă, cu spectacolele numite „D-ale poeziei”. Uşor, uşor am reintrat în această lume pe care o iubesc atât de mult. Am jucat într-un film, am ajutat la altele…

„Teatrul era să mă omoare”

– Ce poveste de iu­bi­re cu teatrul!

Cu Marcel Iureș

– Teatrul era să mă omoare, dar ni­cio­­dată nu a murit în mine. Epui­za­rea, for­ţa­rea de a juca ori­cum, orice, poate dis­truge un actor, atât fizic, cât şi psihic. Eu a tre­buit să-mi văd de să­nătate, tocmai pen­tru că mai voiam să joc, însă e clar că nu o mai puteam face ca îna­inte. Chiar foarte bolnav, mergeam la foar­te multe spec­ta­cole în Bucureşti. E­ram frustrat la cele foarte bune, pen­tru că eu nu jucam în ele, fu­rios pe cele proas­te, crezând că eu le-aş fi putut interpreta altfel. Mă întrebi da­că doare actoria? Da, doare, dar nu atât de tare ca reali­tatea. De aceea continuă să-mi placă teatrul: pen­tru că nu doare chiar atât de tare ca realitatea. Te mai poţi ascunde, mai poţi schimba lu­crurile, mai poţi crea lumi care să vin­de­ce, să te vindece… Uite aşa, din dor şi drag de sce­nă, am repus în scenă „De ce vreau să fiu actor”, iar bucuria e totală, să fiu primit chiar într-una dintre sălile Teatrului Nottara. Ce sur­priză să fiu întâmpinat cu atâta des­chi­dere de către directoarea de acolo, doam­na Marinela Ţepuş!…

„Când dărâmi ziduri, deranjezi spiritele”

– De ce e o aşa mare bucurie să joci pe scena de la Nottara?

Afișul spectacolului

– E o magie pentru mine, pentru că Nottara este printre puţinele teatre păs­trate intacte. Arhitectura nu e schimbată, zidurile lui sunt pline de stafiile actorilor care au călcat pe scândura acestui lăcaș. E o vibraţie care pe mine mă cutremură, mă înge­nun­chează. Toată istoria acestui loc e impregnată în zi­durile sale. La fel se întâmpla şi la Naţional, înainte de renovare. Pereţii ţipau de Beligan, Dinică, toţi co­loşii… Când dărâmi ziduri, când schimbi am­pla­samente, deranjezi şi spiritele acelui loc. Eu cred as­ta. O simt. Când sunt în mij­lo­cul scenei dintr-un teatru intact, eu simt, ca un vâr­tej, o energie dată toc­mai de numele acestea enor­­me ale teatrului ro­mânesc. Asta nu te lasă să joci prost, te obligă să fii respectuos cu scena aceea şi spiritele ei.

„Îl cred pe Nichita”

– Este spectacolul tău unul singur sau să ne aşteptăm la mai multe reprezentaţii?

Foto: Corina Dorina Corey

– Încă nu știu. Dar de fiecare dată când un actor joacă, spectacolul e nou atât pentru el, cât şi pentru spectator. Indiferent dacă îl joacă a suta oară, tot nou este. Pentru că fiecare reprezentaţie e unică.

– Radu, de ce să mergem la teatru, cu ce ne ajută?

– Mi-am pus și eu întrebarea asta, cândva, şi mi-am răspuns aşa: oamenii merg la teatru din nevoia de a gusta, fie şi pentru un minut, spiritua­litatea unei alte lumi, şi asta îi dă curajul de a merge mai de­parte în propria sa lume. Acelaşi lucru se întâm­plă şi pentru actor. Dacă artistul şi publicul nu împart acest lucru, spectacolul este un eşec, doar o oră petrecută pe un scaun, iar odată ridicat de pe el, nu eşti în niciun fel schimbat. O ex­perienţă care nu te ajută cu nimic. Nichita Stănescu se întreba, la un moment dat, cu ce ră­mâ­nem după ce murim ? Tot el răspunde: eu cred că ră­mâ­nem cu nişte sen­ti­men­te. Că e dragoste sau altceva, ră­mâ­­nem cu senti­men­te. Îl cred pe Nichita. La fel ca poetul, și eu simt ne­voia să gust din alte lumi, simt ne­voia senti­men­telor ade­vă­ra­te. De aceea spun că e bine să mergem la teatru azi, mai mult ca niciodată, pentru a visa, pentru a gusta din lumi paralele, pentru a gusta din sentimentele ce ne ajută să nu devenim roboţii în care societatea tinde să ne trans­forme. Asta încerc și eu prin spectacolele şi pro­iectele me­­le: să le amin­tesc oa­me­nilor că o viaţă fără sen­ti­mente şi visuri nu poate exis­ta.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian