BOGDAN-MIHAI SIMION: „Sunt cobzar, lăutar, om al cărții, cu un doctorat în litere”

– La 30 de ani, este un model de erudiție muzicală. Non­con­for­mist ca înfățișare, dar tobă de carte și vorbitor excelent, face fu­rori ca „jurat”, la emisiunea de folclor de pe TVR 1, „Vedeta popu­lară”. Dacă vreți să aveți o seară de duminică minunată, urmăriți-l pe micul ecran. E fața luminoasă a tinerei generații din România –

„Am crescut cu muzica în casă”

– Să începem cu o întrebare „profesională”: faci parte din juriul emisiunii de folclor „Vedeta populară”, care se bucură de o audiență-record. Cum ți s-a părut ediția aceasta post-pandemie?

– O consider cea mai bună de până acum. Am fost impresionat mai ales de concurenţii care au ră­mas în semifinală: Sânziana, Bianca, Andreea, trei fete din trei regiuni isto­rice (Bucovina, Bihor, Olt). Şoc pen­tru mine, să văd adolescenții aceş­tia cu vârste între şaisprezece şi do­uăzeci şi cinci de ani, care au intuiţia ar­tistică şi inteligenţa de a înţelege di­recţia în care trebuie să meargă în fol­clor. Mai ales în haosul de azi, când ex­trem de puţină lu­me mai poate deosebi între ele muzica ţă­rănească, lăută­reas­că, ţigănească, muzica de petrecere și manelele. Să vii pe scenă la nouă­spre­zece ani, cu fluier de soc, s-aduci pe scenă cu tine pe un nene de optzeci de ani, să cânţi cu el şi să spui că, pentru tine, dumnealui este vedeta popu­lară: eu mă ridic în picioare şi aplaud. A venit fetiţa asta din Olt (Andreea Dinu), care a şi câştigat, şi ne-a cântat de Iancu Jianu, de dragoste, ne-a cântat o variantă de hora bra­dului, cu versuri găsite la lăutarii din satul ei. A avut şi un splendid cântec bulgăresc. În finală, a venit cu „Spune, spune, pui de corb”, de zici că o aveam pe regretata Gabi Lun­că în faţă. A mai dat şi un „Dea­lu-i deal şi valea-i vale”, într-o variantă după Lică Mi­litaru (lăutar de după război, ce cânta prin crâş­­mele Craiovei). Mi­nunat! Nu sunt toţi de aceeași va­loa­re, dar ultimii cinci concurenţi au fost deo­se­biţi, iar mie asta îmi dă speranţe că nu e totul pierdut în folclor. Pe mine nu mă interesează atât de mult prezența scenică, costumele şi tehnica vocală, de aceste aspecte se ocupă perfect doamna Elise Stan. Pe mine inteli­gen­ţa şi intuiţia artistică mă preocupă la aceşti concu­renţi, iar în acest ultim sezon, mi se pare că au dovedit cel mai bine ce înseamnă ele. Să cânţi, şi muzica minorităţilor, şi mu­zică lăutărească, şi ţără­nească, de opincă este foarte greu. Însă nu uitaţi că vorbim de o emisiune TV care tre­buie să aibă audienţă mare. Asta înseamnă că, prin această emi­siune, micile detalii ştiinţifice legate de fol­clor trebuie puse în contextul divertismen­tu­lui. Eu cred foarte mult în ideea că salvarea unui filon cult se poate face azi exact prin zona de divertis­ment, cu condiţia să stăpâneşti foarte bine ambele domenii.

„Cobza a apărut în viața mea din pasiunea pentru literatură”

– Prezența ta în juriul emisiunii este la fel de spectaculoasă ca aceea a concu­renților. De unde ai apărut, Bogdane? Un tânăr de trei­zeci de ani, tobă de carte, o adevărată en­ciclopedie de istorie a folclo­rului, a muzicii şi tradiţiei…

– Cine sunt eu? Un băiat care s-a născut în Râmnicu Vâlcea, căruia îi place să ştie de un­de vine, pe ce cărare merge, care-i este istoria. Părinţii şi bunicii mei nu sunt vâlceni. Mama este de lângă Craiova (Tetoiu – Crăpă­turile, co­muna Ţepeşti), iar tata a venit cu părinţii în Vâl­­cea după ce au fost strămutaţi de co­mu­nişti din comuna Boteni de Argeş. Eu mă soco­tesc vâlcean atât prin naştere, cât și prin şcoala pe care am terminat-o, prin toţi prietenii mei din copilărie, prin adolescenţa minunată petrecută acolo. La opt­spre­zece ani, m-am mutat însă la Bucureşti, pentru Facultatea de Litere, şi aici am rămas. Intere­sul pentru muzică face parte din mine datorită fa­miliei. Bunicii din par­tea mamei nu au cântat, erau olteni agricultori şi crescători de animale. Bunica mea pa­ternă, însă, Viorica Simion, a cântat din voce extrem de frumos, iar la Vâlcea a fost o apreciată croito­rea­să. Tatăl meu îi moş­te­neş­te talentul, a con­dus o orchestră de pa­truzeci de instru­men­tişti, numită „Doi­na Lo­trului”. A fost un vio­lonist foarte im­portant al Vâlcei, înainte de 1989. Aşadar, am cres­cut cu muzică în casă, cu contrabas, cu ţambal, lucruri ce nu te pot ocoli.

„Aveam 15 ani, și m-am atașat de drăguța de cobză pe vecie”

– Iar tu ai ales cobza. Prin ce te-a sedus?

– Cobza a apărut în viaţa mea din pasiunea pen­tru literatură, nu era printre instrumentele familiei. Tata m-a obligat să cânt la vioară, cinci ani de lecţii aprige, care nu trezeau mai nimic în mine, în afară de durerea arcuşului plesnit peste degete. Mama îl certa să nu mă mai trimită la vioară, ca să mă ţin de şcoală şi să nu ajung lăutar ca el. Nu vedea, draga de mama, niciun viitor în muzică. Tata, milos, a cedat. Am lăsat pentru un timp muzica, iar tânărul din mine s-a mutat la bibliotecă şi nici c-a mai plecat vreodată de acolo. M-am apropiat de literatura me­dievală, de basm, de legende, de balade. Mai târziu am aflat eu cum că balade româneşti nu prea există, ele fiind mai degrabă invenţii ale aristocraţiei, în frunte cu Alecsandri, care voia neapărat să fim şi noi „francezi”, să avem „la ballade”. Ale noastre sunt cântece bătrâneşti, nu balade. Dar când eram mic, nu ştiam toate astea, aveam doar uimire în ini­mă. Mă fascina că în toate basmele lumii existau instrumente muzicale ce însoţeau poezia. Că era si­tarul din India sau banjoul de pe plantaţiile ameri­ca­ne, balalaica rusă sau mandolina ce intona pri­mele forme de fado, romantismul acelor scrieri era dat şi de muzică. „Oare nu avem şi noi un ins­trument tradiţional care să cânte poveştile astea?”, m-am întrebat. Răspunsul a venit ca un trăsnet: cobza!!! Aveam cincisprezece ani şi m-am ataşat de dră­guţa de cobză pe vecie. A fost complicat să gă­sesc una, a fost şi mai complicat să găsesc un cobzar care să-mi explice tainele instrumentului. Până să-l aflu pe Constantin Gaciu din Olt, am fost auto­di­dact. Pe urmă m-a luat omul ăsta în grija lui şi a trebuit să uit tot ce credeam eu că ştiu despre cobză, fiindcă era greşit. Trei ani de studiu intens şi… parcă, parcă, tainele ei începeau să mi se arate…

– Trăiești din cobză? Ai lăsat pentru ea pa­siunea literaturii?

– Absolut. Mă întreţin din cântatul la cobză de când aveam optsprezece ani. Nu te îmbogăţeşti din lăutărie, dar am o casă, iar de treisprezece ani, nu mi-a fost frigiderul gol. O mare victorie pentru mine este că, după patru, cinci ani, de când am început să cânt ca meserie, am reuşit să mă impun: pot cânta numai ce vreau eu. Vă asigur că nu e lucru puţin. Sunt o mână de muzicieni în România şi chiar în lu­me, care nu au contracte cu casele de discuri sau cu label-uri ce pun monopol pe radiouri. Este adevărat că, „drept pedeapsă”, nu apar la posturile comer­cia­le muzicale, eu cânt la ştiri (râde), la televiziunea na­ţională… Nu sunt chemat la posturile muzicale, ca şi cum eu n-aş cânta, ca şi cum aş fi un băiat care doar zdrăngăne din cobză. Dar sunt foarte mândru de mine, pentru că sunt responsabil pentru tot re­pertoriul pe care mi-l selectez, de maniera în care îmi organizez spectacolele. Pe de altă parte, liber­tatea asta vine cu o notă de plată sinistră: eu la zece dimineaţa sunt contabil, la douăsprezece sunt jurist, la două semnez contrcate, la patru dau interviu, noap­tea cânt la nuntă… Sunt ca Anton Pann care avea: tipografie de luni până joi, vinerea şi sâmbăta cânta la nunţi (fiind şi un foarte iscusit cobzar), iar duminica era la strană la biserică (dacă-mi permiteţi o astfel de comparaţie). Ideea e că ai alt ritm când eşti freelancer, în comparaţie cu angajaţii instituţiilor de stat, care îşi aşteaptă, pe scaun, salariul. Un ritm mai să­nătos, unul care te împiedică să te pla­fo­nezi şi, cel mai rău, să nu-ţi mai pese.

– Ești un tânăr intelectual autentic. Ai studii academice în filologie, doc­to­ratul în Litere, să nu mai vorbim de iu­birea incredibilă pe care o porţi tra­diţiei… Cum de n-ai fost poftit până acum într-un post de decizie din do­meniul muzical?

– Mi s-au închis în nas toate uşile, de la toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de domeniul folclorului, al istoriei muzicii româneşti, în general. Eu nu mi-am dorit niciodată un scaun în aceste instituţii, dar am simţit mereu încordarea celor care credeau că vin să le iau locul lor călduţ. Nu mă plac prea tare specialiştii. Pentru că sunt tânăr şi ros­tesc prea multe, comparativ cu canti­tatea prea mică de praf depusă pe mine. În fine, nici nu mă mir, pe aceste meleaguri aşa a fost mereu, şi pe vremea fanarioţilor, şi pe cea a comuniştilor: ne instalăm undeva, ne aducem fiica, ginerele, nepoţii şi, uite aşa, instituţia statului devine o moşie. Din secolul al XVIII-lea încoace, tot aşa e.

„De unsprezece ani, pe teren”

– Cum îţi alegi repertoriul? Mergi pe teren să aduni folclor? Mai are roade glia României?

– Îi caut roadele de unsprezece ani, neîncetat. În ultimii trei, am şi un proiect, se numeşte „Frag­mente”, şi este unul pe care-l iubesc foarte mult. Eu şi colegul meu, bucătarul Mihai Toader, încercăm să acoperim cel puţin şase localităţi pe an, cu toate împrejurimile lor. Am făcut un studiu aprofundat în toată zona ce cuprinde sudul judeţului Alba, Valea Sebeşului, Şugag, graniţa cu Hunedoara, până la Cugir şi vârful muntelui Romos. Chiar am editat o colecţie frumoasă de folclor din Romos, culeasă de regretata doamnă Estera Drăgan. Cea mai recentă călătorie făcută în cadrul proiectului „Fragmente” este la Iaşi, iar acum pregătim una în partea săsească a Braşovului, de la Şcheiul Braşovului în jos. Ce gă­seşti? Depinde ce cauţi, depinde cât de deschis eşti să observi transformările şi prin ce filtru le treci. Voi da un exemplu cunoscut: „Fanfara de la Zece Pră­jini”, de la Iaşi. În prezent, sunt de fapt patru fanfare, dar una singură e specializată pe muzică ţărănească moldovenească. Celelalte trei, prin presiunile casei de discuri (Asphalt Tango din Berlin), au fost încu­rajate să cânte o muzică apropiată de cea a lui Goran Bregović. Asta, pentru că la un festival de muzică balcanică, lumea aşteaptă „buriceală” (dans din bu­ric, n.r.). Este foarte greu să le explici celor din ma­nagement că în fanfară sunt rromi din zone în care s-au cântat hora, bătuta, rusasca, sârba, muzici ce nu au nicio legătură cu cea balcanică, interpretată în paşalâcul sârbesc sau bulgăresc. Mai mult, există o minifanfară, alcătuită din copiii celebrilor lăutari, iar ei cântă numai manele. Amuzant este că, deşi ei au în repertoriu manele scoase de pe YouTube, o fac în­tr-o manieră moldovenească, pentru că ei la trom­petă au învăţat să cânte de la bătrânii lăutari. Pentru mine, acest aspect este interesant, fiindcă în astfel de cazuri eu nu mă mai gândesc la repertoriu, ci la stilistică. Da, consider că problema cea mai mare astăzi, atât la muzicienii de sat, cât şi la lăutari (mu­zica lăutărească fiind una urbană) este repertoriul. Sunt cu toţii instrumentişti fabuloşi, dar care, prin presiunea clienţilor, au ajuns să cânte muzici care nu-i mai reprezintă pe ei local. Puţină muzică am mai găsit care să mă convingă de sorgintea ei să­teas­că, ţărănească. Majoritatea melodiilor cunoscute, pe care ei le numesc „muzică populară” (termen de sor­ginte comunistă), au originea în urban, şi nu în sate. Nu vin din cătunele izolate din Teleorman, ci din nişte garsoniere din Alexandria; nu din satele din Iaşi, ci din apartamentele din centru, unde s-au mutat lăutarii, unii chiar de pe vremea lui Gheorghiu Dej sau Ceauşescu. Uitaţi: l-am luat pe Gheorghe Ne­grea de la Baia Mare, l-am dus patruzeci şi cinci de kilometri până la Şomcuta, Fânteuşu Mare, de unde e neamul lui, şi mi-a tras acolo, în bătătură, nişte cântări de opincă fabuloase. A trebuit să-l duc acasă, ca să deschidă „cufărul” cu bogăţii. Însă el locuieşte acum în Baia Mare, are şaptezeci de ani, şi nu mai este un muzician „de ţară” decât prin ma­niera în care cântă, prin faptul că s-a născut la sat şi că până la patruzeci de ani a cântat la nunţi, în sate. Dar de treizeci de ani e angajat la restaurantul „Bu­to­iaşul” din Baia Mare. Cântă „Puşca şi cureaua la­tă” şi „La birtuţul din pădure/ Eu beau vin şi mănânc mure”. Ca să ne amuzăm, un regretat lăutar din Ma­ra­mureş îmi spunea că asta e „muzică de cufureală”, că nu poţi bea vin şi mânca mure în acelaşi timp, fără repercusiuni grave. Se zice chiar că în derâsul clienţilor se cânta pe vremuri melodia asta. Ha! Ha! În con­cluzie, în căutările mele găsesc şi mici comori, dar ele trebuie scoase la lumină şlefuind, studiind profund istoria locului, dând jos balastul contextelor, al felului în care şi-au purtat vieţile cei care au în po­sesie aceste diamante.

„Este inadmisibil să n-avem un fond Zavaidoc, un fond Cristian Vasile”

– De anul trecut, ai o emisiune la ra­dio cu un titlu minunat: „Muzica despre cine suntem”. Poate muzica să exprime identitatea unui popor?

– Până să dau un răspuns, aş vrea să le mulţumesc lui Adrian Popescu, directorul de la „Radio Guerilla”, şi lui Mih­ai Dobrovolschi, doi oameni că­rora le voi fi recunoscător toată viaţa. De ce? Pentru că în această pan­demie, în momente de cum­pănă cumplită pentru toţi artiştii independenţi din România, ei au venit la mine şi mi-au oferit a­ceas­tă emisiune, dându-mi liber­tate totală în realizarea ei. Reve­nind la întrebare: nu doar prin muzică putem afla cine suntem, dar ea este, fără îndoială, o latură importantă. Putem afla cine sun­tem și prin gastronomie, de aceea lucrez în proiectele mele cu Mihai Toader. O alta zonă iden­titară este arhitectura, chiar am o colegă de studiu, pe Simona Cons­tantin, care, dincolo de fap­tul că se ocupă de filmări şi foto­grafii, este foarte pricepută la arhitectura ţărănească. De aceea lucrez și cu Florin Bondrilă, care a fotografiat sute de lăutari, muncind independent toată viaţa. Dintr-o fotografie, un film, un desen al unei case, un cântec şi un fel de mâncare, da, ne apropiem de a afla cine suntem. În emisiunea de la „Guerilla”, încerc să remediez o mare şi veche frustrare de-a mea: lipsa documentelor despre întreaga istorie a muzicii româneşti. În România se înregis­trează muzică de la 1911, şi este inad­mi­sibil să n-avem un fond Zavaidoc, un fond Cristian Vasile… Va veni o zi în care ne vor judeca nepoţii şi nu mai putem da vina tot pe comunism. Mă lupt să fac eu o istorie a muzicii, în emisiu­nea mea. I-am dedicat o ediţie acordeo­nis­tului Andrei Mihala­che, una lui Constan­tin Tănase, lui Cri­stian Vasile, lui Ionică Minune, altora şi al­tora… O emisiune de o oră, în fiecare du­minică, între 12:00 şi 13:00. O emisiune pe model BBC, documentată cu mare rigoare. Uneori, parte din aceste surse de in­formare sunt şi articolele despre lăutari ale lui Iulian Ignat, din Formula AS, ele fiind documentări şi ilustrări recente şi foarte bine făcute ale acestor ar­tişti. Îl apreciez foarte mult pe colegul vostru pentru ceea ce face, e foarte rar să mai găseşti astfel de jurnalişti. Încerc, aşadar, să împărtăşesc oamenilor parte din concluziile studiilor mele, să le aţâţ inte­resul pentru „cine suntem” prin muzică. E greu de explicat toate acestea într-un interviu, aşa că vă invit să ascultaţi emisiunea.

– Bogdan, urmărindu-te, parcă aş avea în faţă un istoric în vârstă, cu viaţa petrecută în biblioteci. Te simţi un „suflet bătrân” într-o haină de tânăr nonconformist?

– Poate că aşa par în România, dar să ştiţi că în altă ţări, am întâlnit oameni exact ca mine. Interpreţi de jazz manouche, de flamenco, de romanţă, de blues, oameni foarte tineri, care se ocupă de moş­tenirea lor culturală.

„Sunt cam cincisprezece mii de oameni care mă plac”

– Ești mulțumit de recunoașterea pe care o ai în România?

– În lumea muzicală sunt apreciat, în sensul că au venit către mine şi am cântat cu artişti din toate genurile. Cât despre public: după calculele mele, sunt cam cinci­spre­zece mii de oameni care mă plac. Ei bine, cea mai mare bucu­rie şi cea mai mare realizare a vieţii mele este că jumătate din­tre ei sunt mai tineri decât mine. Sin­cer: acesta este succesul vieţii mele de până acum! În general vor­bind, însă, nu prea cred în eti­chete. Sunt cobzar, sunt lă­utar, un om al cărţii, care are şi un doctorat în litere. Sunt ci­titor, sunt curios. Cel mai mult am suferit în lockdown, că s-a închis „Biblioteca Academiei”. În tot ceea ce studiez, merg di­rect la sursă, la ziarul vremii, la ediţiile princeps, la filmele ori­ginale, la ceea ce au publicat autorii în tim­pul vieţii, nu ce s-a co­mer­cia­lizat după moartea lor. Nu vă spun ce suferinţă să găsesc pa­gini rupte din aceste volume, sau chiar lipsa lor de la raft. Cum e posibil să lipsească ediţiile princeps ale marilor scriitori români, din rafturile „Bibliotecii Academiei”?!

– Zbucium ai în toate, se pare. Liniştea de unde îți vine?

– Ea e adusă de iubita mea, stilista Mădălina Pre­da. Dar şi de tata, cu care mai vorbesc noaptea şi ca­re mă ceartă că am avut una dintre strunele cobzei dezacordată când apar public. „Vezi că partea a doua n-a fost bine, ce lăutar eşti tu?!” (Râde) Altă linişte nu am, pentru că nu o caut. Eu nu stau. De „stat”, în toată formele acestui cuvânt, am fugit de când mă ştiu. De aceea nu am continuat cariera universitară după doctorat, deși puteam, de aceea nu sunt la Institutul Academiei. Cel mai tare în viaţa asta mi-e frică să nu mă scufund într-un scaun dintr-un birou şi nimeni să nu mai ştie nimic de mine.

– Bogdan, dacă vrem să-ţi ascultăm muzica, unde o putem face?

– Dincolo de concerte, vă anunţ cu mare bucurie că albumul meu, „Valahia în Demol”, es­te în acest moment disponibil pe toate me­diile online. Discul e produs de Adrian Des­pot şi masterizat în Washington de o echipă specializată în muzică clasică. Va­rianta lui pe vinil, în ediţie de lux, de doar cinci sute de exemplare, va fi lansată pe 1 octom­brie. Sunt foarte încântat de cum a ieşit, iar eu sunt greu de mulţumit. Mi-am dorit mult ca producătorul albumului meu să nu fie un om din folclor. Am preferat un profesionist venit dinspre rock, care să mă ducă pe alte linii estetice. Să nu mă lase să mă tângui acolo unde mai degrabă ar tre­bui să urlu, să simtă că undeva merge un ton ceva mai răguşit sau că notele nu trebuie să fie perfecte, dacă perfecţiunea nu are simţire. Să nu mai zic de aparatură, să nu mai zic de legăturile cu pro­fesio­niştii americani pentru editările finale… Pentru toate aces­tea, îi sunt profund re­cu­nos­cător lui Adrian Despot!