* Woody Allen, „Apropo de nimic. Autobiografie”, traducere de Petru Iamandi, Editura Litera (tel. 0374/82.66.35), 398 pag.
Celebrul cineast, comediant, scriitor și muzician de jazz s-a decis să își povestească viața la 84 de ani fiindcă toată munca lui de peste șase decenii era maculată de acuzațiile de pedofilie și agresiune sexuală aduse în instanță de una dintre fostele lui partenere de viață și ecran, Mia Farrow. Un subiect gras pentru presa de scandal, care a luat amploare mondială fiindcă a dat apă la moară fanaticilor „corectitudinii politice”. Versiunea lui – întărită de verdictul nevinovat al procesului, bazat pe rapoartele comisiilor de experți care au anchetat cazul, pe declarații ale martorilor, pe proba cu detectorul de minciuni ș.a. – e convingător, cu atât mai mult cu cât nu-și transformă pledoaria pro domo în rechizitoriu împotriva acuzatoarei, ci încearcă să înțeleagă manifestările ei patologice. Omul care-și povestește viața e același cu personajul interpretat în filmele de autor: imatur, inadaptabil, neîndemânatic, în veșnică agitație interioară, anxios și depresiv. Un intelectual nevrotic, plin de umor și autoderiziune, pe care psihiatrii n-au reușit să-l ajute. În autobiografia cu o cronologie dezlânată, cu salturi înainte și înapoi, cu digresiuni „apropo de nimic”, Woody Allen își joacă rolul de bătrân care nu mai are nimic de pierdut dacă scrie cum gândește, pierzându-și ideea pe drum și revenind la ea după asocieri aleatorii. Născut în 1935 în Brooklyn, cu un tată de meserie escroc și o mamă harnică și devotată „care nu citiseră o carte în viața lor”, copilul Allan Steward Konigsberg crește în bula iubitoare a unei familii numeroase. I se descoperă de la 6 ani un indice de inteligență mult peste medie, dar nu-i place școala și chiulește cât poate. Până la liceu nu citește decât benzi desenate și abia pe la 16 ani, fiindcă fetele care-l atrăgeau erau niște „culturale”, își umple complexele de ignorant cu autori la modă. Într-o digresiune amuzantă, își declină eticheta de intelectual care i s-a pus: „în capul meu nu e nici o urmă de neuron intelectual (…) în schimb am o pereche de ochelari cu ramă neagră și poate tocmai acești ochelari, plus talentul de a reține citate din surse erudite, prea profunde ca să le pot înțelege dar pe care le pot folosi în activitatea mea ca să dau impresia că știu mai mult, întrețin acest mit despre mine”. În adolescență are diferite pasiuni din care visează să-și câștige existența: prestidigitație, muzică de jazz (învață să cânte la saxofon și clarinet), inventarea de texte care fac lumea să râdă. După terminarea liceului chiar cu asta se ocupă: scrie glume pentru ziare și gaguri pentru comici cunoscuți. Exmatriculat de la Universitatea din New York, secția Cinematografie, pentru absențe, câștigă de trei ori cât părinții lui din scheciuri pentru Tv de un umor inteligent, niciodată grosier. Pasul următor e să urce pe scenă și să-și spună el însuși glumele, constatând că publicul îl place. De fapt și în autobiografie ni se adresează ca unui public de față, stârnindu-ne simpatie. Invitat în emisiuni cu mare audiență, devine o vedetă bine plătită, iar de aici la scenarii cu staruri hollywoodiene drumul e scurt. O primă soție cu care se însurase la 20 de ani, Harlene, nu-i mai suportă personalitatea dificilă și se despart. O a doua, Louise, superbă, deșteaptă și cu umor, e maniaco-depresivă, iar după despărțire rămân prieteni buni pe viață, așa cum rămâne și cu actrița Diane Keaton (toate vor veni la proces să depună mărturii în favoarea lui). Dacă despre cele peste 40 de filme ale lui vorbește prea succint, în schimb Woody Allen ne delectează cu vorbe de spirit, anecdote și cu afirmații ieșite din comun: nu poate să sufere ceremoniile și nu s-a dus niciodată la galele Oscar, deși i s-au dat multe premii, puțin îi pasă de părerile criticilor și nu-l preocupă posteritatea: „decât să trăiesc mai departe în inima și în mintea publicului, prefer să locuiesc în apartamentul meu”.
