Despre TIFF, într-un personaj – SERGHEI POLUNIN

– Copilul teribil al baletului a venit la Cluj –

– Festivalul de Film Transilvania a celebrat cea de-a XX-a ediție adu­cându-l la Cluj pe Serghei Polunin, unul din cei mai talentați ba­lerini ai zilelor noastre, care a reușit performanța unică de a de­veni, la doar 19 ani, cel mai tânăr prim balerin al Operei Regale din Londra. „Rusul zburător” a performat sub cerul înstelat al Bonțidei dan­sul hipnotizant din videoclipul „Take Me to Church”, care l-a fă­cut celebru în toată lumea –

Ploaia și stelele

Pentru Serghei Polunin, călătoria spre Cluj n-a început deloc bine. Zborul lui a plecat cu întârziere de la Moscova și a ajuns pe aeroportul din Frankfurt prea târziu, noaptea, ca să mai prindă legătura spre Cluj. Dimineața următoare, în locul unui espresso băut în tihnă în Piața Unirii, în locul unei plimbări pe străduțele animate de festival ale Clujului, a plecat din nou spre aeroport. Șirul ghinioanelor nu luase încă sfârșit. La Cluj ploua. Ploua cu furie, se rupea cerul în două, într-o scurtă furtună de vară, o furtună care a inundat temporar aeroportul și a deturnat către Timișoara avionul în care se afla. Era noapte când faimosul ba­lerin a ajuns în sfârșit la festival, cu mașina pusă la dispoziție de organizatori. Era noapte și era obosit, după mai bine de 24 de ore pe dru­muri, dar nu mai era timp. Ca un ade­vărat su­perstar, se lăsase destul aș­teptat, fără voia lui. Pro­iecția documentarului des­pre viața lui fusese repro­gra­mată, master­class-ul pentru tinerii dansatori fu­sese amânat pentru altă zi, dar marele show în care ur­ma să danseze (biletele se epuizaseră în timp re­cord, în ciuda prețului pi­perat) era chiar a doua zi.

La miezul nopții, la scurt timp după ce a ate­rizat, a plecat la repetiții, spre Bonțida. A verificat scena, spațiul, dimen­siu­nile, a punctat rapid fie­ca­re moment al spec­ta­co­lului, s-a privit apoi cu aten­ție pe camera cu care fusese filmat, ca să-și co­recteze am­plasarea în spa­țiu: în partea din stânga ar putea avansa cu un pas mai mult, iar co­vorul de frunze ar putea fi așezat jumătate de metru mai aproa­pe. În rest, totul era pur și simplu perfect. Și-a luat lucrurile și a râs mul­țumit. „Stelele astea… scena asta sub cerul liber… e totul magic. Nici nu-i nevoie să mai dansez.”

O minunată poveste de dragoste

Dacă TIFF-ul se poate lăuda cu ceva, e și cu fap­tul că reușește an de an să aducă la Cluj pro­fe­sioniști din toate colțurile lumii. Nu doar regizori, actori, scenariști și critici de film, ci și… jurnaliști. În dimineața în­tâlnirii cu presa a lui Serghei Polunin, sala de conferințe a Hotelului Hilton foșnea de întrebări în mai multe limbi. „Cum o să vină îmbrăcat?”. „E înalt?”. „Câte tatuaje are?”. „Vorbește bine?”. „Și chiar îl are pe Putin ta­tuat pe piept?”.

A apărut punctual, la fix, însoțit de Cătălin Ște­fănescu, cu care urma să poarte un dialog. S-a așezat în scaun, puțin timid, puțin stingher, cu un aer fâs­tâcit și copilăresc. L-am privit din primul rând, unde eram așezată: îmbrăcat monocrom, cu pantaloni cu vipușcă lucioasă în lateral, cu pantofi negri de lac („pantofi de balerin, ce vrei acum?”, aveam să aud în spatele meu), cu tricou negru și jachetă neagră, hainele îi ascundeau frumusețea corpului, liniile impecabile ale musculaturii. Slab, mic de înălțime, cu pomeții proeminenți și obrajii supți, cu piele a­proa­pe trans­pa­ren­tă și cearcăne care îi dădeau un aer mis­terios, părea făcut din aer și lipsit de oase.

„Sunt un intro­vertit, nu mă simt chiar în largul meu să vorbesc în pu­blic”, avea să măr­tu­risească în fața noastră. „Mă simt mai bine la mine acasă”. Pandemia a fost pentru el un dar neașteptat. I-a adus o pauză în ca­rieră, în care a dan­sat puțin spre de­loc, dar i-a schim­bat viața. S-a logo­dit cu superba Ele­na Ilinykh, cam­pioana olimpică a Rusiei la patinaj artistic, și au făcut un copil, pe Mir, un nume plin de sen­suri și greutate, pen­tru că înseam­nă și „pace”, și „lu­me”, și „univers”. Ce au în comun ei doi? Faptul că sunt născuți amândoi la malul mării (Serghei, în Ucraina, la Herson, Elena, în Kazahstan, în Aktau), disciplina de care au dat dovadă ani în șir, o viață aproape aservită ideii de a face performanță și, mai ales, o copilărie marcată de suferință și singurătate, cu părinți divorțați.

De când s-au cunoscut, scriu însă o poveste de dragoste perfectă. „Când am văzut-o prima oară, am știut că noi doi o să fim împreună”, „Când l-am cunoscut, am știut că el e bărbatul pe care îl aș­teptam”, au declarat cei doi, într-o revistă rusească. „M-am simțit atât de iubită, încât pentru prima oară nu mai contau nici sportul, nici medaliile. Da, victoriile sunt extraordinare, dar le avusesem deja, în schimb nu fusesem niciodată fericită cu un bărbat. Și mi-am zis: eu de ce nu am asta? Vreau să am asta! Și ăsta e omul cu care vreau să o fac.” Și apoi a venit pe lume Mir. „La început, crezi că o să fie o versiune a ta în miniatură”, ne spune Po­lunin. „Dar îți dai seama curând că te înșeli, că el are personalitatea lui”. „Cât v-ați schimbat de când ați devenit tată?”, l-a întrebat Cătălin Ște­fănescu. „Credeam că o să se schimbe totul brusc. Dar apoi s-a născut și mi-am dat seama că e totul la fel. Și totuși nu e. Se schimbă, dar încet, zi după zi. Vrei să devii mai bun pentru copilul tău. Și mai sunt și riscurile, înainte aveam tot felul de gânduri nebune, aș fi fost gata să zbor în spațiu, și-mi zi­ceam că dacă voi deveni tată, n-o să pot face orice, că am o responsabilitate. Dar de fapt, nu-i deloc așa, timpul trece și, din contră, gândul la el mă inspiră să fac lucruri și mai nebunești”.

Lunga negociere cu suferința

Ați văzut vreodată, de aproape, picioarele unui balerin? Noi le-am văzut la TIFF! Casa de Cultură a Studenților din Cluj, unde a avut loc proiecția documentarului despre viața lui, a tresăltat de uimire și șoapte, când pe ecranul uriaș a apărut un stop cadru cu picioarele lui Polunin. Pline de vâ­nă­tăi, unele mai vechi, altele mai noi, unele mai albas­tre, altele aproape gălbui, strâmbe, malformate, cu în­cheieturile degetelor inflamate – așa arată picioa­rele unuia dintre cei mai buni dansatori ai lumii. Îna­inte de a fi grație și miracol, baletul e o lungă ne­gociere cu durerea, o luptă neobosită cu propriul corp, sunt feșele elastice și cele două pastile de nurofen înainte de fiecare spectacol. „E complicat, dacă fac pauză de antrenamente o zi, mă resimt, și corpul începe să mă doară. Dacă nu fac pauză, mă resimt pentru că sunt obosit. E un cerc din care nu poți ieși”.

„Dancer”, documentarul despre viața lui, a um­plut Casa de Cultură a Studenților și ne-a ținut cu su­fletul la gură. S-a și plâns la „Dancer”. Am vă­zut oameni ieșind de la proiecție cu lacrimi în ochi, atât de emoționantă e povestea spusă în doar 85 de minute de regizorul Steven Cantor. „Baletul nu a fost alegerea mea, ci a mamei mele. La 8 ani ești prea mic, nu știi ce ai nevoie pentru viața ta. Știi doar că vrei să fii cel mai bun. Apoi ajungi la Lon­dra, unde dansezi în fiecare zi de două ori mai mult decât toți ceilalți colegi, fiindcă nu-ți permiți să greșești. Aproape fără să-ți dai seama, descoperi că ai deja 20 de ani, că ai trăit doar în teatru și n-ai avut timp să alegi. Și atunci trebuie să te oprești, să cauți în tine, să vezi dacă într-adevăr asta îți e menirea”.

Dureroasele sacrificii

La vârsta adolescenței, Serghei Polunin poartă deja pe umeri greutatea apăsătoare a tuturor sacri­fi­ciilor pe care familia le-a făcut pentru el. Au pă­răsit, cu mari eforturi financiare, Hersonul, și s-au mutat la Kiev, unde Serghei urma cursurile Institutului Coregrafic de Stat. Mai târziu, la 13 ani, mama lui, Galina Polunina, a zburat cu el la Londra, la British Royal Ballet School unde, în urma unei audiții cu competiție acerbă, celebra școală de balet l-a acceptat la studii. Patru ani mai târziu, Polunin era deja numit Tânărul Dansator al Anului în Marea Britanie. Iar la 19 ani, a devenit cel mai tânăr prim balerin al „Royal Ballet”. Un record absolut și un succes clădit pe sacrificii nenumărate. Ca să facă po­sibilă șederea lui la Londra, tatăl părăsește Ucraina și pleacă să lucreze în construcții în Portu­galia. Bunica pleacă și ea și caută de lucru în Gre­cia. Iar mama își ia de lucru ca ajutor pentru o fe­meie în vârstă. Banii sunt puțini, așa că ani de zile Serghei nu-și poate vedea părinții și nici părinții nu-l pot vedea dansând. După numai un an, distanța rupe familia în două și divorțul e iminent. Când află, Serghei are o cădere nervoasă. „Am dansat să devin cel mai bun, știam că asta e șansa mea ca să ieșim din sărăcie, să-mi aduc familia înapoi, îm­preună”. Dărâmat, face un pact cu el însuși să… nu mai simtă nimic. Ani de zile nu plânge deloc și nici nu mai vrea să-i vadă pe-ai lui. „Mi-era dor de tata și cred că mereu am acuzat-o mai tare pe mama că au divorțat. Mi-a lipsit tata toată copilăria. Și acum mi-aș dori să simt că îmi ține cineva spatele. Cineva puternic”.

„Vinde cineva heroină?”

Pentru o vreme, visează în secret să se rănească, să nu mai trebuiască să danseze niciodată. Dar fiindcă nu-i reușește, la 21 de ani, când criticii îl comparau deja cu Rudolf Nureev și Mihail Barîș­nikov, Serghei Polunin face actul suprem de au­tosabotaj și își dă de­misia din corpul de balet, acuzând teatrul că e o structură înțe­pe­nită, că re­petițiile sunt incre­di­bil de plictisi­toare și afirmând că nu o dată a dansat dro­gat. A doua zi, pos­tea­ză pe Twitter o glumă, care e luată cât se poa­te de în se­rios: „Vinde cineva he­roină?”. „E dreptul meu să fac gre­șeli, să dispar când vreau să dispar, să nu las con­fortul să pună stăpâ­nire pe mine”, a de­clarat el pentru „Now­ness”. „Simțeam că ar­tistul din mine moa­re. Trebuia să a­păs pe butonul delete”. Vor­be­le unui Scorpion cu ascendent în Scor­pion, pentru care obse­sia pă­sării Phoenix ca­re re­naște din propria ce­nușă e mai vie ca ni­ciodată. „Singurul mod în care am știut atunci să construiesc a fost distrugând totul și lu­ând-o de la zero. E un sentiment incre­dibil. Îți ia atât de mult timp, forță și răbdare să construiești, în timp ce distru­ge­rea e rapi­dă, rapidă, rapidă. Explozivă!”.

Cazul Putin

La opt ani de la demisia lui din „Royal Opera”, chiar în ziua în care împlinește 29 de ani, când ins­tagramul îi e inundat de urări de aniversare, Polunin răspunde cu un mesaj care face rapid înconjurul lumii. „Toate urările minunate pe care mi le-ați fă­cut de ziua mea am să le trimit spre Putin, fiindcă simt lumină când mă uit la el”. Internetul ex­plodează: „Nenorocitule! Să te ia dracu’!”. „E un dictator. O să te omorâm”. La trei zile distanță, vine și cireașa de pe tort. Polunin își dezvăluie pe ins­tagram pieptul tatuat cu liderul Moscovei, însoțit de un mesaj: „Îi mulțumesc lui Vladimir și tuturor ce­lor care luptă de partea binelui”. Statutul lui Po­lunin se schimbă în timp record. Compatrioții ucrai­neni se simt profund lezați, mai ales după ce Cri­meea fusese anexată de Putin. Statul ucrainean îi in­terzice să se mai întoarcă și îl pune pe o listă de te­roriști și criminali de război. E dat afară din spec­tacolul „Lacul Le­bedelor”, de la Opera din Paris, pierde contrac­tele de sponsorizare și niște roluri în filme și trebuie să returneze 100.000 de lire. Trupa Hozier, pentru care filmase deja două video­clipuri superbe, se dezice de el, pentru „decla­rațiile lui absolut deprimante”. La Londra nu mai vrea aproape nimeni să se asocieze cu el, iar activiștii gay se pornesc cu furie împotriva lui. Colac peste pupăză, nici măcar adminis­trația rusă nu se declară încântată de atâta amor, ci îi cere să nu mai polueze spațiul mediatic cu asemenea declarații. „Mi-am tăiat sin­gur craca de sub picioare”, a mărturisit Polunin la conferința de presă, dovedindu-se de data asta mai atent la cuvinte. „L-am în­tâlnit personal pe Putin și i-am simțit energia. Cred că e un om care în felul lui păstrează un echilibru în lume. E important să avem o Ame­rică puternică, o Europă puternică și o Rusie puternică”.

***

Mă uit la el. Blând, delicat, fără să se fi ener­vat nici măcar o clipă la conferința de presă. Timid, cu mișcări moi, drăguț la fire. Unde e băiatul teribil al baletului? Și ce se ascunde în spatele acestei fațade? Un tată extraordinar, căruia i se aprind steluțe în ochi când vorbește de Mir („E extraordinar să ai un copil, încercați și o să ve­deți”)? Un soț sin­cer și asumat, care o face pe Elena să se topească atunci când iese la brațul lui. Un homofob, ca­­re nu ezită să de­cla­re că nu suportă să vadă doi ho­mo­se­xuali sărutân­du-se? Un copil care a cres­cut singur, fără tată, în căutarea u­nei figuri paterne protectoare? Sau un artist obsedat de li­bertatea de a spune ce vrea și de a fi ci­ne e? „Oamenii gân­desc ce vor. Nu poți controla cum ești perceput. E un joc în care nu poți decât să pierzi. Un joc pe care eu, unul, nu vreau să-l joc. Îi las pe ei să se piar­dă în propriile lor fantezii despre cine și-ar dori să fiu: un rebel, un insurgent, un înger, un roman­tic, un frângător de inimi, un puști sau un băr­bat. Poate că sunt toate astea. Poate niciuna din ele. Cine sunt aș vrea să aflu singur, nu să mi se spună”.

Dansând în cer

Sunt 2000 de oameni în fața castelului din Bon­țida. 2000 de oameni, așezați pe scaune sub cerul liber, scăldați în luminile mov și roz ale proiec­toarelor. 2000 de oameni care abia respiră, electri­zați, paralizați cu ochii la scenă. E bis-ul final al spectacolului „Up, Close and Personal”, pe care Serghei Polunin l-a oferit celor prezenți la Cluj. Un spectacol care a început cu proiecția Bolero-ului lui Ravel, bijuteria de 18 minute, creată anul acesta de coregraful Ross Freddie Ray, parte dintr-un proiect care sprijină suferinzii de scleroză multiplă. O fil­mare demențială, în care scena pe care dansează Polunin pare nici mai mult, nici mai puțin decât suspendată în spațiu, iar salturile și piruetele lui Polunin par slalom între galaxii. I-a urmat „Sacré”-ul lui Stravinski, un dans al morții și al nebuniei, pe o coregrafie de Yuka Oishi, inspirată de viața unuia dintre cei mai mari balerini ai tuturor timpurilor, Vaslav Nijinski, care la 29 de ani, după ce a cucerit lumea cu geniul lui, a înnebunit definitiv.

Aplauzele au curs, oamenii veniți la Bonțida s-au bucurat, dar apoi a venit bis-ul acesta, cel mai aplaudat din întreaga seară și aproape… neașteptat. Când nimeni nu credea că mai urmează ceva, și un sfert din public se dusese deja spre ieșire, Serghei Polunin a oferit celor rămași în fața scenei dansul excepțional din „Take Me to Church”.

Închideți ochii și încercați să vi-l imaginați. Așe­zat în genunchi, cu capul în palme, cu bustul gol, plin de tatuaje și cicatrici, cu colanții sfârtecați, sin­gur, în mijlocul unei scene care e chiar viața lui. O noapte neagră a sufletului din care țâșnește ne­așteptat în piruete la peste doi metri înălțime, ca apoi, câteva secunde mai târziu, să se ghemuiască din nou jos, să se zvârcolească pe podea. Salturi spec­taculoase la aproape trei metri, de care nu e în stare orice balerin, urmate de mișcări sincopate, aproape șchiopătate, înainte să se arunce din nou către stele. Superba și grațioasa coregrafie realizată de Jade Hale-Christofi, care azi are 30 de milioane de vizualizări pe youtube, nu face decât să spună în miș­cări, nu în cuvinte, povestea de viață a lui Ser­ghei. O poveste despre un talent uriaș, care uneori pare binecuvântare, alteori blestem, o poveste des­pre îngeri și demoni, despre lumină și umbră, des­pre victorii și despre eșecuri, dar mai ales despre cum se ajunge la înălțimi.

Înainte să dispară cu totul de pe scenă, publicul pre­zent la Bonțida a mai apucat să-l vadă pentru câ­teva secunde căzut în genunchi, timp în care în li­niștea nopții s-au auzit doar respirațiile lui zgomo­toase.

***

Ca niciodată, Festivalul Internațional de Film de la Cluj pare că s-a învârtit, ca un carusel nebun, în jurul unui singur personaj. I-a purtat povestea pe străzi, prin cafenele, prin sălile de cinema și a făcut din prezența lui o declarație despre cât de contor­sionate sunt uneori căutările artistice și despre libertatea de a fi cine vrei să fii. Filmul despre viața lui o surprinde bine într-unul din cadre. O stradă din Ucraina în toiul iernii, lumina albastră a unei înserări și Polunin, întors acasă după scandalul de la Londra, dezbrăcându-și în grabă hainele și lu­ând-o la goană prin zăpadă, în pielea goală, până când pașii lui devin pași de dans, până când mișcările lui devin piruete și alerga­rea – încă un salt către înălțimi.

Foto: NICU CHERCIU (5), GETTY (1)