IONELA NĂSTASE (reporter, autoarea emisiunii „La cină” - ”Digi 24″): „De televiziune te molipsești pe viață”

Dialoguri la un pahar cu vin

– Sub pretextul unei cine adevărate, la care se servesc bucate alese preparate „în direct” de Adi Hă­­dean, un bucătar de elită, realizezi de fapt in­ter­viuri – biografii, cu personalități din diverse domenii. Statul la masă dezleagă vorbele mai ușor și dialogurile curg firesc. Cine a avut ideea acestei emisiuni cu adevărat captivante?

– Întâi de toate, mulțumesc pentru aprecieri, pentru vorbele astea frumoase. Dacă le-aș fi spus eu, oamenii ar fi zis că mă laud. (râde) Dar adevărul e că fix asta cred și eu despre „La cină”: că e o emi­siune care oferă o fărâmă de relaxare, în noianul de încrâncenare care ne înconjoară. Să vii cu o poveste la ceas de seară, cu un dialog re­laxat, cu o rețetă de mâncare savu­roasă, explicată pe îndelete de Adi Hă­dean, un chef cunoscut și, mai ales, priceput, și să vii cu imagini de calitate pare a fi un „sce­na­riu” pe placul oa­me­nilor. Şi ca să răspund la întrebare, ideea emisiunii mi-a aparținut și mă bucur tare că Adi Hădean a îmbră­țișat-o rapid. Pe scurt, lucrurile au stat în felul următor: la un moment dat, am dat o mână de ajutor la promovarea unui festival culinar, „Bucharest Food Festival”. Acolo am remarcat că toți reporterii, pe lângă fap­tul că filmau gătirea mâncărurilor, cereau în plus și o poveste de viață, a unui expo­zant la târg! Atunci mi s-a aprins beculețul! Imagini incitante cu mâncare bună, un bu­cătar celebru și un invitat cu notorietate, care să-și spună povestea la televizor, în­tr-un cadru relaxat și prietenos, în fața unui pa­har cu vin: iată ingredientele perfecte pen­tru o nouă emisiune TV! Mai ales că, după o pauză de trei ani, îmi era atât de dor de televiziune! Așa s-a născut „La cină”, un pro­iect care a venit exact când aveam ne­voie de el și care a prins la public imediat.

Pentru realizarea lui lucrăm puțini oa­meni: suntem o echipă mică, mai puțin de zece oameni în total, dar suntem o echipă super-creativă, zic eu, și dedicată. Ne place proiectul ăsta și ne simțim ca-ntr-o familie. De altfel, eu și Adi Hădean, chiar suntem în familie, pentru că Adi și Sonia, soţia lui, sunt nașii noștri de cununie, ai mei şi-ai lui Vlad, soţul meu (n. red. jurnalistul Vlad Pe­treanu). Știu, știu, toate se fac pe nepo­tis­me în țara asta! (râde) În ceea ce priveşte lucrul la emi­siu­ne, eu îmi asum cumva și rolul de pro­du­cător, pentru că sunt control freak (n. red. persoană obse­dată de control) și am nevoie să știu, pas cu pas, ce se în­tâmplă pe tot parcursul. Aşa că, de la invitați, la do­cumentare și la idei de dialog, de la montaj, la alegerea ținutelor pe care le port, mă implic în toate. În pandemie, le-am făcut chiar și machiajul câtorva invitați, pentru că am redus la maximum nu­mărul persoanelor care erau la filmare.

– Invitații tăi sunt oameni din cele mai di­ferite domenii de activitate, cel mai adesea, personalități de vârf. Acceptă ușor invitațiile tale la cină?

– Toți invitații, fie ei sportivi, afaceriști, politicieni, actori sau medici, își doresc să apară și „altfel” la televizor, mai relaxați, mai spon­tani, și cu toţii știu că la noi este un mediu prietenos, pen­tru că nu chemi pe cineva la cină, ca să-l pui în­tr-o situație jenantă. Dovadă că „La cină’ invitaţii noş­tri se arată foarte diferiți de cum îi știm în mod normal. E important să scoți o personalitate din bi­rou, din gu­vern, din sala de sport și s-o aduci în fața telespec­ta­torilor într-un cadru relaxat și prietenos, care să predispună la dialog. Unii invitați povestesc lucruri nemărturisite până atunci, nedestăinuite, ba chiar lă­crimează, emoționați de trăirile vechi, din copi­lărie, pe care le evocă. Există și invitați care în­cear­că iniţial să se controleze mai bine și sunt foarte atenți la ce spun. Cu aceştia lun­gim dialogul până ce ajung şi ei să se simtă ca acasă, ca la ei în sufra­gerie, zăgazurile inte­rioare se rup, și sfârşesc și ei prin a-și spune poveştile de viață așa cum n-au mai făcut-o până atunci.

– Ce ecouri are „La cină”? Mai au chef oa­menii să asculte taclale?

– Dacă mă întrebi de ecouri… Sunt tare mul­țu­mită atunci când ies la plimbare, prin cartierul meu, și mă întreabă câte un vecin „Pe cine avem sâm­bătă „La cină”?”. Sau când mama, care locuieşte în Călărași, îmi spune că a fost la biserică și tanti Lenuța a întrebat-o când e reluarea emisiunii. Ori când merg la câte o petrecere, și oameni pe care nu-i cunosc îmi spun că le-a plăcut emisiunea cu­tare și au diverse curiozități în legătură cu oaspeții noștri. În paralel, mesajele care vin către noi pe Facebook, pe YouTube sau pe Instagram sunt, de cele mai multe ori, minunate. Au fost și câteva ex­cepții, recunosc: de obicei, când am avut invitaţi politicieni. Valul ăsta de ură împotriva politicienilor este tare activ, în schimb, la televizor, emisiunile cu pricina au făcut audiență foarte bună.

Jurnalist la Călărași

– Eşti un jurnalist cu o carieră solidă în spate: ai făcut presă scrisă, ai făcut reportaje, talk-show politic, economic şi social, iar acum te dovedeşti iscusită şi ca intervievator… relaxat. Cum ai ajuns la jurnalism, Ionela?

– Absolut întâmplător! Înainte de 1994, n-am avut nicio legătură nici măcar cu ideea de presă. Locuiam în Călăraşi, oraşul în care m-am şi născut, părinţii mei, acum pen­sio­nari, lucrau, mama, la Fabrica de Confecţii, şi tata, la Combinatul Siderurgic, unde a fost maistru, iar eu mi-am dorit iniţial să urmez liceul pedagogic, ca să devin ulterior pro­fe­sor. Dar cum în Călăraşi nu exista un astfel de liceu, părinţii mei, foarte stricţi în privinţa educaţiei mele (sunt oameni ce preţuiesc enorm cartea, învăţătura) s-au interesat care era cel mai bun liceu din oraş şi aşa am ajuns să merg la cel economic, deşi nu aveam nicio apetenţă pentru domeniu. După bacalaureat, mi-am dorit foarte mult, pe de o parte, să mai uşurez situaţia financiară a familiei şi, pe de altă parte, să ies de sub aripa părinţilor, să încep să-mi croiesc drum spre independenţă, aşa că m-am decis să-mi caut un loc de muncă. Tocmai atunci, în 1994, s-a întâmplat că în Călărași se punea la cale apariţia unui ziar nou: „Opinia Publică”. Ziarul căuta oa­meni, eu aveam nevoie să muncesc, aşa că m-am dus la redacţie să-mi încerc norocul. Şi chiar c-a fost cu noroc, căci făcând pasul în redacţia „Opiniei Publice” mi-am găsit nu doar drumul spre independenţă, ci şi drumul în viaţă. Am dat un test de gramatica limbii române, apoi am fost trimisă pe teren: mi s-a cerut ca, în decurs de câteva zile, să mă întorc cu trei articole. Ce să fac? M-am gândit că trebuia să prezint trei subiecte diferite, dar toate la fel de interesante. Am mers la poliţie, am luat un caz, am vorbit cu un poliţist – si­tuaţie clasică! Ăsta a fost primul material. Al doilea a fost o istorie de vacanţă, un soi de mini-interviu cu o amică norocoasă, care fusese în America, o experienţă extraordinară pe vremea aia. Iar ultimul a fost – să nu râzi, te rog! – „Hrana de bază la ZOO Călăraşi: roşiile”, un fel de reportaj des­pre situaţia din acea perioadă de la grădina zoo­logică din oraş. Ei, acesta din urmă a fost şi publicat – tata l-a de­cu­pat imediat din ziar şi a deschis cu el dosarul în care păstrează toate articolele mele din presa scrisă, că, odată ce am început să fac tele­viziune, n-a mai avut ce să decu­peze (râde) – iar eu am fost angajată. Ăsta a fost primul meu ser­viciu. La „Opinia publică” am avut prima legi­ti­mație și pri­ma interacțiune cu munca de teren. Pro­babil că, dacă nu mă angajau, aș fi mers să predau istorie, ca profesor suplinitor, la țară.

– Păi, ai terminat liceul economic…

– Făcusem o pasiune pentru istorie datorită pro­fe­sorului meu din liceu, domnul Nae, care nu doar că era, în ade­văratul sens al cuvântului, un domn – avea maniere impecabile şi o apariţie impecabilă: ba­tista de un alb imaculat, întotdeauna era tuns şi bărbierit proas­păt, întotdeauna mirosea a parfum discret, de bu­nă calitate… –, dar avea şi darul ne­preţuit de a în­chipui poveşti, de a prezenta chiar şi cele mai seci date sub forma unor poveşti care ne atrăgeau. Fă­cea din istorie ceva viu şi într-adevăr memorabil. Doar că, după cum s-a dovedit, soarta mea era alta: am fost angajată la „Opinia Publică”, apoi ea a de­venit „Jurnalul de Călărași”, de unde, după o vreme, m-am mutat la fratele mai mare, din Bucu­rești, la „Jur­nalul Național”, iar ultimul pas a fost trecerea la „Antena 1”, în televiziune, unde am ră­mas defi­nitiv, pentru că de televiziune te molip­sești pe viață. Tele­vi­ziunea îți dă o anume depen­den­ță de adrenalină, pe care o poate înțelege cu-ade­vărat doar cine a stat vreo­dată în fața camerei de filmat, cu beculețul roșu aprins. În acei trei ani în care am făcut pa­uză de televiziune şi m-am ocupat de pro­iec­te în domeniul sănătăţii (de exemplu, am făcut campanii despre donarea de plasmă sau în beneficiul „Aso­­ciaţiei Române a Pacienţilor cu Imu­no­de­ficienţe Primare”), am simțit un dor te­ribil de micul ecran.

– A existat vreun om care să te inspire în cariera ta? Cineva în faţa căruia să simţi nevoia să faci o reverenţă de gratitudine?

– Sunt mulți oameni de la care am avut de în­vățat în cei 27 de ani de presă. Doamne, ce de ani…! Dar eu sunt încă foarte tânără, am abia 45 de ani, te rog să notezi undeva, acolo! (râde) Uite, un exemplu este Florin Condu­ră­țeanu – Dumnezeu să-l odihnească! El mi-a spus, atunci când am venit la București, acum 20 de ani, să fac interviuri doar cu „per­so­na­je”, să nu-mi pierd vremea cu oameni nein­te­resanți. L-am întrebat cine și ce e ăla un „per­sonaj”: „Acea persoană despre care poți spu­ne mai mult de o frază,” mi-a răspuns. Ade­vărul e că am furat meserie de la fiecare om pe care l-am întâlnit în redacțiile în care am lucrat: am învățat mereu, de peste tot.

„Oricine are astăzi un telefon cu cameră video și un cont de Facebook se poate crede jurnalist, nu?”

– Ca jurnalist cu vechime, apreciezi că presa a evoluat sau a involuat? Există mulţi oameni care se plâng că subiectele abordate au devenit din ce în ce mai „subţiri”, că se ex­ploatează peste măsură senzaţionalul ca­tastrofal şi „manelistic”, că mulţi reporteri habar nu au de limba română…

– Și eu observ că în multe locuri pre­domină un negativism morbid, mai ales când e vorba de Ro­mâ­nia… Și mai remarc ceva: ma­joritatea vo­cilor care transmit publicului conținut despre so­cial, eco­no­mic, politic și chiar monden, o fac cu ac­cent ne­­gativ. Noi suntem mereu pe ultimul loc, jalea lu­mii. Ura este am­plificată permanent și mie asta îmi dis­place teribil. Și nu doar mie. Sunt o mulțime de oa­meni dezamăgiți. Problema este că o societate lip­sită de o presă obiectivă, de calitate, nu poate fi cu-adevărat democratică și nu poate progresa în­tr-un mod sănătos. Aici e buba!

– În toată lumea, presa scrisă cunoaște o pră­bușire dramatică. Televiziunea este și ea în regres de audiență, din cauza asaltului mediului on-line: blo­guri, vloguri, canale YouTube pe care poate să se exprime oricine, indiferent de cultură și edu­ca­ție. Cum vezi viitorul mijloacelor de comu­ni­care?

– Oricine are astăzi un telefon cu cameră video și un cont de Facebook se poate crede jurnalist, nu? Are un subiect de interes, filmat cu mobilul la colț de stradă sau pe balcon, are o tribună unde să se ex­prime, Internet-ul, și este deci reporter. Unele dintre aceste teme ajung și la televiziuni sau pe site-uri ce se bucură de notorietate și credibilitate. Acum știrea e la un click distanță. Deschizi Face­book-ul sau un site de știri și îți iei in­for­mația în timp real, nu mai aștepți jurnalul de sea­ră, de la te­le­vizor, aşa cum, până în urmă cu nişte ani, toa­tă lumea o aştepta, la ora 19:00, pe Andreea Es­ca, să le comunice ştirile zilei. Problema es­te că în online, informația cu­rată, verificată, e o specie rară, și uite-așa ajun­gem să fim aproape constant ținta fake news-urilor, pe cât de sen­za­ționale, pe atât de incorecte și de pericu­loa­se. Presa s-a schimbat și se mai schimbă, asta-i clar. În bine sau în rău, presa suferă transfor­mări importante, nu putem nega asta. Redac­ții­le televiziunilor sunt aproa­pe goa­le, nu mai sunt atât de mulți oa­meni ca pe vre­mea mea. Facebook-ul, Insta­gram-ul și ori­ce alt mediu online iau, încet-în­cet, locul mi­cului ecran. To­tuşi, nu cred că te­le­viziunile vor dispărea, cel pu­țin nu în viitorul apropiat. La ziare, în schimb, e o altă po­veste, e mult mai grea su­pra­vie­țui­rea. Dar in­vestiția în calitate și în respectul față de cititori func­țio­nează pe termen lung: dova­dă, publicația voastră.

– Ce e greu și ce e frumos în profesia de jurnalist?

– Pe mine, meseria asta m-a consumat mult atunci când o făceam în fiecare zi. Au fost vremuri când plăteam chirie degeaba în București, pentru că eram mai tot timpul în deplasare. Stăteam cu bagajul mereu făcut, aveam în permanenţă o geantă în portbagajul maşinii, fiindcă niciodată nu ştiam unde aveam să ajung. Îmi amintesc că în 2005, de pildă, am plecat să transmit, pentru „Antena 1” de la inundațiile din Moldova. Am stat în cizme de cauciuc trei săptămâni, iar atunci când șefii din redacție au vrut să mă înlocuiască și să trimită un alt reporter, m-am supărat foarte tare. Ce, greșisem pe undeva? Ce-aveau cu mine? Dar ei nu voiau de­cât să-mi dea un răgaz să mai și trăiesc. Am refuzat să revin: nu se terminase treaba acolo și mai erau familii disperate ale căror suferințe trebuiau aduse la cunoștința celorlalți români și, implicit, a auto­ri­tăților. Îmi iubeam munca atât de tare, încât rea­litatea e că nu simţeam consumul fizic şi nervos, într-adevăr, intens. Acum lucrurile s-au schimbat: nu mai sunt tot timpul pe drumuri, iar consumul nu mai e atât de mare. Am o emisiune săptămânală, pe care o filmez în funcție de timpul echipei și de dis­po­nibilitatea invitaților. Noi ne facem programul. Dar recunosc că tot meseria de reporter e cea mai frumoasă din lume: trăiești știrile acolo unde ele se întâmplă, pe teren, şi-ți faci prieteni pe viață.

Eu și Vlad

– Ionela, dar viața ta de familie, de din­co­lo de profesie, cum arată?

– Viața de dincolo de profesie înseamnă, în primul rând, soțul meu, Vlad, cu care tot la muncă, în redacţia „Antena 1”, m-am cu­nos­cut. Eu şi Vlad avem o relație fantastică: Vlad nu e doar iubitul meu, ci e și prietenul meu, ceea ce spune totul. În plus, ne şi distrăm foar­te bine împreună. Şi mai avem un punct co­mun foarte important: amândurora ne place enorm să călătorim. Sigur, pandemia ne-a cam răpit această plăcere, aşa că acum suntem în recuperări. Viața mea mai înseamnă și mulți prie­teni, cu care am reînceput să ne vedem și să jucăm jocuri de societate. Mai înseamnă şi un motan pe nume Poke, deja celebru pe Face­book și pe Instagram, un pisoi genial, mereu amator de buclucuri, care a venit la noi în curte și n-a mai plecat. Ne-a ales pe noi să-i fim sclavi! (râde) În rest, citesc, mă uit la filme, fac sport…

– Faptul că soţul tău, Vlad Petreanu, este, și el, un jurnalist cu o carieră solidă, s-a dovedit a fi un avantaj? Nu există concurență în cuplu? Întâietate?

– Solicitările jurnalismului n-au creat ni­cio­dată disensiuni. Și unul şi celălalt le cu­noşteam foarte bine, nu reprezentau vreo surpriză. De asemenea, noi vorbim foarte mult împreună despre ceea ce facem, profesia ne furnizează multe subiecte de discuție. Eu îi cer sfatul lui Vlad și el mi-l cere mie. A fost o vreme când Vlad făcea subiecte grele, presă serioasă, iar eu făceam monden. Apoi lucrurile s-au schimbat într-o anume măsură: eu făceam talk-show politic și el a început să facă matinal la radio, un program mult mai relaxat. Acum însă amândoi suntem în zona de infotainment (care combină știrile cu divertismentul – n. red.) și ne e tare bine.

– Ca doi mari pasionaţi de călătorii, ce planuri aveţi pentru vara asta?

– Eu vara asta fac tot ce-mi trece prin cap, vorba cântecului. Acum, când vorbim, avem în plan o vi­zită scurtă în Viena și apoi o vacanță mai lungă în nor­­dul Spaniei. Ne-am scos deja certificatele de că­lă­­torie, certificatele Covid, și sperăm să nu ne încurce acest nou val al pandemiei care se anunță. Tocmai din cauza lui, planurile noastre sunt doar pe termen scurt, dar sunt. Nu vrem să renunţăm la că­lătorii. Eu cred că a călători e cea mai bună in­ves­ti­ție în tine, ca persoană. Vezi locuri, cunoști oameni și civilizații, îți deschizi mintea, ai experiențe cul­turale, culinare… A, da, nu ți-am spus că sunt gur­man­dă! Orice ex­cursie în străinătate reprezintă pen­tru mine și o experiență culinară. Legat de asta, sunt o norocoasă! Sunt femeia pentru care gătește soțul la prânz și nașul, „La cină”. Și nu mă îngraș nicio­da­tă. (râde)

Foto deschiderea interviului: DRAGOŞ SAVU, MAKE-UP & HAIR: MARIA JARDĂ, LOCAŢIE – PARADISUL VERDE